Ion Mureşan, nobilul „mujic“

Irina Petraş


          Constat, nu de tot surprinsă, că mult din ceea ce am spus deja în anii din urmă despre Ion Mureşan se potriveşte, fără remanieri notabile, volumului de-acum, cartea Alcool (Bistriţa: Editura Charmides, 2010, 78 de pagini). Astfel, comentând Pahar-ul (cel apărut în ediţie trilingvă), constatam deja că, leneşă şi căzută în capcana poetului, critica citea fără să stea pe gânduri descrierea autoiluzionării etilice. Lecturi mai atente ştiu însă că e „o simplă tentativă ludică, un joc încordat care demască falsul literaturii în genere“ (Bogdan Creţu). Rimbaldismul identificat încă de la volumul de debut (Nicolae Manolescu era unul dintre degustători) e un bilet de liberă trecere exploatat anume de poet. Sub paravana alcoolurilor, se pot rosti tranşant descoperiri incomode. Beţia îmi pare mai degrabă o excepţional exploatată metaforă a coborârii în străfunduri/în infern. Iar paharul nu e decât ocheanul întors, asistând privirea necruţătoare, ironică, şi râsul galben pe buza prăpastiei: „îmi bag degetul în pahar. / Apoi îmi bag mâna până la cot în pahar. / Apoi îmi bag mâna până la umăr în pahar. […] Pe fundul paharului este / o lespede mare de piatră“; „Deschid ochii în pahar. În pahar văd bine şi fără ochelari. / Zic: «Totu-i vis şi armonie»“; „Acum văd dihania“; „Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei / cobor spre fundul paharului“; „Paharul se strânge/ ca un cerc de fier în jurul frunţii mele./ Doare“. În secvenţele decupate mai sus, se pot citi treptele unei scări – a lui Osiris, dar şi a lui Iacov –, etapele unui itinerar de o reflexivitate gravă, ţinând în frâu revelaţii atroce şi spaime înfiorate metafizic. Privite prea de aproape şi pripit, ba şi cu o umbră de condescendenţă, poemele lui Ion Mureşan îşi sărăcesc periculos „mesajul“ şi rezonanţa.
          M-am întrebat adesea de unde vine farmecul foarte special şi inconfundabil al poemelor sale, ce anume le face imponderabile şi copleşitoare în chiar aceeaşi clipă. Ei bine, vizualizând prelung „poveştile“ depănate de poeme – s-a vorbit despre epicitatea/narativitatea lor concret-halucinatorie –, am găsit un corespondent nu doar în personaje cu anxietăţi dostoievskiene (cum spune Soviany), ci un pas mai departe, în vechile basme ruseşti repovestite de Puşkin şi Tolstoi, în Serile în cătunul de lângă Dikanka, gogoliene, dar mai ales în filmele cu irizări zglobiu-întunecate, minuţios-fantastice făcute în seama lor. Există acolo acea gureşenie hâtră, mucalită, prefăcută, căci sângerând în taină, gata să se încontreze amical cu diavoli şi îngeri, apelând la acelaşi instrumentar diminutival, la familiaritatea parşivă şi devastatoare a lumilor de jos şi de sus, proprie şi vechilor cântece maramureşene, de pildă. O luciditate extremă şi înalt reflexivă, de om cu lecturi în biblioteci selecte, căreia i se revelează adâncimi atât de îngrozitoare, de virgine, adică nemaipovestite, încât alege să le traducă în lucruri mici şi iluzoriu controlabile. E un fel de haz de necaz, o naivitate voită şi apăsată a tablourilor care să ţină în frâu, într-un stand-by cât de cât securizant, confortabil, descoperirile abisale. În costumaţie de moşneag cu barbă, cu un zâmbet inocent-atoateştiutor în colţul gurii, cu mlădieri/măscări bahice ale trupului şi ale vocii, Ion Mureşan loveşte repetat sub centură toate comodele tabieturi ale contemporanilor. Asemeni mujicilor siberieni – repet, cei descrişi în cărţile/filmele copilăriei mele, cu nas roşu, priviri alunecos-hipnotizante, vorbind în dodii şi în legănări de ritm înşelătoare, tropotind pe loc, în spaţii minuscule, dar având acces la stepe nesfârşite –, Ion Mureşan construieşte impecabile, negre scenarii introspective, pe care le regizează în pozitiv, le răsuceşte şi le dichiseşte pentru a putea fi transpuse în spectacole publice, larg acceptabile. Sigur, cum bine remarcă Alex Goldiş, „descrierea cât mai exactă a unui peisaj interior prin imagini violent de concrete dă poemelor lui Ion Mureşan aspectul de pasteluri ale apocalipsei sufleteşti“, dar în gestul poetic imediat următor acestea sunt garnisite cu mierea diminutivelor, cu alunecări ludice, cu umorul său pe muchie de cuţit, căci „amestecul oximoronic de delicateţe şi cruzime“ este, cum remarcă acelaşi, una dintre mărcile poeziei sale. Pentru versuri precum: „Şi fiecare masă / era ca o casă / cu trei-patru hornuri fumegând, / şi noi beam cu coatele pe acoperiş“ (La masa de lângă fereastră) sau „Lângă lespedea de piatră curge un izvoraş limpede./ El susură cristalin peste pietricele. / în jurul lui iarba e veşnic verde./ În iarbă cresc flori gingaşe. / În izvoraş înoată copii mici cât păpuşile./ Ei înoată îmbrăcaţi în rochiţe şi cămăşuţe şi / pantalonaşi în culori vesele. / Sunt îngeraşii de pahar“ (Pahar), aş fi ilustrat cartea cu căsuţe de poveste, feerice, sub o pace îndoielnică, provizorie, cu mişun de dihănii apocaliptice în jur, mereu mitutici şi cumva simpatice, insinuând distorsiuni, devieri şi dereglări pe nesimţite, ca gheara lui Caillois, cu diavoli plutind pe deasupra coşurilor fumegânde, ca-n Chagall, dar şi cu metamorfozări şi contorsionări de bestiarum. Substanţa vizionară şi neoexpresionismul (un loc comun al exegezei, pentru care – nu fără argumente, fireşte – poeţii ardeleni sunt, automat, neoexpresionişti în descendenţă blagiană) îşi subminează atributele „oficiale“, viziunile sunt feerii de o înspăimântătoare şăgălnicie, iar pasta expresionistă exersează înşelătoare impresii sub ceţuri diafan-neîndemânatice: „… Şi nici noi, Doamne, noi bătrânii, noi înţelepţii, nu am înţeles. / Nu am putut. / Căci întotdeauna adevărul a fost opera unor oameni neîndemânatici“ (Opera unor oameni neîndemânatici); „Eu cânt forţa neagră din capul meu, / la ordinul forţei negre din capul meu“ (Cântec negru).
          Privirea aţintită în fantasmă, vis, coşmar îşi ancorează ultimele firave certitudini pe semnele palpitului vieţii, într-o dezlănţuire viscerală amintind, cum am mai spus, de Marcel Moreau şi de „monstrul“ verbal pe care îl caută în străfundurile trupului muritor: „Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice: / «Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!»“ (Ci eu singur sub pământ); „ghemuit în colţul camerei / pipăie-ţi cu disperare corpul / cu ochii holbaţi la sfârcurile mici şi cenuşii ca două / sigilii ale morţii“. Fuga nocturnă şi onirică are ritmuri sfâşietoare, dar melodia îngânată obstinat speră să facă lespedea din fundul paharului (al existenţei scrutate obsesiv) să zboare. Cum se întâmplă cu păpuşile-copii (din Bătaia), cu mânuţe ca sforile purtând baloane colorate şi copii cu capul în jos (Noi mergem acasă), cu îngeraşi, hăinuţe, cântecele, de o gingăşie ameninţătoare, şuie, ca-n unele dintre picturile lui Anne Julie Aubry, să zicem: „Brusc, am început să visez cu senzaţia că cineva mă scuipă. / Iar în vis, eu, cu păpuşica în braţe, clătinându-mă pe buza prăpastiei. / (Doamne, ce mă mai scuipa păpuşica!)“ (Păpuşica). Lumea ce pe nesimţite cade îşi anunţă implacabila extenuare în clătinări de romanţă pe dos (Sentimentul mării într-o cârciumă mică) ori în colinde cu fin subtext eretic: „Lumea se leagănă-n / leagănul cerului, / în faşă ne leagă nă-/praznicul gerului. // Gândul cel rău, / vaier şi plângeri / nu-ncap în aer / de-atâţia îngeri…“ (Colind).
          Cândva proiectata „istorie a semnelor nebunilor“ se anunţă în actele şi antractele unui spectacol fără sfârşit, căci Ion Mureşan e un actor înfrigurat al propriei existenţe, jucată după scenariu propriu şi ascultând de sugestiile unei mitologii inventate din cioburi, într-o echilibristică pe piscuri cu hăurile la picioare. Încă hărţuit de înţelesuri pe jumătate („lucrurile acestea îmi amintesc de lucruri / pe care nu le-am văzut niciodată“) şi exultând în preajma fărâmelor de adevăr existenţial dibuite în forfota cuvintelor, simte zvonuri ale tăcerii şi e copleşit de mila întunericului care va rămâne singur ori de a îngeraşilor părăsiţi în lăuntrul cel mai tainic.
          Dimensiunea slavă a perspectivei lirice (livrescă, dar şi oarecum… funciară) se traduce în vitalitate frustă, despicând cu o bucurie dezmăţată locuri comune şi certitudini, dar şi în visul răzbunător pe propriile amăgiri al unui prinţ blestemat. Înfăţişările morţii sunt multe şi feminine, cu garnituri de diminutive ale degradării şi derizoriului. Niciun detaliu nu scapă ochiului „mic, negru, răutăcios“, când nimic nu mai e de văzut decât un singur punct de o insuportabilă densitate şi o implozie copleşitoare. Ion Mureşan scrie unul şi acelaşi poem al devorării atroce de către propriile performanţe – poemul omului dintre milenii.

Irina Petraş

Ion Mureşan, nobilul „mujic“ (Ion Mureşan. Alcool. Bistriţa: Editura Charmides, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)