Opisul desţărării

 

Gelu Ionescu

 

Fără Florin Manolescu cu a sa Enciclopedie a exilului literar românesc (1945-1989), obiectul cercetării, sistematizării şi catalogării realizate de autor ar fi intrat în istorie ca o mare şi desnădăjduitoare pagină albă; şi, cum sînt oarecum familiarizat cu disponibilităţile şi interesele lumii româneşti exilate, dar şi cu „lenea“ culturii naţionale privind capitolul dicţionare, enciclopedii, bibliografii sau alte „instrumente de lucru“, cum li se zice, cred că am avut norocul că Florin Manolescu şi-a consacrat ani mulţi de muncă, reflecţie şi umblătură – uneori în plin necunoscut şi hazard – şi a scos din praf şi uitare un ditamai „instrument de lucru“; cu care am stat în braţe mai multe zile şi cu mult folos; spun „am avut“ referindu-mă nu la noi, exilaţii, ci la noi, românii – la cultura şi istoria noastră, în speţă. (Ar fi nedrept să nu recunoaştem că, în ultimul deceniu, s-au făcut destule eforturi şi în unele dintre aceste direcţii de folos public, ca să zic aşa, cu rezultate inegale – aşa cum era inerent: parcă golurile sînt mai mici şi speranţele mai mari.) Florin Manolescu a înlocuit cu spor şi doxă munca unui colectiv – inexistent în trecut, ca şi în prezent (măcar ca intenţie) şi mai ales în viitorul previzibil; ca să nu mai spun că el a prins ultimul tren, cum se zice, pentru că supravieţuitori sînt din ce în ce mai puţini, sursele la fel; iar uitarea trebuie pusă la capitolul specificului naţional... Idealul ar fi fost, după opinia mea, ca la această enciclopedie lucrul să fi început cam pe la sfîrşitul deceniului 6 şi să fi continuat pînă la epuizarea „materiei“. Căci revistele şi ziarele româneşti care mai apar, după 1989, în lume (dacă mai apar) ridică numai probleme de „spaţiu locativ“: libertatea de a spune şi scrie orice despre oricine e un bun cîştigat în spaţiul daco-roman; cum e aceasta înţeleasă – iată o altă poveste...

Enciclopedia cuprinde articole privitoare la scriitori, istorici, gazetari, memorialişti şi la scrierile (operele) lor, la instituţiile exilului, la reviste, ziare (în genere, publicaţii), precum şi edituri. Un vast peisaj, extrem de variat din toate punctele de vedere. O hartă – cum bine spune şi autorul – în care nu voi încerca, în cele ce urmează, nici să măsor distanţele, făcînd corecturi în date şi cifre, nici să apreciez sau nu peisajele (adică judecăţile – implicite – de valoare exprimate de autor), cu atît mai mult să mă uimesc în faţa „petelor albe“ – probabile, desigur: i s-au reproşat lui Florin Manolescu şi absenţe, dar şi... prezenţe. Eu cred că explicaţiile sale din prefeţele ambelor ediţii sînt cu totul convingătoare: nu ştiu dacă aş fi procedat asemeni lui, pentru că, în primul rînd, nici nu mi-am pus problema de a porni o astfel de întreprindere. De aici şi admiraţia mea pentru o asemenea ambiţie, muncă şi reuşită. Sigur că se vor putea face diverse completări, unele corecturi etc., dar cel mai important lucru este că ai ce corecta Şi completa! – ai de unde porni – şi încă de foarte sus.

Ceea ce mi-am propus aici este să reflectez la cîteva „forme de relief“, la cîteva dintre „culorile“ hărţii, deducînd observaţii mai generale.

Prima ar privi faptul că românii au dat universităţilor occidentale două „valuri“ de profesori, în discipline umanistice, unii din ei rămaşi în bibliografiile fundamentale ale domeniilor lor. Primul a fost al acelora care „au uitat“ să se mai întoarcă după 1945, în străinătate fiind, sau au plecat imediat după venirea comuniştilor. Nu numai Mircea Eliade – exemplul cel mai celebru –, dar şi Bazil Munteanu, Eugen Coşeriu, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Busuioceanu, Eugen Lozovan, Sever Pop, Grigore Nandriş, Emil Turdeanu. E vorba, evident, de filologi, lingvişti sau literaţi – căci numai despre exilul literar e vorba. Li se adaugă Ştefan Lupaşcu, filozof – poate şi alţii. Nu sînt la curent cu ceea ce s-a recuperat din ei, ce s-a tradus sau retipărit, de pildă, din scrierile lui Alexandru Busuioceanu, pe care le-am admirat în cîteva lecturi întîmplătoare. Cred că ar merita să apară o colecţie editorială care să aducă în „patrie“ ştiinţa pe care ei au dăruit-o altora, nu din vina lor, ci pentru că au înţeles sau presimţit ceea ce li s-ar fi putut întîmpla la întoarcere: lor ca persoane, dar şi ştiinţei unora dintre ei. Şi s-au salvat.Al doilea val este cel al tinerilor universitari care au „rămas“ în străinătate după 1970, adică după anii unei superficiale „destinderi“ care ne-a amăgit pe toţi. Toma Pavel, Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Sorin Alexandrescu, George Banu, Mihai Spăriosu, inimitabilul I. P. Culianu – cu soarta sa teribilă, ca şi ştiinţa sa –, Sanda Golopenţia, M. Manoliu-Manea – am numit numai o parte dintre ei. Unii s-au întors, după 1989, sau numai pe jumătate. Unele dintre cărţile lor au fost traduse. Unii ar merita „serii de autor“. În Enciclopedia lui Florin Manolescu aflăm o bibliografie impresionantă – impresionantă nu numai pentru opera autorilor sus-menţionaţi, dar şi pentru strădania de a consemna nenumărate referinţe critice culese dintr-o bibliografie românească extrem de extinsă. În paranteză fie spus, am aflat şi eu de cîteva recenzii la cărţile mele de care habar nu aveam.

Cea de a doua observaţie e că la Paris s-au refugiat cei mai de frunte reprezentanţi ai avangardei româneşti, studiate atît de competent de Ion Pop şi Paul Cernat. În Enciclopedie aflăm de destinul lor şi de scrierile lor – din care nu ştiu să se fi „recuperat“ prea mult, avangarda părînd şi astăzi, multora, o „jucărică“ (citat dintr-un critic devenit clasic) sau o impostură. Ei au plecat spre „centrul“ avangardei şi au adoptat şi limba ei predilectă, franceza. Începuturile sînt însă de aici, de la noi – şi nu cred că ne putem lipsi de cunoaşterea mai cuprinzătoare (textele) a unor momente de sincronism (sau semisincronism), atît de puţine, din păcate! De retardare şi provincialism scria, ca nimeni altul (afară, într-un fel, de Pompiliu Eliade), B. Fundoianu. Înţeleg că o mare ediţie se pregăteşte acum, şi cred că ea e mai mult ca bine-venită, cu speranţa că una dintre personalităţile frapante ale modernităţii, nu numai româneşti, va deveni familiară şi în cultura din care a plecat. Apoi, după Tristan Tzara – un papă care nu a vrut să se afle la Paris că a existat Urmuz – au venit Isidore Isou, Paul Păun, Jacques Costin, Claude Sernet, Ilarie Voronca, Gherasim Luca – care are faima unui mare poet (eu nu cunosc scrierile sale). Toate aceste nume sînt de fapt pseudonime ale unor tineri evrei – cea mai mare parte dintre ei venind din „dulşea Moldovî“ – care şi-au iubit aventura şi extravaganţa, avînd, nu o dată, amintiri nostalgice din tîrgurile unde se născuseră.

A treia observaţie. În mod evident, marea majoritate a publicaţiilor politice – accidental avînd şi texte cu interes artistic-literar (mai ales poezie şi memorialistică) – sînt produse ale emigraţiei legionare. Lista acestor publicaţii este lungă; în ele, în afara unui campanii anticomunste şi antisovietice (ocupantul) care asigura un sens important al luptei politice a întregii emigraţii, întîlnim, foarte frecvent, aproape nelipsind din niciun text, accente şovine, un naţionalism şi ortodoxism de extremă, fundamentalist, am spune astăzi. Polemicile se duc nu numai cu partidele istorice, reprezentate şi ele de exilaţi, unii de frunte, dar şi între grupările legionare între ele. Pamfletul ajunge, nu o dată, la injurie, exagerarea la calomnie. Niciun nou-venit – „noul exil“, în general privit cu totală suspiciune – nu scapă insinuărilor şi calomniilor. Foarte probabil că în atîta maculatură dezgustătoare (textele aşa-zis literare sînt aproape în totalitate producţia unor veleitari) să se găsească şi unele idei  interesante, poate valoroase – în orice caz, de luat în seamă. O muncă de Hercules în grajdurile lui Augias ar putea să le scoată la lumină. Cum-necum, legionarii au avut mult mai multe iniţiative şi probabil bani ca să le susţină. Destule din publicaţiile lor au avut o circulaţie strict locală, şi deci complet nereprezentativă. Dar culoarea verde e cea mai puternică, mai ales pînă spre mijlocul deceniului 8: atunci cînd roşul acoperea tiranic patria... rozul social-democrat nu a prea plăcut românilor niciodată...

Odată deschis un articol, Florin Manolescu a avut, mereu, diverse dificultăţi pentru a oferi date precise. Şi asta, în special, pentru că multe surse erau – sînt – nefiabile sau suspectabile, ca să nu mai vorbim de aprecierile citate din documente sau din scrieri memorialistice sau ocazionale. Deci, multă circumspecţie. Autorul a găsit soluţia de optimă prudenţă – şi anume folosirea modului gramatical optativ-condiţional, după logica: mai bine aproximaţie decît eroare. E şi lexicografia o „ştiinţă inefabilă“, nu e aşa? În orice caz, ca să desenezi un atlas cu destule terenuri mişcătoare îţi mai trebuie şi puţină... zîmbitoare şiretenie: măcar pentru a te apăra de unele „duhuri“ aflătoare în tărîmurile cartografiate.

 

Gelu Ionescu

Opisul desţărării (Florin Manolescu. Enciclopedie a exilului literar românesc. 1945-1989)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)