In Memoriam

Petru Cârdu

Marta Petreu

          Faptul că am fost prieteni este opera lui. Mă căuta mereu, iar dacă un contabil ceresc ar pune cap la cap minutele convorbirilor noastre ar ieşi, cu siguranţă, un total măcar cît două anotimpuri. De văzut ne-am văzut numai de două, poate de trei ori în viaţă. Suna, adesea la orele după-amiezii: „Hei, bună, sunt Petru!“, exclama el grăbit, şi-apoi enunţa „tema“. Mereu alta. Uneori îmi citea două, trei versuri dintr-un poet pe care-l traducea – a tradus şi-a publicat atît de mulţi scriitori români, încît ar trebui socotit un ambasador al culturii române! – şi-mi cerea o sugestie de traducere. Uneori expunea abrupt cum l-a atacat cutare sau cutare într-un ziar şi-mi cerea părerea: cum să îi răspundă? Cel mai adesea însă mă căuta pur şi simplu să mă întrebe ce fac. Iar în cele mai bune momente ale lui, mă anunţa: „Ascultă!“ – ceea ce însemna că îmi va citi un poem nou. Dar despre ce n-am vorbit noi doi! Rîdeam la telefon cu ceasurile, forfecînd voios şi crud universul.
          Petru a fost un om ieşit din comun. Şi extraordinar de important pentru mine. Ştiam, din discursul lui fragmentat şi fără astîmpăr, că lucrează în multe locuri, la radio în Belgrad, la Teatrul din Vîrşeţ, unde conducea secţia românească, la revista lui, la editură. Era un om al evenimentului: ştia să conceapă, ca un avangardist aflat într-un tgv ce-a atins viteza maximă, insolite spectacole pentru cei aflaţi la sol: lansări şi saloane de carte, spectacole de carte şi pîine, festivaluri şi premii, totul pe bani procuraţi nu se ştie de unde, aşa, cum ai scoate un iepuraş dintr-o pălărie. De cel puţin un deceniu, de cînd el se instalase cu regularitate la celălalt capăt al telefonului, datorită telefoanelor lui ştiam mai bine ce se întîmplă la Vîrşeţ decît la Cluj. Şi nu arareori el însuşi se afla în culisele evenimentelor.
          Căci Petru a fost un generos. Iubea literatura, adică iubea nu numai ceea ce scria el, ci mai ales ceea ce scriau alţii. Avea o capacitate de-a se entuziasma cum arareori am mai văzut, prin care îşi făcuse relaţii literare pe tot continentul, ba chiar şi în America. În acelaşi timp, judeca literatura cu o impecabilă austeritate a criteriilor de valoare şi îşi cheltuia viaţa – vai!, atît de scurtă! – ca să îi pună pe scriitorii lui preferaţi în evidenţă.
          În ultima vreme, noi doi am pălăvrăgit mai ales despre poezie şi despre Cioran. Pe acesta şi pe Simone Boué îi cunoscuse bine şi-i vizitase repetat, cu cutezanţa pe care ţi-o dau admiraţia şi iubirea.
          M-a sunat cu cîteva zile înainte de plecarea mea la Paris şi mi-a dat o misiune: să mă duc să salut, din partea lui, mansarda lui Cioran. La întoarcere, m-am aşteptat din clipă în clipă să mă caute, să-i raportez: „Am fost – misiune îndeplinită“, şi-apoi să-i povestesc ce şi cum cu Cioran în librăriile pariziene. În locul telefonului lui voios, acasă m-a întîmpinat ştirea morţii lui. N-am crezut că îmi va face figura asta şi nu pot să cred că mi-a luat-o înainte. Căci noi am fost – şi mai sîntem, cîtă vreme mai sînt – prieteni. Prieteni mai ceva ca fraţii, căci prin alegere, nu prin fatalitate.

 

Marta Petreu

Petru Cârdu

» anul XXII, 2011, nr. 5 (252)