Scrisul, un terminal biografic

  

Vianu Mureşan

 

Viaţa se compune din gesturi retezate. Din cărări care nu duc nicăieri, presărate cu uimiri, naivităţi şi extaze menite a face uitată neîndurata trecere a timpului necesar străbaterii lor. E nevoie de puţină îndemânare ca să facem din capete de frânghii o plasă, dintr-un snop de nuiele un coş, dintr-un mănunchi de încercări împrăştiate peste timp un destin. Şi e nevoie poate de puţină artă, pentru ca nodurile slăbite de curgerea vremii, legăturile destrămate să mai aibă atâta putere câtă trebuie pentru a nu ne vedea trecutul risipit ca un pumn de cenuşă. Arta ar fi, precum în splendida Roză a lui Paracelsus de Borges, să găseşti cuvântul cu care, aplecat asupra ei, să poţi reface din mâna de cenuşă un trandafir.

Cam asta văd eu în „prozele asortate“ ale lui Alexandru Vlad – Măsline aproape gratis, Ed. Dacia XXI, 2010. O întoarcere ceremonială asupra câtorva momente din irepetabila lui biografie – al cărei unic element spectaculos este că-i aparţine exclusiv, iar prin asta e ireductibilă – pentru a face din cenuşa ei, cu câteva şiruri de semne aşternute pe hârtie, un lucru nou şi închegat, o poveste. Dacă-l lăsăm să se ducă în drumul lui, trecutul ia cu sine şi amintirile, iar după o vreme ne pomenim că bâjbâim prin oglinzi nedumeriţi de spectrele ce ne caută la rândul lor parcă mirate. Între noi şi ele pare a nu se mai găsi potrivire. Se-ntâmplă asta mereu şi trist dacă vorbele pe care le rostim sau scriem nu izbutesc să încetinească uitarea. Şi, de fapt, pentru a nu ne uita e nevoie să ne reinventăm, căci orice aducere aminte a ceea ce a fost este deja un alt moment, cu altă vibraţie şi alte înţelesuri. Mereu ne amintim de noi ca de nişte străini veniţi intempestiv de nu se ştie unde în propria-ne biografie, de unde, poate la fel de neînţeles, pier uneori fără urmă. Numai că ei, diferit de alţii, au fost străinii noştri cu care o vreme ne-am confundat, care ne-au strâns în braţe înainte de a ne părăsi. Ceilalţi n-au făcut-o. Din aceşti străini ai noştri, vorbindu-i ori scriind despre ei, ne şlefuim avatarii biografici şi în numele lor mărturisim că nu întreaga noastră viaţă a fost ficţiune.

Aproape fiecare text din volumul lui Alexandru Vlad îmi pare un astfel de terminal biografic, altfel spus extensia narativă a unor fapte încheiate definitiv, a unor întâmplări fie ele şi comune, a unor situaţii decupate din planşa necuprinsă a rutinei existenţiale ce nu îngăduie nici continuare, nici altfel de consecinţe decât cele artistice. Odată situaţia închisă, nu mai ai ce face cu ea decât să o povesteşti. Felul în care o faci poate să o preschimbe pentru că ai investit-o cu acea pastă saturată semantic necesară subiectului literar. Pasta însă pătrunde faptul brut, iar tu scrii deja despre el aşa cum l-ai înţeles, cum ai vrut să pară el văzut de cineva care nu a fost martor, cititorul. Scrii, simţind mereu peste umăr ochiul cititorului, şi îi confecţionezi viziunea cu adaosurile simţirii şi înţelegerii tale a faptului, pe care, dacă l-ar privi brut, nu l-ar vedea în felul tău sau nu l-ar vedea deloc. Ca atare, un terminal literar nu mai e „viaţa aşa cum a fost“, ci „viaţa aşa cum aş dori eu să o vezi“.

În terminalele lui Alexandru Vlad se întâmplă lucruri defel insolite. Nimic magic nu vine să corupă firescul stărilor lumii, nimic inexplicabil nu împunge perdeaua subţire a micilor trăiri omeneşti, nicio încruntare solemnă nu îngroaşă frunţile mărun­telor personaje. Mărunţimea situaţiilor, a personajelor şi întâmplărilor se joacă la limita epifanicului, zgomotele vieţii sunt reduse la suavităţi de şoaptă, aventurile, câte sunt, se pierd în simple capricii iscate din nimic într-o doară. Revelaţia nu vine de sus, nici din cer, nici din necunoscut, ci dinlăuntrul măruntelor fapte, al lucruşoarelor banale care parcă, în felul cum sunt arătate de scriitor, conţin toate nişte lumini peste care pojghiţe subţiri, straturi de praf ori noroaie s-au aşezat. Nu trebuie decât să le ştergi cu pâsla, să sufli peste ele sau să le dai cu spirt pentru a-ţi răsplăti în miraje lucioase efortul. Vocile acestor lucruşoare, poate chiar un limbaj pe care scriitorul l-a învăţat în secret precum zgriminţieşii ce-adulmecă nori, sunt bolborosiri de oracol ale simplităţii mărunte. În Arheologie tocmai asta se întâmplă, lucruri nu se ştie când şi cum pierdute – o legitimaţie de ziarist, un briceag, un ceas etc. –, intime odinioară, sunt dezgropate, curăţate cu grija afectată unor preţioase vestigii, redate strălucirii lor de-nceput, reintegrate circuitului pur al iubirii inutile. Deodată însă, cu o lucire rară a minţii, arheologul – scriitorul – înţelege că propria umbră/persona ar fi putut fi îngropată din neglijenţă asemenea acelor lucruri. Sapă, sapă în trecut cu grijă să nu şi-l îngroape: „Apoi a ridicat cazmaua care străluci în soare şi făcu cu grijă doi paşi lateral. Începu să se ferească de umbra lui ca nu cumva să o îngroape şi pe aceasta“ (p. 133).

Nu e cazul aici, dar jocul cu propria umbră se pretează la analize mult mai sofisticate. Aici, ca şi în toate celelalte proze, Alexandru Vlad poartă câte un sâmbure de înţelepciune pe care, dacă ar fi dorit, l-ar fi putut transforma oricând într-un eseu. Fiecare sâmbure însă e lăsat să-şi facă în mintea cititorului propria floare. Nicio clipă autorul nu te abuzează cu înţelesuri obligatorii, nu face decât să-ţi arate schiţa, după care e treaba ta ce vei pricepe. Sunt câteva locuri totuşi, precum prima scriere Alungarea din paradis şi Terminus paradis, unde avem de-a face mai degrabă cu meditaţii eseistice care indică un oarecare cuprins analitic. În prima, alungarea cuplului primordial din paradis e înţeleasă sub aspect afectiv, ca sentiment al scoaterii din „grădina sfântă“ printr-o experienţă din copilărie, când bunica l-a pedepsit după vreo boacănă, incertă, cu alungarea de acasă şi interzicerea să mai calce pe acolo. Desigur, cât să-l facă a pricepe grozăvia pentru care a fost pedepsit. Terminus paradis este o meditaţie despre spaţiul public a cărui imagine e labirinticul Iulius Mall. Toată lumea vine acolo, se poate face orice, nimeni nu mai pleacă. Nu mai există „afară“. Mallul este răspunsul economic la păcatul originar, paradisul reconstruit. Ar fi nevoie de un tratat de sociologie pentru a articula toate extensiile acestei intuiţii.

O pălărie de toval făcută cadou unui prieten, un scaun pe care stă parcă de când e lumea un bătrân, muzica stiloului ce lunecă pe pagina goală în scris, un amic din Alaska cu origini cambodgiene, o nevăstuică ce s-a aciuat prin podul casei, gara Beclean, zăpada iernii urbane şi rurale, statuile oraşului, şapca poetului, alcoolul, cafeaua, măslinele, revoluţia din decembrie 1989, toate au mica lor poveste. Există chiar un roman în miniatură cu un filosof autodidact, Robert, ce combină pasiunea pentru metafizică în cei mai omeneşti termeni cu cea pentru sex, trăind de nevoie cu o femeie uşoară, Tetina, care, fatalitate, îi face un copil, iar mai târziu rămâne din nou grea. Romanul spune mult despre inşii cu incurabile pătimiri filosofice care, abili în nuanţări conceptuale, se înşală aproape mereu când trebuie să privească lumea cu feţele şi dosurile ei concrete.

Pentru cine a uitat ce însemna vremea comunistă, Măsline aproape gratis, ultima proză, poate servi de leac. Cartea trebuie citită în tihnă, aşezat, cu plăcere calmă pentru a acorda zarva lucrurilor mărunte la gingaşa sonoritate a vieţii. Aici, Alexandru Vlad cucereşte prin lipsa totală de stridenţă, prin firesc şi simplitate, aşa cum, pe neobservate, te cuceresc nişte copilaşi ce şi-au făcut loc buşilea între picioarele mesei la care şezi şi se joacă între ei aparent neglijându-te. Sau cum te cucereşte surâsul unei fete pe care o vezi de mai multe ori pe autobuz fără să ştii cine e, fără să te intereseze în special, iar deodată o frână bruscă ţi-o lipeşte de piept şi, după scuzele de rigoare, începe o nouă viaţă pentru amândoi.

Vianu Mureşan

Scrisul, un terminal biografic (Alexandru Vlad, Măsline aproape gratis. Ed. Dacia XXI, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)