Scrisul, pe viaţă şi pe moarte

Doru Pop

          Primul roman publicat de Marta Petreu (Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, Polirom, 2011) este scris cu aceeaşi tăietură crâncenă de verb ca şi toate celelalte scrieri ale poetei şi eseistei clujene. De fapt, indiferent dacă publică studii sau lirică, şi acum, iată, proză, Marta Petreu o face cu o brutalitate tandră, imposibil de ignorat.
          Romanul, care are loc în peisajul trist al Câmpiei Transilvaniei, într-un sat înconjurat de dealuri golaşe, nu are nimic din spaţiul mioritic blagian şi nici din idilicul Ardeal rebrenian. Desigur, există un mare pericol atunci când eşti scriitor ardelean şi amplasezi o naraţiune romanescă într-un context rural. E inevitabil să fii comparat cu Rebreanu, a cărui evocare apare chiar din incipitul romanului, respectiv blestemul Lodovicăi adresat fiului ei nerecunoscător: Adio, până la a doua Venire. Dar Marta Petreu face acest lucru programatic, pentru că, dacă ar fi să dau o definiţie a acestei cărţi, aceasta ar fi: Rebreanu plus Freud egal Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Deşi acţiunea are loc „la ţară“, totul se petrece cu referire la scena primordială, care depăşeşte limitele de timp şi spaţiu, se universalizează.
          Pentru că acolo, în Cutca, pe câmpia Someşului, în istoria unei familii de ţărani, se duce bătălia pe viaţă şi pe moarte dintre părinţi şi copii. Acolo este Câmpia Armaghedonului cotidian, unde se luptă Binele şi Răul, luptă neîncheiată de milenii, bătălie care s-a dus înaintea noastră şi se va duce şi după ce noi nu vom mai fi. Pentru că Armaghedonul pe viaţă şi pe moarte din interiorul scenei primordiale nu se încheie după moartea părinţilor noştri, ci dimpotrivă, el continuă poate mai puternic, mai încrâncenat. Pe această scena primordială au loc agresiuni verbale fără închipuire, se consumă o ură fără margini şi o răutate aproape gratuită, dar tot acolo se nasc tandreţea cea mai autentică, emoţiile cele mai pure şi amintirile cele mai profunde.
          Dacă ar fi să compar romanul Martei Petreu, cel mai la îndemână îmi este scrisul lui Péter Esterházy, ale cărui portrete ale mamei şi ale tatălui sunt la fel de acut (şi autodistructiv) autentice. Nu numai pentru că fiecare avem un „Mica“ şi un „Tica“, a căror relaţie ne-a influenţat propria identitate, dar fiecare putem să ne raportăm la povestea spusă la persoana întâi de autoare.
          Numai că de aici izvorăşte un alt pericol, pe care Marta Petreu îl eschivează cu subtilitate – şi anume tentanţia autobiografică. Acasă... nu este un roman biografic, deşi Rodica Marta Crişan, care a copilărit în aceeaşi Câmpie a Transilvaniei, ar putea să fie Tabita Vălean, mai ales că destinele lor se apropie până la oglindire, de la Oltcitul vechi (prietenii ştiu!) până la pasiunea pentru filosofie. Iar tentaţia devine şi mai mare, pentru că Tabita este strigată „Iudă“ de mătuşa ei, ceea ce o împinge să se identifice cu cel mai monstruos personaj al Noului Testament – şi Marta Petreu are un poem memorabil despre „Noaptea lui Iuda“.
          Cu toate acestea, poveştile „rostite“ de o voce narativă feminină nu sunt „poveştile cuiva“, ci sunt naraţiunile unei istorii general umane, o istorie care începe înainte de război şi încetează după Revoluţia din 1989. Construit ca un bildungsroman, Acasă... are în centru istoria relaţiilor de familie pe parcursul a trei generaţii, e o istorie de familie care începe cu „Tatica“, bunicul Tabitei, împuşcat de groful local în picior, pierdere a piciorului care nu îl împiedică să devină unul dintre cei mai harnici oameni din sat, şi se încheie cu ziua redactării romanului.
          Acesta nu este nici un „roman sătesc“, deşi Marta Petreu stăpâneşte la perfecţie dialectul someşean, şi autenticitatea izvorâtă din această vorbire firească (stranie pentru o scriitoare urbană) asigură verosimilul naraţiunii. Această „română de câmpie a părinţilor“ este savuroasă până la cele mai mici nuanţe. Ea asigură coeziunea întregului ansamblu şi permite conturarea uneia dintre cele mai veridice localizări din proza ultimilor ani.
          Tabita, alter ego al autoarei numai până la un punct, este un copil chintesenţial care trăieşte într-o lume abrazivă, lipsită de emoţii şi sentimente, unde conflictul de pe scena primordială, dintre mamă şi tată, ajunge să fie proiectat asupra tuturor relaţiilor din familie. Tatăl, fanatic „străjer al lui Iehova“, moralist apreciat numai în afara familiei, este Tatăl arhetipal. Maria este Mama cumplită, care îşi blestemă copiii, care iubeşte şi urăşte deopotrivă, este şi mama diafană, rememorată din frânturi de amintiri. Atât mama, cât şi tatăl sfârşesc prin a fi victima propriului destin. Tatăl, gelos pe mamă, pe care o suspectează că l-ar înşela cu un fost iubit, moare străpuns în inimă în urma blestemelor acesteia. Iar inima împietrită a Mamei rezultă din faptul că Agustin, bărbatul ei, nu ştie să râdă nici chiar gâdilat (singura reacţie este aceea că îl apucă sughiţul), când acelaşi „moralist“ îi face soţiei un copil cu de-a sila şi apoi îi cere acesteia să avorteze. Pentru că acest copil este Tabita, povestitoarea se descrie ca un „copil al pedepsei şi-al răzbunării“, făcut din violenţă şi nedorit, un copil victimă a credinţei într-un Dumnezeu aspru, iehovist, violent şi neîndurător. În cele din urmă, din acest eşec domestic se naşte şi dorul de Apocalipsă şi de Armaghedon, care sunt aşteptate să vină în anii ’60, apoi în anii ’70, dar nu această Apocalipsă vine, ci Apocalipsa individuală, care se produce pentru fiecare în parte, ea nu întârzie niciodată, pentru că moartea este sfârşitul lumii fiecăruia dintre noi.
          Moartea este pretutindeni în acest roman, ea stă la baza întregii rememorări („a trebuit să moară ca să îmi dau seama“) şi reprezintă punctul de pornire al naraţiunii înseşi: „Mica e în comă. Haide acuma!“. Confruntarea cu moartea produce capacitatea de împăcare cu viaţa. Pierderea tatălui este descrisă într-una dintre cele mai puternice secvenţe narative pe care le-am citit; Tabita asistă la autopsierea tatălui ei lângă un şopru de animale, „desfacerea“ la propriu a Tatălui îngăduind „desfacerea“ legăturilor dureroase cu acesta. La fel, ne spune naratoarea, „Dacă Mama nu mai e, nici somn nu mai e“, iar moartea, care este „sora noastră“, e unica împrejurare ce ne dă voie să ne trăim viaţa.
          Naraţiunea alunecă adeseori spre realismul magic al lui García Márquez, şi de aici apar câteva microistorisiri memorabile. Mica este o vrăjitoare care umblă „cu Necuratu’ şi cu boscoane“ noaptea prin cimitir, doar cu o legătură de chei în mână, şi face lucrul acesta pentru a-l salva pe fratele ei Alesandru de vrăjile unei alte femei, care îl făcuse să umble nopţile, desculţ, pe urmele unui câine apărut de nu se ştie unde. La fel este scurta istorie a „Savetei a lui Părău“, al cărei soţ se face noaptea pricolici, de-l găseau cu fire de aţă în dinţi dimineaţa, ori povestea preotesei, care, după ce naşte o fetiţă ca o Ileana Cosânzeana (la rândul ei devenită o stranie prostituată-înger), nu se mai ridică din pat timp de 30 de ani.
          Aici este un potenţial narativ pe care autoarea nu l-a exploatat suficient şi care ar merita, poate într-un alt proiect romanesc, dus mai departe. Oricum, Marta Petreu şi-a asigurat cu acest roman un loc la Judecata de Apoi a romanului românesc contemporan.

 

Doru Pop

Scrisul, pe viaţă şi pe moarte (Marta Petreu. Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului. Polirom, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)