Fantasme şi mituri filosofice actuale

Mirări şi nelinişti

Ovidiu Pecican

  1. Autorul şi stafia lui 

Apariţia cărţii lui Liviu Bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Bucureşti: Ed. Humanitas, 2010, 166 p.), consolidează o tendinţă a editurii conduse de dl Gabriel Liiceanu vădită deja de mai mult timp. Am mai scris despre ea şi cu un alt prilej, comentând o apariţie pusă pe seama lui Alexandru Dragomir, dar între timp cărţile atribuite acestui autor s-au înmulţit, începând să alcătuiască o serie de autor, iar acum un mai tânăr eseist, apropiat de cercul Liiceanu-Pleşu, după cum rezultă din recomandările celor doi oameni de cultură de pe coperta a iv-a a noii cărţi, repune, prin eseul său, problema de care m-am ocupat, dintr-un alt unghi, în alţi termeni.

Sintetizând, chestiunea poate fi formulată astfel: cât din ceea ce se atribuie unui autor care a refuzat, în viaţă fiind, să publice vorbeşte nealterat de gândirea sau viziunea aceluia şi dă, realmente, seama pentru acel om? În cazul lui Sănduc, cum se pare că îi spuneau prietenii lui Alexandru Dragomir, editorii cărţilor lui nu oferă detalii suficiente şi explicite, în conformitate cu normele în uz, despre starea manuscriselor pe care le editează. Nu ştim, astfel, dacă ceea ce apare în cuprinsul volumelor lui s-a găsit în manuscrise finisate, dacă aceste volume reproduc fidel sau inovează – prin excludere sau adăugire din alte sertare ale autorului – munca discretă a acestuia, după cum nu ştim nici în ce măsură însemnările mai mult sau mai puţin laconice ori dezvoltate surprind şi reproduc bine gândul pe care cel dispărut îl rezerva dezvoltării orale, în condiţiile comunicării faţă către faţă. Temerea faţă de manipulările posibile persistă până la apariţia probelor neambigue în direcţia respectivă (facsimile, ediţii anastatice sau măcar ediţii critice laborios şi atent adnotate pe fiecare pagină, în funcţie de filele caietelor inventariate, consemnându-se ştersăturile, revenirile, ezitările).

Dincolo de asemenea precauţii, să le zicem filologic-ştiinţifice, este, totodată, insuficient explicat şi argumentat de ce nu s-a respectat decizia lui Alexandru Dragomir însuşi de a rămâne în penumbră, scrupul auctorial care poate traduce o neîncredere în propria originalitate, un refuz de a participa la cultură în înţelesurile şi prin mecanismele curente ale acesteia sau orice altceva. Precedentul încălcării deciziei exprese a lui Franz Kafka de a i se distruge la moarte moştenirea manuscrisă de către prietenul lui, Max Brod, trebuie tratat, cred, ca o licenţă, ca o excepţie (deci abatere) de la norma acceptată, nu ca o regulă de conduită pentru viitor. Decizia autorului cu privire la moştenirea lui manuscrisă, importantă sau derizorie, este crucială, câtă vreme inalienabilitatea dreptului de autor rămâne în continuare recunoscută de legislaţia şi jurisprudenţa internaţională.

Precauţiile de care vorbesc aici par să contravină însă unui elan restitutiv pornit din dorinţa fierbinte, legitimă şi ea, de a nu văduvi cultura română de vreo operă sau vreun autor care contează. La noi, restituirile reparatoare sunt obişnuite şi beneficiază – sau au beneficiat – de instituţii proprii, de la colecţia Restituiri coordonată în anii ’70-’80 de criticul clujean Mircea Zaciu până la prestigioasa revistă Manuscriptum a Muzeului Literaturii Române. Totuşi, cu relativ puţine excepţii, se au în vedere autori care au apucat să publice câte ceva, afirmându-şi în acest fel, implicit sau chiar explicit, dorinţa de autorlâc.

Nu îmi este însă deloc clar dacă Alexandru Dragomir a dorit sau nu să fie autor de cărţi şi filosof recunoscut în agora în ultimele decenii ale vieţii lui. Pentru aceasta, documentele puse la dispoziţia publicului nu sunt, deocamdată, suficiente, şi dacă există, ele ar fi bine-venite pentru a elucida misterul. Faptul că a semnat, împreună cu Walter Biemel, în tinereţe, o primă traducere din Heidegger – un text scurt, de altfel – nu face din acest fost doctorand al maestrului german un autor de filosofie. Următorii ani, practic o jumătate de secol, petrecuţi sub presiunea ideologică şi poliţienească a comunismului autohton, l-au determinat, probabil, să îşi mute gândul de la proiectul iniţial, al unei cariere filosofice universitare sau pe cont propriu. Dar autorul a trăit încă treisprezece ani după comunism, când libertatea cuvântului şi de acţiune nu i-au fost îngrădite, Dragomir putându-se afirma ca autor acum, dacă ar fi dorit-o. Şi totuşi, el a lăsat să treacă toate şansele de a publica prin faţa lui, la ora marii treceri, în 2002, lăsând în urmă doar caiete cu texte, fragmente şi însemnări... Cine, de ce şi cu ce îndreptăţire a decis astfel ulterior, în numele lui? Volumele alcătuite nu ştim bine cum şi tipărite din scrisul lui de sertar, Crase banalităţi metafizice (2004, 2008), Cinci plecări din prezent: Exerciţii fenomenologice (2005), Caietele timpului (2006) şi Seminţe (2008), au ieşit din tipografii, fără excepţie, după expierea autorului.

În aceste condiţii, rămâne enigmatic în ce măsură Alexandru Dragomir tipăritul vorbeşte cu adevărat despre Alexandru Dragomir cel viu şi dacă nu cumva oameni – de bună intenţie, nu mă îndoiesc – care îl admiră şi cred că îi slujesc memoria sunt, de fapt, abuzivi în raport cu ea. Ca să fiu şi mai la obiect, voi adăuga că eventualul lor abuz (sau absenţa lui) ţine de o discuţie de etică ucenicească şi editorială, care nu mă interesează foarte tare în contextul dat. Ceea ce aş vrea, realmente, să ştiu este dacă acele conţinuturi tipărite sub numele lui Alexandru Dragomir reflectă cu adevărat sau nu gândirea omului căruia le-au fost atribuite.

  2. Care Nae? 

M-am referit aici la cazul lui Sănduc – Alexandru Dragomir pentru a arăta că problema pe care doresc să o discut în legătură cu Nae Ionescu, survenită şi în noul volum semnat de Liviu Bordaş, rămâne şi este actuală în cultura noastră. Cum se ştie, apaşul metafizic (vorba cam persiflantă a lui Vasile Băncilă, arborată ca drapel în noua lui carte de Liviu Bordaş) s-a dezinteresat de publicarea oricărei lucrări de filosofie al cărei autor ar fi putut fi, deşi cursurile lui au fost socotite relevante de alţii, ca urmare a audierii prestaţiilor sale universitare. El a acceptat cu greu să îi apară în timpul vieţii doar o selecţie din producţia jurnalistică (Roza vânturilor), nimic mai mult. Ghidaţi de admiraţia lor nedisimulată, ba chiar ferventă, Eliade, Noica, Floru şi Amzăr s-au numărat printre cei care, procedând într-o manieră reconstitutivă, punând alături notele de curs şi diversele stenograme aflate în posesia lor, au litografiat câteva cursuri de-ale profesorului lor admirat, ediţii pe care lumea le ia până astăzi ca bază de discuţie pentru stabilirea contribuţiei filosofice a lui Nae. Ce l-ar fi împiedicat totuşi pe universitarul bucureştean să îşi dea la tipar gândurile filosofice, aşa cum făcea în mod curent cu articolele lui de atitudine, dacă ar fi crezut cu tărie că ele îl reprezintă măcar în egală măsură? Nimic. Chiar şi în perioada sancţionării atitudinilor sale politice prin internarea în lagăr s-ar fi găsit, desigur, modalităţi de a face cunoscută dorinţa publicării cursurilor de filosofie, dacă asta ar fi vrut Nae. Apropiaţii lui erau conştienţi de aceasta încă din epocă.

 

În introducerea primului volum, cuprinzând cursul de istoria logicii din anul universitar 1929-1930, Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica recunoşteau că tipărirea cursurilor rostite e o trădare a intenţiilor lui Nae Ionescu. Ea se justifică doar prin caracterul ei postum: salvarea din „opera vie“ a ceea ce se mai poate salva, păstrând conştiinţa lacunelor pe care le cuprindea „opera tipărită“. Era, de asemenea, şi un gest al discipolilor, fecundaţi de ideile răspândite de maestru [sic!] de a recunoaşte ceea ce îi datorează şi de a se legitima prin el. (L. Bordaş, op. cit., p. 18)

 

Trădarea a fost, prin urmare, înfăptuită cu bună ştiinţă, nu atât din devoţiune faţă de maestru – ce devoţiune este aceea care te face să încalci dorinţa lui expresă, confecţionându-l cum crezi tu că e mai bine?! –, cât, aşa cum bine punctează Liviu Bordaş, pentru ca întreprinzătorii să se legitimeze prin el, confecţionându-şi o genealogie intelectuală socotită onorantă şi convenabilă.

Eforturile discipolilor direcţi ai lui Nae au continuat, peste un arc de timp, după căderea comunismului, în anii ’90 şi 2000, profitând de condiţiile de libertate a cuvântului şi gândirii de după restaurarea democraţiei româneşti prin prăbuşirea în trecut a comunismului. Râvna noilor editori şi exegeţi merită să fie salutată ca exerciţiu de devoţiune şi practică benedictină, dar problema de fond revine în actualitate. Există sau nu texte filosofice scrise şi aprobate spre publicare de Nae Ionescu însuşi? Dacă există, acelea merită tratate cu respectul cuvenit, fiind restituite cât mai aproape de forma pe care le-a menit-o autorul. (Este, poate, cazul tezei doctorale redescoperite, deşi profesorul de mai târziu a preferat să o păstreze departe de ochii curioşilor, chiar şi ai celor vizaţi, din mediul universitar, socotind, probabil, că un asemenea exerciţiu scolastic nu îl mai reprezintă.) În ce priveşte „reconstituirile“ după stenograme, note de curs etc., ele pot stârni legitime suspiciuni şi nu-i pot fi atribuite doar profesorului, ci şi „colaboratorilor“ lui postumi.

            Există şi alte texte stenografiate în epocă şi redate publicului mai larg. Notoriu rămâne cazul lui Nicolae Iorga, care conferenţia şi îşi ţinea cursurile mereu, de la o vreme încoace, însoţit de stenografa personală. Istoricul a luat însă el însuşi măsuri pentru ca stenografierea să aibă loc, şi tot el a aprobat şi tipărirea – la Vălenii de Munte, în tipografia proprie, sau în alte locuri şi împrejurări – a acelor texte, adeseori cu mare promptitudine. Diferenţa de atitudine între Nae şi Iorga este vizibilă şi nu necesită comentarii noi.Ne place sau nu ne place, Nae Ionescu nu a vrut să lase în urmă o operă filosofică scrisă, mulţumindu-se, în planul filosofiei, cu urmele directe, săpate în conştiinţele discipolilor săi, prin acţiunea paideică orală, de la catedră sau din diversele circumstanţe de viaţă. A nu se ţine seama de asta înseamnă să se trădeze spiritul năismului şi principala lecţie pe care Nae Ionescu a ţinut, probabil, să o dea. Pot exista diverse explicaţii pentru această atitudine, fie că ne gândim la influenţa peripatetismului şi maieuticii presocratice şi a lui Socrate însuşi, fie că avem în vedere contextul culturii române tradiţionale, preponderent oral, nu scris. A contat, în mare măsură, desigur, la luarea acestei decizii, şi dorinţa de distanţare a lui Nae de tradiţia didactică a universităţii româneşti – distanţarea de linia Maiorescu – Rădulescu-Motru, rezumativă, sintetizatoare, dar distantă şi expozitivă din perspectiva unei etici profesionale a neutralităţii, faţă de curentele de gândire prezentate studenţilor –, el încercând să propună modelul unei filosofări „vii“, legată de problemele imediate cu care se confruntă conştiinţa filosofică în exerciţiu. Şi tot atât de mult a cântărit, cred, opţiunea pentru acel existenţialism-trăirism-năism care însemna, de fapt, transformarea problemelor abstracte ale ontologiei, logicii, gnoseologiei, teologiei în provocări adresate individului viu, în fiecare clipă a vieţii.Indiferent cum explicăm însă toate aceste atitudini, sigur este că Nae nu a socotit de cuviinţă să îşi publice prelegerile şi conferinţele universitare relevante pentru preocupările lui de filosofie. Când discutăm deci moştenirea lui textuală, nu avem voie nicio clipă să confundăm textele aprobate şi publicate de el însuşi cu cele emanate de la admiratorii şi adulatorii lui de atunci sau de mai târziu.  

3. Practici editoriale licite? 

Chestiunea revine şi în cazul altor inşi modelaţi de Nae. Petre Ţuţea a lăsat el însuşi impresia unui gânditor socratic, ancorat în cotidian, dar ridicându-se prin intervenţiile lui orale şi ocazionale la înălţimea filosofiei. El a lăsat şi texte, dar – deocamdată, cel puţin – comentatorii sunt de acord că acestea nu egalează nici pe departe performanţele vorbite ale lui Ţuţea. Cazul lui E. M. Cioran merită şi el menţionat. Nu fără legătură cu modelul lui Nae, el a socotit că abandonarea oricărui proiect de construcţie filosofică în favoarea exprimării rapsodice, fragmentare, într-o expresie rafinată, este modelul de urmat pentru tot restul vieţii lui. Cioran şi-a publicat textele, notaţiile, eseurile, dar numai filtrându-le drastic, reducându-le la maximum, renunţând masiv la o serie de însemnări care au rămas să îi umple caietele de sertar, redescoperite şi publicate postum. Editura Humanitas, cu un program gândit şi coordonat de Gabriel Liiceanu, a asumat sarcina publicării textelor cioraniene în limba română, achitându-se onorabil de această sarcină. Aici însă delimitarea între ce a aprobat pentru publicare autorul însuşi şi ceea ce a rămas ca moştenire postumă este uşor de identificat.

Nu acelaşi lucru se poate spune în legătură cu Alexandru Dragomir, omul tăcerii publice cvasiabsolute (excepţie făcând seminariile lui private, în prezenţa unor apropiaţi, puţini la număr), pentru care nu ştim încă precis cine şi unde vorbeşte în numele lui din cărţile deja publicate. Apariţia cărţii lui Liviu Bordaş la Humanitas, cu girul expres al lui Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, semnifică – s-ar zice – asumarea expresă, în programul editurii şi al editorilor, a valorificării pozitive a moştenirii magistrului interbelic, care a fost, pentru câţiva mari autori români din generaţia următoare, maestrul prin excelenţă. Dar cu Nae, cum am încercat să evidenţiez, avem aceeaşi problemă a moştenirii ca şi cu Alexandru Dragomir: pe ce ne bazăm atunci când vorbim despre contribuţia lui filosofică?

Neliniştile în legătură cu graniţa subţire şi subtilă dintre uzul şi abuzul editorial în aceste cazuri nu sunt lipsite de orice temei şi nu provin din ranchiună sau alte imbolduri joase. Am în minte precedentul – nu tocmai fericit – creat cu reeditarea operei filosofice a lui Lucian Blaga de către aceeaşi editură. Repunerea în circulaţie a trilogiilor blagiene s-a făcut (şi continuă să se facă) la Humanitas pe bucăţi, reproducându-se situaţia iniţială, a publicării volumelor unul după altul ca urmare a faptului că sistemul blagian era, în procesul scrierii sale, în mod firesc, o work-in-progress, o operă în plin travaliu al facerii. Ultimul Blaga a statuat însă foarte clar în ce mod se alcătuiau trilogiile şi care este imaginea sistemului, astfel încât a le citi dezarticulate nu reprezintă rezultatul vreunui proiect al autorului şi contrazice flagrant voinţa expresă – şi suverană – a aceluia. Că Mircea Cărtărescu, autor în viaţă, consimte, de pildă, ca romanul lui Nostalgia (fost Visul) să fie republicat şi în versiune integrală, dar, vai, şi pe bucăţi, ca nişte nuvele sau povestiri independente, falsificându-şi viziunea iniţială ori vânzând aceeaşi marfă sub două ambalaje, este treaba Domniei Sale. Deplin lucid şi conştient, în principiu, de urmările deciziilor lui în raport cu propria operă, el poate fi consultat, îşi poate da sau retrage acordul etc. Dar în cazul lui Blaga, autor decedat de decenii, un asemenea act nu poate fi aprobat, cu deplină legitimitate, nici măcar de deţinătorii legali ai drepturilor de autor ale filosofului, prin moştenire. S-ar putea ca decizia managerială a lui Gabriel Liiceanu, poate aducătoare de profituri materiale editurii, să fie dezastruoasă din punct de vedere cultural. Pentru mine, ea reprezintă un abuz al editorului în raport cu drepturile inalienabile la integritatea şi integralitatea operei deţinute de autor prin însăşi natura raporturilor dintre el, creatorul, şi opera lui.

  4. Câteva urmări 

Încotro duc toate acestea se poate vedea cu ochiul liber. Demantelarea construcţiei sistemice a filosofiei lui Blaga nu serveşte mai buna receptare a operei lui filosofice. (Trec peste faptul că o carte cum este cea a lui Liviu Bordaş, promovată sonor de aceeaşi Editură Humanitas, prezintă un Blaga ranchiunos şi – hahaha! – invidios pe sterilul Nae!) Valorificarea moştenirii manuscrise a lui Alexandru Dragomir este, sub raportul eventualelor intervenţii şi ajustări, nesigură şi suspectă. Graba de a crea filosofi din oameni care s-au recuzat în timpul vieţii lor din această poziţie, vocaţie sau oficiu – să o numim cum socotim fiecare că ar fi mai potrivit – nu pare justificată de nicio urgenţă care să oblige editorul să se dispenseze de respectarea uzanţelor editării ştiinţifice. (Există deja şi un institut de cercetări ce poartă numele lui Alexandru Dragomir, cu un program propriu şi câţiva tineri profesionişti serioşi, care meritau o flamură mai... sigură sub semnul căreia să îşi afirme personalitate.) Reciclarea lui Nae Ionescu în calitate de filosof, în numele unor sloganuri precum cele propuse de Liviu Bordaş („originalitate, în filosofie, nu poate avea alt înţeles decât acel efort propriu de gândire, de autenticitate a filosofiei“, unde originalitatea gândirii e substituită de autenticitatea trăirii; „simpla existenţă a plagiatului nu implică nici lipsa de valoare a celui învinuit (finalitatea epistemologică) şi nici carenţa de moralitate (finalitatea etică)“, unde plagiatul este neechivoc justificat epistemologic şi moral) nu face servicii memoriei fostului profesor de filosofie, mentorul generaţiei lui Eliade etc., şi tinde să legitimeze în cultura română actuală, prin apelul la exemple pretins ilustre, practici intelectuale ilicite, repudiate din punct de vedere etic şi juridic de practica internaţională.

 

Ovidiu Pecican

Fantasme şi mituri filosofice actuale (Liviu Bordaş, Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei. Bucureşti: Ed. Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)