Confesiunile unui maestru al antifrazei

  

Ion Bogdan Lefter

  Criticul/teoreticianul şi autorul de jurnal 

Cum am mai spus cu altă ocazie, Livius Ciocârlie face parte dintr-o selectă serie de „abandonuri“ şi de „reorientări“ care au marcat istoria criticii literare româneşti: în anumite momente ale carierei lor, Tudor Vianu, Adrian Marino sau Mihai Dinu Gheorghiu au anunţat public renunţarea la exerciţiul profesional de pînă atunci şi replierea pe alte „aliniamente“. Din istoric literar şi cronicar al actualităţii, Vianu a devenit comparatist şi stilistician, Marino a lăsat în urmă teoria literară şi, în ultimii săi ani de viaţă, s-a consacrat ideologiei culturale, iar Gheorghiu a lăsat recenzistica pentru sociologie. Spre deosebire de atari replieri produse în interiorul cîmpului larg al studiilor literare şi culturale, decizia din anii 1980 a lui Livius Ciocârlie a fost şi mai radicală: el a renunţat la statutul metadiscursiv şi şi-a asumat scriitura personală, confesivă: jurnalul.

N-a fost – de fapt – o trecere atît de bruscă şi definitivă. Şirul cărţilor publicate de-atunci încoace a cuprins însemnări cînd mai noi, cînd mai vechi, între care şi secvenţe începînd din 1965, cînd autorul avea 30 de ani, binişor înainte de a se afir­ma în rol de „critic literar“. Avea să presteze mai degrabă ca romanist, comparatist şi teoretician: intrat în învăţămîntul universitar, în Timişoara natală, în 1963, la Catedra de franceză, nu s-a manifestat nici în recenzistica pe marginea noutăţilor scriitoriceşti la zi, nici în rol de cercetător al istoriei literare româneşti. Volumul de debut, publicat la aproape 40 de ani, Realism şi devenire poetică în literatura franceză (Editura Facla, 1974), teză de doctorat, ilustra nu doar specializarea sa „de nişă“, ci şi influenţele dinspre voga pariziană a perioadei, semiotizantă şi tematistă (cu preluări de la sursă, inclusiv într-un stagiu la École Pratique des Hautes Études, în 1972-1973, cu Gérard Genette şi alţii). Următoarele două cărţi, Negru şi alb: De la simbolul romantic la textul modern (Editura Cartea Românească, 1979) şi Mari corespondenţe (aceeaşi editură, 1981), îşi dezvoltau subiectele – un model de evoluţie structurală, un gen „paraliterar“ – aplicîndu-le şi unor autori români, cu aceeaşi rigoare conceptuală, dar cu o scriitură din ce în ce mai relaxată, mai plăcut-speculativă. Formulă caracteristică pentru Livius Ciocârlie-„metaliteratorul“, ilustrată şi în articolele strînse în Eseuri critice (Editura Facla, 1983). A urmat „abandonul“, însă – de fapt – a continuat să producă texte de gen, chiar dacă sporadic, atunci cînd n-a mai putut refuza să scrie cîte un articol, sau mai puţin vizibil, în fluxul abundent de referate pe care „industria“ doctoratelor n-a încetat să i le solicite. Ceea ce înseamnă că succesiunea etapelor disimulează un paralelism: autorul însemnărilor de jurnal, păstrate multă vreme pentru sine, îşi construieşte cariera academică, „ştiinţifică“, de romanist şi teoreti­cian literar, pentru ca după renunţarea „oficială“, în timp ce semnează volum confesiv după volum confesiv, să rămînă – de voie, de nevoie… – activ şi pe frontul critico-universitar, de unde nu poţi dezerta cu una, cu două…

Punct de inflexiune: romanul documentar de familie şi de mediu socio-cultural Un Burgtheater provincial (Editura Cartea Românească, 1984), experiment extrem de interesant, practic neasimilat de istoria autohtonă a genului.

Jurnalele au ajuns la nu mai puţin de 14 volume – palmares prin care Livius Ciocârlie se apropie de cel al Anaďsei Nin sau al lui Julien Green, autori faimoşi prin numeroasele lor volume de însemnări zilnice. Şi la acest capitol autorul nostru e – însă – un „caz“: el nu-şi publică pur şi simplu jurnalul pe măsură ce-l scrie, pe măsură ce avansează în vîrstă. Mai întîi, cele 14 titluri nu respectă – ziceam – cronologia, cîteva dintre ele recuperînd secvenţe mai vechi. Altele sînt tematice, organizînd fluxul cotidian în funcţie de subiectul ales. În sfîrşit, cărţile consacrate lui Cioran şi Valéry sînt jurnale de lectură focalizate (note nesistematice despre cărţi fiind prezente peste tot). Care să fie ecuaţia integratoare a seriei? Refacerea cronologiei e mai uşoară, chiar dacă în volumele referitoare la perioadele de după 1990 nu sînt consemnate datele. Dar volumele care-şi au regulile proprii de construcţie, aparte de fluxul general? Cum s-ar articula ele în întreg, dacă ar fi să ne imaginăm jurnalul lui Livius Ciocârlie editat aşa cum a fost scris de-a lungul zilelor, anilor, deceniilor?

Iată lista titlurilor: Clopotul scufundat (Editura Cartea Românească, 1988), Fragmente despre vid (aceeaşi editură, 1992), Paradisul derizoriu: Jurnal despre indiferenţă (Editura Humanitas, 1993), Viaţa în paranteză: Jurnal. 1965-1977 (Editura Amarcord, 1995), Cap şi pajură (Editura Albatros, 1997), Trei într-o galeră (Editura Echinox, 1998), Caietele lui Cioran (Editura Scrisul Românesc, 1999, cu o reeditare la Humanitas), De la Sancho Panza la Cavalerul Tristei Figuri (Editura Polirom, 2001), & comp. (aceeaşi editură, 2003), Bătrîneţe şi moarte în mileniul trei (Editura Humanitas, 2005), Pornind de la Valéry (aceeaşi editură, 2006), Cu dinţii de lînă: Jurnal 1978-1983 (aceeaşi editură, 2008), Cartea cu fleacuri (Editura Paralela 45, 2010) şi Cu faţa la perete (Editura Cartea Românească, 2010).

Şi un volum-interviu: „… pe mine să nu contaţi“: Convorbiri cu Mircea Benţea (Editura Paralela 45, 2003, 2010).

  Greutatea „fleacurilor“ 

Livius Ciocârlie, Cartea cu fleacuri,

Piteşti: Editura Paralela 45, Colecţia „Odiseu“, 2010, 256 p.

 

Despre cele două cărţi noi din serie, apărute la mijlocul acestui an: Cartea cu fleacuri, lansată la mijlocul lui iunie 2010, la Bookfest, şi Cu faţa la perete, ieşită de la tipar imediat după, la finele aceleiaşi luni.

 

Cea dintîi s-ar putea dovedi capodopera etapei confesive a operei lui Livius Ciocârlie. Atitudinea şi retorica din volumele sale de jurnal se ştiu: ca un vajnic „antierou“, indiferent despre ce ar fi vorba în pagină, autorul nostru nu uită niciodată să spună şi să tot repete că ce-a trăit a fost nesemnificativ, că nu i se întîmplă nimic important şi, în consecinţă, scrie lucruri neglijabile, că nu gîndeşte nimic grandios şi aşa mai departe. Fireşte, totul formulat cu fineţe şi cu un savuros umor masochist, drept care cititorul nu poate înţelege altceva decît că se află în faţa unei enorme antifraze şi că – deci – adevărul e pe dos: confesiunea care se tot neagă pe sine transmite – vezi bine! – semnificaţii adînci despre existenţă şi despre literatură, despre raporturile dintre viaţă şi text. Cînd află că aşa cred ceilalţi despre el, împricinatul se mai dezvinovăţeşte o dată şi încă o dată şi de cîte ori e nevoie, nefăcînd prin asta decît să furnizeze noi argumente antifrastice – şi tot aşa, fără ieşire…

Ei bine, Cartea cu fleacuri arborează în titlu acest „program“ deopotrivă existenţial şi literar şi îl fixează într-un fel de „formă fixă“ de uz propriu: însemnările de jurnal, de multe ori extinse altădată, mai analitice sau speculative, se concentrează acum în consemnări rapide ale zilelor, ca-n nişte pilule concentrate de timp, reduse la o epică minimală, pe cît posibil strict domestică (amănunte casnice, mărunte tribulaţiuni administrative, plus ceva lecturi şi mici obligaţii de intelectual retras, „pensionar“, descrise în tonuri persiflante, cît mai cenuşii), invariabil încheiate cinic, cu cîte o „poantă“ autoironică sau taxate usturător sau, în cel mai bun caz, retezate sec, cu efecte comice absolut delectabile. Subtilitatea notaţiilor şi calitatea excepţională a acestui umor ŕ rebours creează un paradoxal efect entuziasmant: încîntătoare, „fleacurile“ te fac să zîmbeşti sau să rîzi de-a binelea, compătimind alături de autor. Au – oricum – „greutate“, chiar şi aşa, concise, fulgurante, „manieriste“: includ meditaţii („cogitaţiuni“ar trebui să spun, contaminat de ironia jurnalului) profunde, excerpte incitante din cărţi varii, jocuri de cuvinte miezoase sau măcar superior-amuzante. E adevărat că masochistul pune după titlu un motto înnobilant din Platon: „… fleacuri fără număr“ (p. 5 – din Phaidon). Oricît ar insista în a ne convinge că-i lipseşte anvergura, are şi cititorul contraargumente, nu-i aşa?!

Cum sună „forma fixă“? Iată exemple de maximă concizie, cum se găsesc la tot pasul: „Am eu de lucru? Am. Am eu chef de lucru? N-am“ (p. 12); „În timp ce încerc să adorm, îmi vin două idei. Pe una am uitat-o. Cincizeci la sută este un scor destul de bun“ (p. 14); „Bat la maşină aceste pagini în care o fac pe prostul şi mă mir singur cît sînt de deştept“ (p. 41); „Recitesc, ca să elimin ce-i inutil. Nu elimin nimic. Totul e inutil“ (p. 60); „Asta-i rău cu mine: nu sînt la înălţimea mea“ (p. 61); „Nu scriu. Transcriu. Fraza se face în cap. De aceea, de obicei, fragmentul e foarte scurt. Cîtă ţinere de minte am“ (p. 99); „Nu sînt un scriitor mai bun decît sînt pentru că nu am defecte mai mari decît am“ (p. 107); „Niciodată nu m-am crezut un cine ştie ce. Acum nu mă mai cred nici atît“ (p. 113); „Încerc să-mi aduc aminte ce mă interesa pe vremea cănd mă interesa ceva“ (ibid.); etc., etc., etc. Uneori atare „aforistică“ tinde să devină de-a dreptul poematică – de pildă: „O vastă butaforie,/ cu insule de adevăr,/ viaţa mea“ (p. 13, dacă decupăm propoziţia în versuri)…

Alte secvenţe sînt – cum spuneam – mai narative, istorisind mici întîmplări, evocînd prieteni sau preluînd eşantioane din lecturi. Mai toate intră în frazele de încheiere în aceeaşi reţetă a poantei, a jocului de cuvinte sau a comentariului sarcastic. Peste tot înţelegem invers: inteligenţă şi talent, profunzime şi rafinament. Iar acumularea pe 250 de pagini dă o densitate excepţională „uşurelelor“ – dar „grelelor“ – „fleacuri“ astfel ticluite…

  Notaţii vechi şi noi 

Livius Ciocârlie, Cu faţa la perete, Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2010, 248 p.

 

În Cu faţa la perete – două texte.

Primul, circa un sfert din carte: La două mîini – transcriere adnotată a unor pagini memorialistice uitate şi regăsite în sertar („prin dulap“ – p. 5). Şi procedeul e mai vechi, Livius Ciocârlie l-a mai folosit în cărţi anterioare, cînd transparent, cînd mai greu sesizabil. Titlul vrea să definească statutul de text reluat, transcris şi comentat acum, deci rezultat al „colaborării“ dintre „doi“ autori: un L. C. mai tînăr şi cel de azi, septuagenar, confruntaţi într-un dialog („Ce fac eu aici? Stau de vorbă cu duhul meu?“ – p. 52).1 Spre deosebire de antecedentele din Fragmente despre vid şi din altele, „dedublarea“ e bine marcată de astă dată prin alternarea literelor drepte, rezervate textului iniţial, cu cele italice, ale intervenţiilor noi, inserate ca atare, ca indicaţii de regie, sau în paranteze cu adnotări, de obicei scurte sau foarte scurte, uneori doar exclamative.2 Fireşte, toate vor fi autoironice şi autodepreciative, în stilul casei. Să notez şi revenirea formulei din generic: despre tehnica scrierii „la două mîini“ Livius Ciocârlie mai vorbise în legătură cu formula din Un Burgtheater provincial, construit prin asamblarea a diverse texte, mai ales documentare, supuse în prealabil unei prelucrări auctoriale (cf. „… pe mine să nu contaţi“: Convorbiri cu Mircea Benţea, p. 77, 81). Mai mult decît atît, menţionînd şi structura pe trei nivele din Cap şi pajură (unde „am comentat şi comentariul, obţinînd încă un strat“ – ibid., p. 70), proiectează şi o utopică reluare a tuturor cărţilor sale pentru a le mai adnota o dată: „dacă sănătatea mi-o va permite, poate că am să comentez încă o dată cît mai mult din ceea ce am scris“! (cu adaosul glumeţ: „operaţie pe care, cel mai probabil, n-am s-o întreprind“ – ibid.)…

Pasajele vechi din La două mîini sînt confesiuni, „pagini memorialistice fără început şi sfîrşit, scrise nu ştiu cînd“ (p. 5). Pe măsură ce autorul avansează în lectură/transcriere/adnotare, datarea devine posibilă: unele pagini sînt de „nu mult după 1980“ (p. 9), altele – de după 1984 (fiindcă includ o referire la personajul unui roman al lui Nicolae Breban, Drumul la zid, apărut atunci – v. p. 22), apoi iarăşi din 1982 (cf. p. 47). Prin urmare – recapitulări de dinainte de împlinirea vîrstei de 50 de ani, din perioada în care se producea „despărţirea de critică“, deci – să zicem – pe un important prag existenţial. La un moment dat apare şi o referire explicită la abandon: „nu ca să devin critic m-am dus la Filologie, intenţia asta n-am avut-o niciodată şi nici cît timp am publicat «studii şi eseuri», în ciuda evidenţei n-am admis aşa ceva. Este şi motivul care mi-a permis să renunţ atît de uşor; din punctul meu de vedere, n-am renunţat la nimic“ (p. 19). La rîndul lor, adnotările adăugate la transcriere, producătoare ale celui de-al doilea strat de text, sînt recente, de vreme ce apare menţionată Istoria critică a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, lansată în noiembrie 2008.

Alternanţa celor două nivele ilustrează foarte limpede mecanismele structurării şi destructurării naraţiunii, bine ştiute din cărţile în care Livius Ciocârlie le-a mai pus la lucru. Pe de o parte, scrisul său acumulează continuu substanţă biografică, la zi sau recuperată, consemnînd scurgerea zilelor, întîlniri, portrete, gesturi şi replici, lecturi, o multitudine de detalii, aici organizate – vasăzică – memorialistic. Pe de altă parte, reflecţia asupra acestei materii prime, analiza, revenirile ulterioare fragmentează mereu relatarea, o supun dezagregării şi mai ales constantei, neslăbitei autominimalizări creatoare de seducţie la lectură. E şi efectul unei mizantropii sau al unei retorici mizantropice care progresează subtil în timp. De comparat, spre exemplificare, tonul rememorării din paginile anilor ’80, şi ele deja atinse de retractilitatea socială şi de modestia reflexivă din care Livius Ciocârlie şi-a făcut stil, totuşi la cote atunci moderate, cu sarcasmul devastator al comentariilor de azi, prin care autorul se străduie să convingă cît e de şters, de lipsit de valoare, încît ajunge să suspende comentariile la paginile vechi: „hotărăsc să nu mă mai amestec; […] transcriu şi atîta tot“ (p. 32); sau se plictiseşte şi sare o porţiune din textul vechi („Mai departe, ca şi pînă aici, bla, bla, bla…“ – p. 50) – dar va continua, totuşi… După alte cîteva pagini, reluînd operaţiunea, scrie că se apucă de scris, şi anume „Nu mult, că mă plictisesc. N-am nimic de spus“ (p. 54). Autodeprecierea poate atinge forme de autonegare retrospectivă: „Cînd mai eram critic, atîta sfîrtecam «textul», atîta-l «analizam» de nu mai ştiam de unde pornisem şi unde voiam să ajung“ (p. 50)!

Asemenea adaosuri pe marginea recapitulărilor din anii ’80 îşi au hazul lor, ca şi potenţialul de stereotipie, căci fragmentează pe alocuri excesiv textul transcris. Detaliile autobiografice rămîn de pus în relaţie cu cele ştiute din restul cărţilor. La final – cîteva pagini adresate retoric „unui tînăr autor“ (cf. p. 57) – mic joc pe un ton cam prea serios sau prea discret-glumeţ, drept care nu face perfectă priză cu notaţiile anterioare, de parcă nu s-ar referi la acelaşi text; şi, după ce aflăm că alte pagini vechi sînt definitiv abandonate („În sfîrşit, mai găsesc cîteva pagini, le răsfoiesc şi decid să le arunc“ – p. 63) – un pasaj final, tot recuperat, în care ideea insignifianţei scrisului propriu e reafirmată radical şi radical-autoironic drept reducţie la acţiunea scripturală „pură“, simplu – „simplu“… – avans al frazelor, al textului:

 

Domnul scriitor stă la masa lui de scris. Domnul scriitor vrea să scrie. Despre ce să scrie, rămîne de văzut. Sau nu, problema nu este pusă în termenii potriviţi. Domnul scriitor nu vrea să scrie despre ceva, dumnealui vrea să scrie pur şi simplu. Pur şi simplu, adică ce? Ce, dacă nu despre ce? Ce, ne ce…! Fie ce-o fi? Fie ce-o fi! Fie ce-o fi, dar nu despre nimic şi nu nimic. Pentru nimic în lume! Domnul scriitor nu vrea să scrie ceva despre nimic tot aşa cum nu vrea să scrie nimic despre ceva. Domnul scriitor vrea să scrie, atîta tot. Atunci să scrie, dacă asta vrea

 

(ibid. – cu oarecari reminiscenţe retorice din jongleria de cuvinte de pe vremea teoriei textului şi a prozei franceze complementare; în context românesc, măcar o parte din acest pasaj final ar fi putut fi scris de un Gheorghe Ene, de pildă)…

 

Restul de trei sferturi din Cu faţa la perete e jurnal „obişnuit“, în stilul lui Livius Ciocârlie, deşi… „Ajungînd cu ce-mi trece prin cap la fleacuri şi simţind, brusc, că nu pot să continui, m-am blocat. Ce poate să urmeze după fleacuri? Ce altceva decît nimic?“ (p. 68). Et pour cause, însemnările cotidiene continuă!

Acum – sub titlul Însoţindu-l pe Bernardo Soares. Numele e al unuia dintre faimoşii „heteronimi“ ai lui Fernando Pessoa, pe care autorul nostru îl descoperă ca alter ego (v. p. 93, 102, apoi cu multe alte trimiteri). Atitudinea – aceeaşi; retorica – la fel, într-un text recent şi deci monoplan, ca-n Cartea cu fleacuri, fără adnotări, care ar fi presupus o distanţă în timp între momentul scrierii şi cel al publicării. Detaliile de viaţă – parcă mai rare. Fişele de lectură – mai frecvente. Ansamblul e puţintel defavorizat la lectură de soluţia de punere în pagină: fără blancuri între secvenţele zilnice (cum autorul a mai încercat, inclusiv la publicarea fleacurilor în foileton, la gazetă), de unde impresia de curgere informă a textului. Reintroducerea rîndurilor albe la o eventuală retipărire ar recupera ritmul estompat. Altfel – fireşte – şi de astă dată notaţiile lui Livius Ciocârlie au calitatea şi savoarea pe care, negîndu-şi-le sistematic, şi le afirmă paradoxal. Un maestru al antifrazei împinse la extrem: orice afirmă diminuant despre sine se citeşte invers; spune că nu mai poate gîndi, că nu mai produce sens, că nu valorează nimic – şi admiri gîndirea care gîndeşte aşa, sensul ivit din negarea sensului, profunzimea reflecţiilor şi subtilitatea frazărilor…

 Note

1. De fapt, în limbaj muzical, interpretării unei partituri simultan de către doi pianişti, pe aceeaşi claviatură, i se spune „la patru mîini“. S-ar putea ca în cazul de faţă să fie vorba efectiv despre… trei (!), căci textul vechi va fi fost aşternut pe hîrtie „de mînă“, deci doar cu dreapta, în timp ce acum aflăm că autorul foloseşte computerul, ceea ce le presupune pe ambele (deşi se nevoieşte din greu, încă de la primele fraze fiind consemnată… pierderea de text prin „neînregistrare“: „Astăzi am reuşit să lucrez degeaba. En pure perte. Ce am pus pe ecran nu s-a înregistrat. […] Am computerizat două [pagini] şi, fiindcă uitasem o dischetă unde nu avea ce să caute, cum zic, nu s-au înregistrat. Acum, va trebui să repet. Naiba să mă ia!“ – p. 5; mai tîrziu se arată stîngaci în manevrarea fişierului: „derulez îndărăt ecranul, îl escaladez […] Ar trebui să reiau escalada, ca să aflu cum făcusem de «percepusem»; nu mă mai apuc“ – p. 40); sau şi paginile de altădată vor fi fost „tapate“ tot cu două mîini, la maşina de scris?!

2. Fără explicaţii, există şi cîteva abateri de la atare structură narativă: o replică adresată – probabil – mai-tînărului (la p. 22-23), o frază de comentariu lăsată fără paranteza necesară (la p. 24), un pasaj reflexiv care ar fi trebuit să intre într-un eventual jurnal al zilelor transcrierii (p. 43) şi cîteva consemnări rapide de vise (dacă nu interpretez greşit: v. p. 44, 46, 50).

 

Text publicat iniţial on-line,

în revista virtuală ArtActMagazine/

www.artactmagazine.ro,

nr. 83, 1 septembrie 2010

şi nr. 85, 15 septembrie 2010.

 

 

Ion Bogdan Lefter

Confesiunile unui maestru al antifrazei

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)