Colaj

Omul cu chip de lut

George Colang

  

Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne, şi totuşi o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând.

Pierd vremea într-o cuşcă ce urlă tacit în mine. Sinceritatea nu este bună, ea nu are culoare şi nici râvnă, aşa că mă las sedus de nişte litere care mă mint cu calm. Ascult muzică şi mă dezbrac de orice cuvânt care mă înfăşoară. Timpul este un pion care scutură regina de coarne, răstoarnă valori şi pune munţi în loc de ceruri – tu eşti un timp mort care putrezeşte în mine lăsând anecdote criptice şi culmi ce ţin să fie greu de atins. Ştii că orice om are o vestă care îl separă de restul? Chiar dacă suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă sălăşluim, cum ar spune Heidegger, avem totuşi un glonţ care ne strecoară de orice altceva, de altcineva. Glonţul meu este în tine, rana este cea care vindecă orice străpungere presărată de timp, sânge şi ghimpi, pentru a putea spune, acum: totul este bine. Scriu şi zidesc gânduri, nu asta spune Platon, şi mai târziu Nietzsche? Ştiu că mă asculţi în taină, eu fiind oglinda în care s-au spart toate visele tale. Te-am învelit cu deşertul meu!

*

Există o fată în Gibraltar, mă iubeşte, ea nu ştie că eu sunt un căpcăun care vinde iluzii, care aduce irealul în real. Nu ştie că unele lucruri, chiar dacă curg de la sine, mai depind şi de modul în care ne poartă viaţa. În Gibraltar este cald şi sete de mine, de şoapte fierbinţi şi minciuni adevărate. Norocul în iubire este dat de curaj, de cel care îşi asumă dorinţa mai mult ca pe propria sa viaţă. Lumea nu o să cunoască lacrimile fetei, lumea nu o să judece nimic niciodată. În schimb, eu te răscolesc. Cel care spintecă viaţa ta în două este şi cel care te face să-l iubeşti. Sunt gol, sunt vinovat pentru toate faptele tale, simt eu ceea ce simţi tu şi nu este bine, este chiar trist, dureros. Nu scriu aceste rânduri pentru tine, ci pentru mine, ca să te pot face să fugi de mine.

Există o fată în Gibraltar care mă iubeşte; în jocul ei, distanţa nu există, doar voinţa, doar virtutea dorinţei de a rupe limitele impuse de destin.

Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai ca să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu ea. Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta.

*

            Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Fiind vară, orice clipă stropită de oxigen nu poate fi privită într-o doară. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi totuşi speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar uite că nu am reuşit…

Îmi înec amarul în amărăciunea mea. Mă dezvelesc de culoarea minciunii în care am trăit până acum. Am vrut să te aduc acolo unde lacrimile zâmbesc. Mi-am spus că am puterea de a fi puternic. Mi-am spus multe. Cine greşeste atunci când nimeni nu are nicio vină? Poate că singurul care greşeşte este cel care cerşeşte cel mai mult, cel care se străpunge chiar cu lacrimile sale. Se spune că trebuie să vezi cu ochii minţii, şi nu cu cei ai sufletului. Dar, dacă aş găsi un punct de convergenţă în mine care să le unească, care să-mi spună totodată că te iubesc şi că te urăsc mai mult decât orice pe lume? Să mă facă să fug de tine tocmai ca să ajung la tine? Să îmi dea palme şi să-mi spună că visez lucid?

*

Astăzi culeg cenuşa ce s-a strâns cu dor în noi. Asemenea viscolului care cerşeşte în şoaptă, zborul cenuşii ne îmbată cu veninul hârburilor noastre. Suntem doi cerşetori care stau în faţa unei case, unul mai umil ca altul, ca apa care se toarnă într-un pahar plin cu himere – cenuşa vrajbei noastre ne ucide. Eu cerşesc o iubire nepătată de cenuşă, tu culegi frânturi stoarse de o pată. Ne colorăm viaţa, ne umilim cu dorinţele spălăcite de şoapte şi, uite aşa, seducem timpul, amândoi, doi cerşetori, cerem voinţă divină de a străbate hotarul inchiziţiei noastre. Totul se destramă în Noi, tumultul mieros al culturilor prelinse de dor, cerneala care ne minte că avem culoare şi dor, caietele care alunecă cu dor în năluca estompată în fior, cerul schiţat de râsul tău, norul atins de viscolul meu. Pământul nu ne este în picioare, el este doar un preludiu spre o lume vulgară, aşa de deocheată încât ne separă de fiorul curent, ne adună din strâmtoarea mundană şi ne aruncă în armonia nisipului. Deşertul ne este martor, cutremurul ne este vecin, iar noi fugim, tot fugim, alergăm veşnic de noi ca să ajungem la noi.

Tocmai au trecut doi băieţi pe stradă. Unul are o umbrelă. Celălalt este şiret sau poate mai leneş. În faţa mea, căci stau întins pe o bancă, sunt doi tineri îndrăgostiţi. Persoane care par interesate de prezenţa mea. Un tânăr ce se pierde în ascunsul întunericului şi două fete ce fug prin noapte. O noapte cu o singură lună ce mă cuprinde în vise şi în speranţe. Tocmai am văzut un detracat! Mirosul ce mă înconjoară este încărcat de stropi recenţi de ploaie. Pământul miroase a lacrimi plătite pentru noi. Oamenii, priviţi aşa, par toţi goi. Niciunul nu are nimic de ascuns. Am observat că simt nevoia, şi acum, să încep cu tine. Am senzaţia că încă te gândeşti la mine. Însă ştiu că nu este aşa. Poate că simt nevoia să mă mint sau să îmi ascund adevărata durere. Atunci, când priveam amândoi lucrurile din jurul nostru, totul părea încărcat de vise. Acum, pe toţi cei pe care-i văd, am falsa impresie că-i recunosc. Ei nu mai sunt nişte coloane fără răspuns. Ele nu mai au zâmbetul pur şi nici dorinţa de a vrea ceva de la mine. Cel puţin, acum, cerul este lovit de noi întrebări; ele, cu timpul, se vor întoarce, sub formă de ploaie, împotriva mea. Ştii ce-mi doresc? Nu m-am întrebat niciodată! Îmi doresc să ating ceva ce nu poate fi atins. Acum, nu mai vreau să fiu original şi nici să mă las purtat de orice problemă. Viaţa mea este culeasă de altcineva. O mână mă sugrumă şi-mi porunceşte să pierd tot ceea ce am adunat cu cealaltă mână. Şi nu vreau! Şi mă doare! Şi simt că lacrimile mele nu mai pot suporta nimic din mine. În acest moment, mă întorc la ei, la alţi doi trecători, căci ei sunt tot ce mi-a rămas. Un drum împânzit de figuri cunoscute, fără râvnă şi fără sânge – ei or să trăiască pentru mine şi, prin ei, o să simt şi eu că lenevesc această viaţă falsă. Şi poate că sunt egoist; sau nu sunt? Vreau să fugi aşa cum nu ai mai făcut-o. Vreau să fi fost pentru tine doar un drum spre o mare lumină. Vreau să găseşti tot ceea ce-ţi propuneai să găseşti. Vreau să nu plângi, o să plâng eu pentru tine. O să zbori, o să simţi. O să ai tot! Lumea o să se închine aşa cum ai vrut. Vreau să simţi, să cunoşti şi să naşti o nouă lumină în viaţa ta.

 

George Colang

Colaj

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)