Mitteleuropa fără Centru

  

Constantina Raveca Buleu

 

„Pe ce lume trăim? e o expresie care ar merita să fie analizată ad litteram“ – afirmă Corina Ciocârlie în deschiderea cărţii sale dedicate coordonatelor culturale şi psihologice ale câtorva mari scriitori formaţi în Mitteleuropa primei jumătăţi de secol xx, exilaţi din voinţă proprie sau forţaţi să părăsească ţinuturile de baştină din cauza schimbărilor de regim politic. Apărută în 2010 la Editura Art, În căutarea centrului pierdut se dezvoltă în cadrele metodologice stabilite de Georges Poulet în Metamorfozele cercului până în punctul de joncţiune cu universul lui Robert Musil, unde metamorfozele cercului depăşesc sfera literaturii şi se continuă pe scena geopolitică central-europeană, resimţită de mulţi scriitori ca un „continent spiritual fără însuşiri“ şi fără valori centrale. De altfel, autoarea precizează: „În prelungirea eseului lui Magris consacrat raportului de forţă dintre «marele stil» şi nihilism (altfel spus, dintre amintirea unui centru plin şi prefigurarea altuia vid), s-ar putea urmări evoluţia conceptului de Mitteleuropa din perspectiva a ceea ce Georges Poulet numea «metamorfozele cercului»“.

Impulsul investigaţiei este dat de mişcările recente dintre Europa „restrânsă“, occidentală, şi cea „lărgită“, central-europeană, decalajele de neanulat dintre ele şi îndârjirea celei din urmă de a intra în cercul primei reclamând o arheologie literară nu prea îndepărtată a ecuaţiilor centru-periferie în perimetrul fostului Imperiu Austro-Ungar, deoarece – consideră autoarea – „deriva de azi e replica simetrică a celei ce s-a produs deja la început de secol xx, odată cu «păcatul originar» al alunecării plăcilor tectonice ale Mitteleuropei dinspre Viena înspre Moscova“.

Preambulul volumului reprezintă o încercare de explicare ştiinţifică a mutaţiilor produse, apelul la teorii matematice şi la lecţiile filosofiei antice atenuând tonalitatea pesimist-realistă a observaţiilor. Astfel, în intertextul rafinat al cărţii, Zenon eleatul, Georg Cantor şi Benoît Mandelbrot ajung să consolideze matematic literatura lui Milan Kundera, Robert Musil, Joseph Roth, Hermann Broch sau Emil Cioran, scriitori care aparţin lumii fragmentare, fragile şi caleidoscopice de după 1918. Aidoma „prafului“lui Cantor, mozaicul de state naţionale născute din cenuşa imperiului dualist înregistrează un comportament fractal cauzat de pierderea Centrului.

Deloc întâmplător, prima analiză a reacţiei literare la degradarea calităţii acestui Centru se intitulează Viena, terminus paradis. Focalizat asupra romanelor lui Joseph Roth (Marşul lui Radetzky şi Cripta Habsburgilor), acest capitol surprinde liniile esenţiale ale universului imperial crepuscular: ierarhia, orgoliul şi exclusivitatea puterii, dar şi faptul că „esenţa Austriei nu e centrul, ci periferia“. De asemenea, Corina Ciocârlie remarcă şi coincidenţa de perspectivă dintre Broch şi Musil, literatura celui dintâi confirmând formula celui de al doilea: a fi „cetăţean al regatelor şi ţărilor monarhiei austro-ungare reprezentate în Consiliul imperial [...] înseamnă acelaşi lucru cu un austriac plus un ungur minus acest ungur“. Prelungirea firească a acestei formule este observaţia lui Musil – „adevărata Austrie este de fapt lumea întreagă“ –, reprodusă ca motto în capitolul dedicat Omului fără însuşiri (Un jubileu dinainte ratat). Fuga de această lume în biografia şi creaţia lui Hermann Broch şi implicaţiile ei spirituale constituie subiectul din Minunata lume nouă. „În axiologia lui Broch – notează autoarea –, problema degradării valorilor ţine tocmai de imposibilitatea ca un punct «infinit depărtat» să mai fie conceput în raportul lui cu o valoare centrală“, omul fiind principala victimă a întregului proces.

Prima secţiune a volumului se încheie cu un capitol sintetic, ai cărui pratagonişti sunt cei trei romancieri de mai sus şi lumile create de ei. Ludic formulat, Apocalipsul vesel: O schiţă de tipologie reprezintă o mostră de erudiţie şi sensibilitate intelectuală la nuanţe. Autoarea constată că: „Pusă sub tripla lupă a lui Joseph Roth, Hermann Broch şi Robert Musil, Mitteleuropa sfârşitului de secol xix şi începutului de secol xx apare ca un câmp de manevră măcinat de acţiunea subversivă a forţei centrifuge, indiscutabil victorioasă în confruntarea ei cu forţa centripetă“.

Confruntat cu acest fenomen, romanul agoniei imperiale, indiferent că se înscrie pe un vector inerţial sau că se raliază mişcării entropice, mizează pe o tipologie bipolară în care figurile de ordine se dovedesc a fi incapabile să reziste la atacurile agenţilor dezordinii. Din seria celor dintâi se detaşează emblematic „Împăratul tuturor superlativelor“, adică Franz Joseph, acompaniat în romanele lui Broch şi Musil de Wilhelm al ii-lea. Realizând fişa Împăratului, Corina Ciorcârlie subliniază ambivalenţa, ubicuitatea şi paradoxala absenţă a acestui personaj de pe scena romanului, (re)prezentarea sa tot mai estompată pe măsură ce paginile se succed, în perfect acord cu declinul imperiului pe care îl simbolizează. Apelul exegetic la Claudio Magris consolidează această perspectivă, eclipsarea graduală a Împăratului rezumând destinul Kakaniei, văzută ca „un loc simbolic, unde moare totalitatea tradiţiei şi se naşte dispersiunea contemporană“.

Satelit necesar în ordinea puterii imperiale, „tânărul ofiţer, campion al bătăliilor pierdute“ ocupă un loc esenţial în economia literaturii crepusculare a celor patru romancieri, mai ales că posedă, graţie creatorilor săi, conştiinţa iminenţei dezagregării civilizaţiei pe care o reprezintă. Pe o a treia treaptă a ordinii, Corina Ciocârlie plasează „servitorul devotat trup şi suflet“, fascinat de aura centrului, mai cu seamă când provine de la periferia imperiului. Dihotomia centru-periferie se desenează în tuşe groase în opoziţia matroană-amantă din umbră. Tot pe versantul dezagregării ordinii se află figurile oarecum clasice ale „dezertorului şi asasinului“, precum şi cea a aventurierului (un soi de dezertor superior), concurate masiv de o prezenţă nouă, a „omului dezarticulat“, esenţializat în omul fără însuşiri al lui Musil.

Dintre toate aceste tipuri de personaje, exerciţiul hermeneutic al Corinei Ciocârlie creditează aventurierul cu capacităţi adaptative şi virtual creatoare, adecvate încercărilor de redefinire a coordonatelor identitare din oximoronica Mitteleuropă a periferiilor (sintagma aparţinându-i lui Cornel Ungureanu). În trena dezagregării Imperiului Austro-Ungar, un asemenea efort de reconfigurare a valorilor şi de descoperire a unui nou Centru se soldează fie cu repoziţionarea în cadrele noilor state naţionale, fie cu propensiunea spre un alt Centru, însă întotdeauna sub ameninţarea unui impuls centrifug. Această opţiune se transformă în placa turnantă către cea de a doua secţiune a volumului, concentrată asupra exilului scriitorilor din patria care îşi avusese odată centrul la Viena. Ea debutează cu un studiu al afinităţilor dintre Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, linia mediană a demersului comparatist din Podăriţa şi grănicerul fiind ideea potrivit căreia Mara şi Pădurea spânzuraţilor, apărute la o distanţă de mai bine de un sfert de veac, „încadrează simetric şi rezumă metaforic traiectoria parcursă de Imperiul Austro-Ungar între 1867 şi 1918, pe fondul intensificării mişcării centrifuge a popoarelor ţinute laolaltă în menghina k und k“ (kaiserliche und königliche).

Seria de rătăcitori în căutarea altui centru se completează cu Stefan Zweig, fascinant disecat biografic în Hitler ante portas, dar şi cu Emil Cioran (Lupta metecului cu sine), pentru care „în Europa, fericirea se termină la Viena“, însă nostalgia originii rămâne trează mereu în fundal. Incapacitatea cronică de a se elibera de capcana originilor este constatată şi la scriitori care străbat aproape întregul glob în questa lor, chiar şi atunci când nu mai cred în „extazul marii reîntoarceri“. Witold Gombrowicz (O hoinăreală la periferie), bucovineanul Gregor von Rezzori (Un european, măcar atât...) şi Milan Kundera (Altundeva, oriunde) ilustrează perfect acest fenomen.

Epilogul tabloului exilaţilor transcrie în termenii hermeneuticii basmului parcursul biografic şi cultural al scriitorilor comentaţi în volum, deviza Întoarcerii spre nicăieri reamintindu-ne că una dintre cerinţele necesare ale basmului este ca „eroul să plece de acasă“ (V. I. Propp), ceea ce, în logica subiectului cărţii, echivalează cu tentativa de desprindere de Mitteleuropa ca teritoriu promis „devenirii întru“, legat de un centru inexistent. Însă, cu toate acestea, la sfârşitul demonstraţiilor sale, Corina Ciorcârlie crede în descoperirea unui Centru regăsit, chiar dacă fragmentar, descentrat şi fantomatic, şi constată că parcursul scriitorilor analizaţi în paginile volumului nu face decât să confirme fatalitatea concentrată în mottoul cioranian al cărţii – „Treizeci de ani petrecuţi la Paris nu vor şterge faptul că m-am născut la periferia Imperiului Austro-Ungar“.

Constantina Raveca Buleu

Mitteleuropa fără Centru (Corina Ciocârlie, În căutarea centrului pierdut. Editura Art, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)