„Harababură editorială“*

în colecţia „Scriitori la ei acasă“, Editura Dacia XXI, 2010

  

George Vulturescu

 

Dacă deasupra mormintelor, unde cei îngropaţi nu-şi pot odihni sufletele, dansează, în noapte, flăcări, în amiaza zilei, deasupra cărţilor unor scriitori dispăruţi „dansează“ cu nesimţire cămătari şi veleitari în editologie. De curând, mi-a fost dat să asist la lansarea unor serii de cărţi – intitulate, precum în reportajele vechiului regim, „Scriitori la ei acasă“ – care trebuia să fie un „eveniment“ recuperator. Am şi lăudat public iniţiativa (precum se poate vedea în ziarele din Satu Mare), dar după ce am răsfoit cărţile dezamăgirea mea s-a transformat în tristeţe şi, apoi, în revoltă. Nu voi spune nimic despre cărţile celor care sunt în viaţă – ei încă pot vorbi sau, precum ne îndeamnă biserica, „să tacă pe vecie“ după cum îi lasă conştiinţa –, ci voi semnala cititorilor terfelirea cărţilor „celor care nu sunt“. Obligaţia celor în viaţă, a celor care i-am cunoscut, a mea, în acest caz, este mai presus de orice.

            1. Aşadar, editura nou-înfiinţată de Ion Vădan, Dacia XXI**, a scos pe piaţă volumul lui Paul Grigore (născut la Certeze în 1952, la 17 mai, reputat poet şi eseist care a activat la Braşov, în jurul revistei Astra, decedat în condiţii suspecte la 3 iunie 1989 la Bucureşti), Anluminură (2010). Deşi pe copertă coordonatorul colecţiei „mulţumeşte în mod deosebit“ primilor editori ai poetului (Ovidiu Moceanu, Al. Muşina, Gh. Crăciun şi G. Vulturescu), nu există nicio scuză pentru lipsa unei minime note explicative care să lămurească cititorul de azi că titlurile aşezate în interior, prin voinţa editorului (pe ce bază?), fac parte din două volume diferite – unul purtând sigla Editurii Litera, iar altul a Editurii Paralela 45. Iar secţiunea „Diotima din scriitură“ – cu textele inedite atunci (Candor Poesis, Diotima din scriitură, „Hemografia“ lui N. Stănescu, Eternitatea regresivă) – a apărut cu acest titlu ca supliment (nr. 1, 1991) în corpul revistei Poesis (nr. 6-7, iulie-aug. 1991), prin bunăvoinţa lui O. Moceanu, care le va include în volumul din 1999. Textul subsemnatului – Poetul şi neodihna cuvântului – nu are ce căuta în corpusul textelor ediţiei de acum fără această precizare. Apoi, alăturarea secţiunii „Anluminură“ nu are nicio explicaţie că ar prelua – integral – volumul Anluminură (Ed. Litera, 1991), coperta T. Jebeleanu, cu prefaţa lui O. Moceanu (Peste mode şi timp, p. 5-6). La cuprins, în ediţia princeps, cuvântul-înainte al lui O. Moceanu poartă subtitlul „Inscripţii I“, iar postfeţele lui Gh. Crăciun (Clipa cea repede) şi Al. Muşina (Semnele nu l-au minţit) poartă subtitlurile „Inscripţii II“ şi, respectiv, „Inscripţii III“ (p. 56). Ediţia de acum nu le menţionează (vezi p. 60-63). De asemenea, în ediţia primă există două cicluri distincte, numerotate: Anluminură (1-29) şi Tabulae pictae (1-88). Volumul de la Dacia xxi le contopeşte sub un singur titlu, Anluminură, fără nicio numerotare la cuprins. Nici secţiunea Vocaţia luminii nu are nicio notă explicativă că ar prelua – integral – ediţia din 1999, Vocaţia luminii, Colecţia 80, Seria Eseuri, Ed. Paralela 45. Despre faptul că titlurile eseurilor sunt aşezate în partea de jos a paginii, ca şi cum ar aparţine de textul precedent (vezi p. 104 – Eros şi filozofie; p. 185 – Aubade castelanei bizantine; p. 226 – Candor Poesis etc.) nu mai e nimic de spus. Aruncate, la propriu, unul după altul, titlurile din volumele princeps, fără aceste note explicative, fireşti la orice reeditare, ar părea cititorului de azi că reprezintă întocmai cartea gândită de poet sau de primii ei editori. În fond, nu avem de-a face cu ceea ce ar trebui să fie o ediţie de autor, ci cu îngrămădirea sub două noi coperţi a volumelor precedente, necitate şi neprelucrate critic. Dacă era firesc să mulţumească familiei şi primarului din Cămârzana (care a finanţat de bună-credinţă cartea), e o blasfemie să notezi pe copertă că astfel, prin această recuperare, „îi păstrăm memoria“ şi „îi facem cunoscută opera“! 

2. La volumul lui Tudor Daneş (n. în 13.04.1943, ani de zile profesor-psiholog şi ziarist la Satu Mare, decedat de timpuriu, la 24 februarie 1989, într-un spital din Cluj) Călătorul solitar (Dacia xxi, 2010) se continuă aceeaşi practică de eludare a unei ediţii precedente (Dacia, 1988, lector Viorica Mării), pe care editorul de azi o preia… în felul său. Astfel: se elimină din start cuprinsul, deşi în ediţia primă, la p. 244, sunt redate cele cinci titluri de capitole (1. În căutarea unghiului optim… şi Travelling, p. 5, 6; 2. Captivul… şi… Lanţurile, p. 49, 61; Dimineaţa Tatianei… şi… Nopţile lui Ieronim, p. 101, 110; 4. În intimitate… şi… În deplasare, p. 151, 168; 5. Stegarul de plumb… şi… Trompetistul, p. 211, 219), mai ales că pe coperta a iv-a există şi subtitlul Nuvele – nemenţionat acum. Dar ceea ce ne revoltă cel mai mult este terfelirea scrisului acestui acribios al frazei într-o mare de greşeli. Cităm, la întâmplare, pentru a proba incompetenţa şi trufaşa idee de „recuperare“ a „memoriei“ scriitorului: în loc de „Am zis: gata“ apare „Am zis: guta“ (p. 226); în loc de versul citat „Dimineţile-s frunze pe cărare“, apare „Dimineţile mele-s irumze pe cărare“; în loc de „Mi s-a dus norocul, nu-l mai plânge“, apare: „Mi s-a dus noroiul…“ (p. 226); în loc de „intrarea străinilor“, apare „intrarea străiniloi“ (p. 263); în loc de „soarele-i mort“, apare „soarele-i moit“ (p. 269); în loc de „fratele Nanuk“, apare „tratele meu Nanuk“ (p. 269); în loc de „tu eşti o umbră“, devine „tu eşti umbrit…“ (p. 270); sau, la p.271, în loc de „şi urlet îmi va fi triumful“,devine „îmi va ii triumlul“; „uşor de definit“ devine „uşor de deinit“; „cât fi-va-mi pasul“ devine „cât ii-va-mi pasul“ etc. Profesorul Tudor Daneş s-ar răsuci în mormânt!

 

3. Destinul nedrept de scurt al poetului şi gazetarului Dorin Sălăjan (n. 15 aprilie 1948 în localitatea sătmăreană Sărvăzel, ani de zile redactor redutabil la Cronica sătmăreană şi apoi, după 1989, la revistele din capitală Flacăra, Privirea; mort prematur, însingurat, în oraşul nostru, la 18 sept. 2005) merita, evident, readus între noi printr-o ediţie critică. Din păcate, ceea ce este intitulat acum de „coordonatorul colecţiei“ Naşterea cea mare (Dacia xxi, 2010) este o răstălmăcire fără nicio urmă de profesionalism (vă mai amintiţi acribia vechilor ediţii coordonate la Dacia de Virgil Bulat, regretatul, şi de Vasile Igna?), o reorganizare a textelor după bunul-plac, ca şi cum ai scormoni prin cenuşa volumelor-testament lăsate de poet. Astfel: nu este specificat în nicio minimă notă că titlul de acum reia titlul volumului de debut al poetului, Naşterea cea mare (Ed. Albatros, 1980). A dispărut fără motiv dedicaţia autorului (trist pentru un editor care şi-a pierdut şi el părinţii): „Se închină, vai prea timpuriu răposaţilor mei părinţi, Ioan şi Maria“ (p. 5 în ediţia din 1980), precum şi dedicaţia pentru soţia sa, dispărută şi ea tragic: „Doamnei mele Doina Rodica“, de la poemul Căsnicia cu eternitatea). Au dispărut şi cele trei titluri date de poet secţiunilor cărţii: Elegie pentru rezervaţiile de lupi (fost la p. 7); Despre povara bivolului şi a poeziei (la p. 29); Preţul de la crescuta cămaşă (la p. 49). Acum se trece, fără nicio explicaţie, la includerea unor poeme din cartea a doua şi ultima a poetului, Ceremonia de trecere (Ed. Albatros, 1985). Pe ce se bazează această selecţie? Cine ne dă dreptul să repartizăm altfel poemele gândite de un poet ca fiind ale unei cărţi cu titlu ales şi cu ordinea cerută de resortul concepţiei proprii? Dar intervenţia cu talpa bocancului se adânceşte şi mai mult: în volumul Ceremonia de trecere există un poem, Calea spinilor, pe care poetul Dorin Sălăjan l-a segmentat în cincisprezece poezii, numerotate de la i la xv, fiecare cu un titlu propriu. Editorul de acum alege patru dintre ele – Drum fără întoarcere (numerotată de poet: i); Preţul la crescuta cămaşă (numerotată ii); Ceremonia de trecere (numerotată viii); Alexandru (care era numărul xiv), dar fără a specifica nicăieri că, iniţial, fac parte din poemul intitulat Calea spinilor (a se vedea acum „transformarea“ lor în poeme de sine stătătoare la paginile 42, 44, 46, 47). Unde am învăţat noi că o ediţie trebuie să respecte textele pe care le-a orânduit şi gândit autorul în timpul vieţii? Într-o care epocă? Ce să mai spunem despre demersul ideii de recuperare a unei ediţii însoţind textul de note, trimiteri la variante, la corectarea unor greşeli?

 

4. Dar despre „harababura editorială“ de la Dacia au scris la timp alţi autori. Al. Săndulescu a predat studiul despre Pădurea spânzuraţilor a lui L. Rebreanu, care s-a vândut, dar editura i-a dat acest răspuns: „Domnule, am dat faliment…, suntem în incapacitate de plată şi vă rugăm să ne scuzaţi că v-am indus în eroare“ (România literară, nr. 47, 26 nov.-2 dec. 2003). Dar „plângerile“ lui Dumitru Ţepeneag din Ramuri (articolul Scriitorul şi editorul său: un cuplu conflictual în România, nr. 10-11, oct.-nov. 2005), Tribuna (art. O plimbare cu automobilul prin nordul Ardealului, nr. 73, 16-30 sept. 2005) şi Vatra (art. Editorii mei, nr. 9-10, 2005), care scrie negru pe alb: „Dar directorul Ion Vădan a dovedit că nu respectă contractele semnate de mâna lui. Nu numai că n-a plătit cât a spus că plăteşte, dar nici măcar n-a publicat ce-a făgăduit, tot prin contract, că publică…“ Despre aceste lucruri a scris de curând şi sătmăreanca noastră, ziarista Éva Debreczeni (care a îngrijit, pregătit cărţile lui Ferenc Kölcsey, Ady Endre válogatott versei, István Fényi, Margit Kaffka în colecţia „Magyar Könyvtár“, Dacia XXI, 2010), în articolul A kultúra oltára/Altarul culturii (Szamos, Kulturális szemle, VII, nr. 1, ianuarie 2011).

 

5. Desigur, am putea merge mai departe. Dar nu ne mână nicio bucurie. Între volumele din faţa mea mai stau trei scriitori dispăruţi: Gh. Bulgăr, George Boitor, Emil Matei. Opera eminescologului (născut în Sanislău la 13 martie 1920, decedat la 13 iunie 2002) este prevăzută să fie retipărită într-o „serie de autor“. A apărut acum cunoscuta lucrare Trei scriitori clasici: Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Mircea Eliade (Dacia xxi, 2010). La ce ne putem aştepta dacă nicio notă nu specifică pentru lectorul de azi că se reia întocmai ediţia apărută în 1998 la Ed. Saeculum O. şi Vestala, în colecţia „Biblioteca şcolarului“? Sau poate că nu e aceeaşi ediţie, din moment ce (atenţie!) pe copertele celor două volume apare scris cu litere de-o şchioapă: „Trei scritoti clasici“! Greşeli sunt şi pe manşeta coperţii interioare, unde se rezumă o notă biografică de o rară suavitate. Cercetătorul din Sanislău ar binemerita (evident, cu buna-credinţă a banilor acordaţi de primăria din localitate) o ediţie critică, întocmită ştiinţific, cu referinţe filologice, îngrijită de specialişti. Poetul Emil Matei (n. la 6 aprilie 1947 în localitatea Apa; decedat la 1 sept. 2001) apare acum – datorită finanţării unui primar generos – într-o aşa intitulată „colecţie de autor“ (a apărut vol. 1, Desene pe vânt, 2010), fără să se specifice că volumul Oraşul ascuns a fost editat iniţial la Ed. Solstiţiu, 1999, cu o postfaţă (aleasă de poetul încă în viaţă) a unui sătmărean care l-a introdus într-un Dicţionar (2000) şi într-o carte de studii critice (2005). Sub auspicii profesionale ar trebui aşezată şi opera poetului George Boitor (născut la Supurul de Jos, la 1 noiembrie 1934, decedat la Ploieşti, în 18 mai 1976). Proiectul, anunţat într-o scrisoare a lui Ştefan Haiduc (reprodusă de editor pe coperta interioară), „de rezonanţă naţională“ pare încheiat pe principii emoţional-prieteneşti, nu profesionale: „Îmi permit – prieteneşte – să fac câteva sugestii. Cred că titlul potrivit pentru primul volum cel de acum ar putea fi: Memorie discontinuă şi alte poeme, deoarece, prin structură, Boitor a fost un baladist, poeziile sale fiind mai degrabă ceea ce se numeşte în accepţia de specialitate poem (nu poezie)…“ Ne întrebăm – dar nu „prieteneşte“, ci pe baza textelor critice dedicate lui Boitor care îi relevă substratul dramatic boem al poetului – de ce nu s-ar fi putut intitula exact precum le-a intitulat poetul însuşi prin cele două titluri apărute în timpul vieţii sale: Scara de apă, poeme (1969) şi Testament provizoriu (1974)? Dar, dacă principiul este doar al „sugestiilor“, ne oprim, deocamdată, aici. Soarta cărţilor după moartea autorilor a lăsat pagini de mărturii dureroase în literatură. Se găsesc mereu critici oneşti care îşi dedică viaţa pentru a reface, cu acribie, istoria unui manuscris. Sunt sigur că aşa va fi şi în cazul lui Paul Grigore, Tudor Daneş, Dorin Sălăjan, Gh. Bulgăr, Emil Matei, George Boitor, editaţi acum, pentru o mână de arginţi, în colecţia „Scriitori la ei acasă“ a Editurii Dacia xxi, fără o minimă urmă de profesionalism…

Note

* Titlu preluat din articolul venerabilului Al. Săndulescu citat în cuprinsul textului nostru.

** De altfel, încă din anul 2003, într-o anchetă a revistei Capital (nr. 35, 28 aug. 2003) se spunea că Editura Dacia din Cluj-Napoca este – citez – „în procedură de executare silită“, cu „datorii de 461,4 milioane lei“.

  

George Vulturescu

„Harababură editorială“ în colecţia „Scriitori la ei acasă“, Editura Dacia XXI, 2010

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)