Luciferism şi literatură

Ştefan Borbély


           În mod incontestabil, cea mai ambiţioasă şi cea mai incitantă propunere editorială a anului 2010, în domeniul istoriei literare, este Literatura luciferică: O istorie ocultă a literaturii române, de Radu Cernătescu (Bucureşti: Ed. Cartea Românească), prin intermediul căreia autorul investighează „latura de umbră“ a spiritualităţii literare autohtone (ezoterism, simbolistică francmasonă, rozicrucianism, esenţialism „arheal“ etc.), neînregistrată decât în subsidiar de grilele canonice obişnuite. Anticălinescianismul vitriolant domină, de altfel, ariergarda volumului, Radu Cernătescu dând de pământ cu „divinul critic“ ori de câte ori apucă, în momente dintre cele mai neaşteptate. Metoda contrastivă e enunţată încă din preambulul cărţii, în care se vorbeşte de o „subterană conotativă inaccesibilă criticii estetice de tip călinescian“, motiv pentru care, spune autorul, „invităm cititorul antidogmatic la o speologie misterică menită să (i)lumineze un palier necercetat încă al literaturii noastre naţionale, un demers hermeneutic de relevare a «arhetipurilor conştientului», cele care unesc în universalitate literatura română cu marea cultură europeană“ (p. 8).
           Înainte de a fi un critic literar obiectiv şi detaşat, Radu Cernătescu este un sacerdot emfatic. Domeniul său de cercetare: „autori la care o veche matrice mystogenetică se întrevede în patternurile universalităţii, adevărurile imuabile care rezistă în textele lor ca nişte chei transmisibile ce deschid/închid polisemic un text“ (p. 11-12). Pentru a-i înţelege pe aceşti „soldaţi ai spiritului trecuţi în lumina pură a vieţii mântuite“, înşiraţi într-un „continuu banchet noetic“ (p. 186), opţiunea pentru Tradiţie ca alternativă la modernismul degenerescent devine obligatorie, modernismul fiind, după G. Călinescu, a doua ţintă metodologică predilectă a volumului. Cu ochii mereu daţi peste cap pentru a prinde vocea eterată a empireului, autorul însuşi se crede un inspirat, jocul – nevinovat, în cele din urmă – dintre numele rozicrucienilor şi iniţialele propriului său nume (rc) fiind doar ingredientul colateral al unei psihoze mesianice dintre cele mai groteşti. Astfel, el scrie într-un moment în care „omenirea, rămasă pradă plăcerilor cele mai vulgare“, ajunge „la un analfabetism ontic generalizat“ (p. 185); „timpul prezent“ şi, în general, „noul“ sunt definite la pag. 187 „ca un nefericit accident al lumii arheale“, verdictul deznădăjduit al modernităţii şi al criticii literare autohtone fiind dat la pag. 14:

„Mai sunt printre noi mulţi dintre cei care iau Istoria lui Călinescu ca pe un absolutum veritatis şi chiar dacă le vandalizăm aici aceste moaşte, noi vom continua să spunem mereu că riscul unei critici forţat integratoare este de a confunda adevărul absolut cu un limitativ veritas aesthetica, denaturînd o dată mai mult bruma de sublim rămas [sic! corect: rămasă...] din misterul creaţiei, acum, în zilele acestea apocaliptice în care mulţi îl confundă pe Schopenhauer cu Shoppingul şi   mesianismul cu messengerul“.

Adamismul savantului nu se dovedeşte a fi decât restul neconsumat al unui adolescent în călduri, obsedat până la pierdere de sine de mistica ocultă a temelor mari, spiritualizate. În mod evident, perspectiva de lucru pe care el o propune este viabilă, o sinteză de acest gen trebuind să fie făcută. Am susţinut eu însumi necesitatea diversificării perspectivelor metodologice, până la o istorie politică a literaturii române, căreia istoria ezoterică i se subsumează. Însă, luată la bani mărunţi, Literatura luciferică a lui Radu Cernătescu este o sforăitoare prestidigitaţie hiperbolizantă, care are, în mod incontestabil, şi părţile sale bune, concentrate în analize de detaliu bine făcute, cum sunt capitolul dedicat Ţiganiadei, cel lui Bolintineanu şi cel, inevitabil, dedicat Crailor de Curtea-Veche, roman al cărui „cod“ este analizat „în ansamblu“ prin prisma unei „grile rozicruciene“, dar care păgubeşte, tot „în ansamblu“, prin suspiciunea neştiinţificităţii pripite şi a lucrului prin intermediul surselor secundare neverificate, în ciuda faptului că bibliografia listată la finalul volumului sugerează un învăţat benedictin, blocat în praful centenar al unor biblioteci şi arhive inaccesibile „profanilor“.
           Astfel, Cernătescu scrie consecvent Nekya în loc de Nekyia; la pag. 42, el „citează“ din Isaia 7:30, în condiţiile în care Isaia 7 are numai... 25 de versete, citatul dat fiind o combinare nespusă dintre 7:14 şi 9:6-7. La pag. 321 este citat greşit faimosul pasaj din Leviticul 16 consacrat ritului ţapului ispăşitor şi lui Azazel, pe când în capitolul dedicat Tradiţiilor rozicruciene româneşti, Chymische Hochzeit (1616) îi este atribuită, prin intermediar, recunosc („multe voci i-au atribuit“), lui Fludd, când se ştie că îi aparţine lui Johann Valentin Andreae. La pag. 106 se scrie că Dante (în Divina Commedia) o „asemuieşte“ pe Beatrice „misterioasei rosa mystica din Paradis“: nicăieri, în Paradisul xxx, nu se sugerează aşa ceva, pe simplul motiv că, doctrinar vorbind, sunt două frumuseţi care aparţin unor regimuri cosmice diferite. La pag. 115 este doar o scăpare: defilarea pariziană a celor 300 de francmasoni primiţi de Lamartine a avut loc pe 19, nu pe 10 martie 1848, 19 fiind o zi de duminică.
           Asemenea erori, cărora li se adaugă unele „strategii“ de lectură păguboase, te fac să nu te simţi confortabil în faţa cărţii lui Radu Cernătescu, suspiciunea convertindu-se în tendinţa de a verifica tot, pentru evitarea erorilor. Două mici perfidii: evitarea sistematică a lui Vasile Lovinescu şi nemenţionarea Treptelor lumii... a lui Al. Paleologu la M. Sadoveanu, unde Radu Cernătescu discută aparent ingenuu complexul Isis – Osiris din Baltagul, insistenţa ulterioară pe Dumbrava minunată în detrimentul Crengii de aur fiind înduioşătoare. Paradoxul face ca volumul să devină din ce în ce mai slab cu cât autorul avansează diacronic. Capitolele dedicate lui Urmuz, mişcării dada şi lui Fundoianu sunt insignifiante; Manipularea lui Arghezi: probabil punctul cel mai de jos al întregului. Paginile despre M. Sadoveanu sunt obosite şi aberant politizate, strategia de lectură a autorului văzându-se foarte bine în secţiunea dedicată lui Ion Vinea (p. 232-247), unde numai ultimele două (!!!) îi sunt consacrate subiectului, restul fiind divagaţii colaterale, nesusţinute de text, şi fişe de documentare juxtapuse.
           Suprainterpretarea, uneori hilară, domină triumfal aproape întregul volum. Scrie Conachi „Munţi înalţi până la nouri, pâraie prin stânci vărsate...“?: autorul îl înregimentează „mitologiei alpinismului spiritual românesc“ pe care o reprezintă preromantismul, poezia sa erotică („eşti tot nuri şi când grăieşti“ etc.) fiind asimilată „veşnicului amor cognitionis“ cântat de Dante, „cel care transsubstanţializează [...] obiectul dorinţei până la esenţa lui divină“ (p. 110). Imediat după: „Alecu Russo ascunde în Cântarea României o cunoaştere de profundis a arhetipurilor rozicruciene înnobilate de geniul lui Dante“, distincţia dintre „floarea de pe deal“ şi „floarea din câmpie“ arătând „clar faptul că Russo cunoştea justificările rozicruciene bazate pe adnotările Cabbalei creştine în marginea versetului, numit al «rozei mistice», din Cântarea Cântărilor“ (p. 111).
           În acelaşi regim, Nunta Zamfirei a lui Coşbuc e o „misteriosofie creştină“ (în capitolul Coşbuc neştiutul), versurile „Frumoasă cât eu nici nu pot/ O mai frumoasă să-mi socot/ Cu mintea mea“ funcţionând „ca o mise-en-abîme menită să orienteze exegezele înspre o tratare speculativă...“, asimilabilă „căii noetice“ a lui Dante – autor pe care Coşbuc l-a şi tradus  din interes „iniţiatic“ (p. 157). Iată şi explicaţia celebrului „prin vulturi vântul viu vuia“: e o trimitere „încifrată“ la Hermes, apărut la „nunta cosmică“ a Zamfirei, pentru aliteraţie fiind citat Coşbuc însuşi: „are aripi la picioare“!! (p. 162). Foarte slab, în acelaşi regim al suprainterpretărilor mirobolante, e capitolul intitulat Secretul lui Bacovia, care se concentrează pe motivul „pustiei Melancoliei“: „Elementul nodal al întregii gândiri bacoviene, noaptea, este un parasimbol care concentrează în el singur un întreg Weltanschauung [e feminin în germană, mă rog...] hermetic, identic [!!!] cu al freneticilor admiratori ai hermetismului de la finele secolului al XVI-lea, reuniţi în [...] Şcoala nopţii“.
           Sub aspect strict ştiinţific, amatorismul preţios al multor analize derivă din extrapolarea unor regimuri demonstrative ipotetice. „Apartenenţa lui Petru cel Mare la [...] ordinul rozicrucian oriental al Constantiniştilor ortodocşi“ este „plauzibilă“ (p. 36); interesul lui Eminescu pentru India „e foarte probabil“ să fi fost alimentat de Moses Gaster (p. 58); „apartenenţa lui Rabelais la o societate ocultă paneuropeană“ e „foarte plauzibilă“ (p. 240) etc. În acelaşi regim stilistic, conchidem că ar fi fost „foarte probabil“ ca Istoria ocultă... a lui Radu Cernătescu să devină un reper ştiinţific „plauzibil“, dacă ar fi fost scrisă cu o grijă ştiinţifică mai sporită. Deocamdată, în Literatura luciferică fumigaţiile sunt mai pregnante decât certitudinile, indicând o criză de creştere pe care sperăm ca autorul să o depăşească într-un viitor cât mai apropiat, pentru a da lucrări de referinţă. Potenţial are, modestia – deocamdată – îi lipseşte.

 

Ştefan Borbély

Luciferism şi literatură (Radu Cernătescu. Literatura luciferică: O istorie ocultă a literaturii române. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)