Un oraş de graniţă

  

Al. Săndulescu

  

Romanul Un port la Răsărit de Radu Tudoran, apărut în 1941, a avut aceeaşi soartă ca Rusoaica lui Gib Mihăescu. După 23 august 1944, el n-a mai putut fi reeditat, pentru bunul motiv că acţiunea se petrece în Basarabia şi că se fac unele referiri negative la „Marea Revoluţie din Octombrie“, ceea ce i-ar fi supărat pe stăpânii de la Moscova. Provincia românească, istorică, dintre Prut şi Nistru era pentru ei, ca şi pe vremea ţarilor, gubernie rusească. Nu numai localităţile, Cetatea Albă, Bugaz, Vâlcov, Budachi, Reni, dar şi unele personaje, precum Comandorul Maximov, nu aveau cum să le fie pe plac. Acesta fugise de la Sevastopol cu o mică ambarcaţiune, apoi înot, în timpul revoluţiei, şi, după o luptă dramatică în largul mării învolburate, găsise adăpost într-un mic port basarabean, la Limanul Nistrului. Fiica, Ludmila, de 16 ani, fusese înecată, iar soţia, împuşcată în aceeaşi zi de bolşevici.

După 1989, romanul a fost, în fine, redescoperit şi recent a cunoscut o nouă ediţie, după numeroase altele, cu o prefaţă de Alex. Ştefănescu (Editura Art, Jurnalul Naţional, 2011).

Un inginer electrotehnic (îi vom spune Inginerul, pentru că naraţiunea e scrisă la persoana întâia şi în numele lui) vine în orăşelul-port Bugaz să instaleze motoarele uzinei electrice. Lumea de aici îi este complet necunoscută, cu amestecul ei de români, ucraineni, ruşi, polonezi, armeni, evrei, turci, vorbind o limbă în care predomină accentul rusesc, după mai bine de un secol de stăpânire străină: „lăcătenent“, „căcoane“, „călănei“ etc.

Oraşul pare pustiu, parcă uitat de Dumnezeu, în micul port acostează uneori câte un barcaz pe săptămână, străzile sunt pline de colb, casele mărunte, rare şi sărace, focul se face cu stuf.. În schimb, cârciumi, la tot pasul, cele mai multe sub pământ (beciul lui Pancoff), unde pescarii beau aldămaşuri, când le naşte nevasta şi la pomeni, când le moare copilul, în cântece de armonică. Birjele jigărite nu-s mai mari decât o roabă, „trase de un cal slab şi trist, ca şi omul de pe capră“. Ca oraş de graniţă, Bugazul are şi o unitate militară de grăniceri, şi ei muşterii credincioşi ai localurilor, o administraţie ce se ţine de baluri şi sindrofii şi mai deloc de treburile urbei. E de observat încă o dată modul nepăsător în care au înţeles guvernele, şi cel rus, şi cel român, să se ocupe de această provincie periferică, ţinută parcă dinadins departe de civilizaţie. De aceea nu-i de mirare că funcţionarii şi militarii nou-veniţi nu ştiu cum să plece mai repede, sau până atunci să se dedea unei vieţi uşuratice şi unor beţii crâncene. Ceea ce se întâmplă o bună bucată de vreme şi cu Inginerul nostru, care se consideră un exilat pe aceste meleaguri inospitaliere. Îşi găseşte gazdă la o babă amărâtă şi face baie într-un hârdău, adus de pitorescul Nagavişka, un fel de ins bun la toate. Fetele sărace, doritoare de un oarecare confort şi distracţie, îi bat în geam şi-l întreabă: „Radio nu iest? Nici patifon?“

La început ezitant, până la urmă, Inginerul se apucă de băutură, dând pe gât zubrowka şi belogalowka, adică spirt curat. O imagine sintetică a micului port o dă polonezul Ronsky, directorul uzinei: „Un oraş care te omoară încet, de care nu te poţi desprinde, în care te cufunzi ca în besnă. Un oraş de beţivi şi de femei desfrânate“. E unul dintre „târgurile unde se moare“, cum le-a numit, în seria lui romanescă, Cezar Petrescu. Printre personajele aflate în „tranzit“, bine conturat este locotenentul Ilinca, cel care cântă, apăsat de o mare tristeţe, „Nistrule, pe malul tău...“ Împuşcat, se pare, de grănicerii sovietici, el e transportat pe targă de soldaţi şi, pe punctul de a intra în comă, cere să-i cânte lăutarii. Convoiul înaintează anevoie, dar deodată viorile au tăcut. Momentul este pătruns de emoţie, aproape copleşitor: „marinarii au lăsat targa jos şi s-au descoperit. Lăutarii au îngenuncheat în marginea drumului, strângându-şi viorile la subţioară“. Şi Inginerul (care acum se confundă vizibil cu autorul) meditează, cu vădită şi tulburătoare semnificaţie, la cei morţi înecaţi, gâtuiţi, înjunghiaţi, „împuşcaţi pe acest îngrozitor hotar care desparte lumea în două (s.m.). Şi cotinuă pe acelaşi ton tragic: deasupra ţărmului de la răsărit, „norii aceştia grei şi negri, care plutesc de totdeauna (s.m.)

            Radu Tudoran ştie să vadă grupuri de oameni şi în alte împrejurări, ca, de exemplu, concursul bărcilor, când oraşul pescăresc e în sărbătoare şi se bea vinul cu găleata, sau scena balului de la prefectură, în care se detaşează portrete groteşti ca al masivei primărese, provocându-l insistent pe Inginer în timpul dansului. Acesta simţea că ar avea în braţe o saltea, nu o femeie. De asemeni, portretul soţiei lui Ronsky, senzuala şi mereu disponibila Tamara. Într-un astfel de mediu, bând în neştire şi lăsându-se uşor ademenit de fetişcane pasagere, Inginerul se recunoaşte spăsit în faţa Comandorului Maximov ca un decăzut, menit pierzaniei. Şi totuşi nu era aşa. Mâna acestuia se întinde protectoare asupra lui, resuscitându-l, făcându-l să-şi pună în valoare calităţile înecate în alcool, rămase latente.

În portul-oraş de graniţă, unde venise, cum se spune, în interes de serviciu, Inginerul era în fond animat de o mare pasiune, şi anume, aceea nautică, visînd să străbată mările şi oceanele. Are norocul să-l întâlnească pe amintitul Comandor Maximov, unul dintre personajele cele mai complexe ale romanului şi „singurul om din oraşul acesta cenuşiu“ care-i devine prieten. Mai mult, găseşte în persoana lui un mentor şi un maestru. Bătrânul matelot îi propune să vadă împreună iahtul său, de multă vreme părăsit, şi novicele este încântat. Se apucă amândoi să-l recondiţioneze. Corăbioara purtase numele „Ludmila“, fiica înecată a lui Maximov, în carte, simbol al purităţii, de fantoma căreia Inginerul ajunge să se îndrăgostească. Fostul proprietar o botează acum, în forma ei înnoită, „Miladul“, nume derivat prin anagramă din cel iniţial.

Curând, Inginerul e pregătit să pornească în larg, pe drumul împlinirii visului său. Dar, în afară de întâlnirea crucială cu acela care-l trezise la viaţa adevărată, se adaugă încă una, poate şi mai revelatoare, întâlnirea cu Nadia, care schimbă fundamental tonalitatea cărţii. Dintr-un roman al „târgurilor în care se moare“, el devine o exaltantă poveste de dragoste dintre o adolescentă şi un bărbat matur, încorporând ideea de puritate, o dominantă a romanului. La început, între ei se leagă o simplă camaraderie, fiind apropiaţi prin pasiunea lor comună pentru mare şi nautică, nu fără o abia perceptibilă conotaţie afectivă. Treptat însă lucrurile evoluează, ajungând la un balans între atracţie şi reţinere. Se angajează amândoi la o întrecere de înot şi, neavând cu ce să se schimbe, Nadia rămâne complet goală sub pătură. Inginerul meditează asupra castităţii şi purităţii (nici vorbă să încerce vreun gest atentând la pudoare, cum s-ar întâmpla desigur într-o epocă dominată de sex, ca aceea de azi) şi-i descrie cu fineţe, mai mult imaginând, corpul de adolescentă: „şoldurile i se curbau delicat şi cald, înscriind în prelungirea coapsei, până în talia subţire, o linie melodioasă“. Admirând-o, bărbatul matur crede că nu merită o asemenea fiinţă pură: „Mi se părea imaterial de curată şi de frumoasă“ .Şi totuşi senzualitatea începe să-şi spună cuvântul, chiar dacă, deocamdată, amândoi pun frână. Paralel, se impune însă, cu o voce şi mai puternică, relaţia lor sufletească, faptul că se iubesc din toată fiinţa, ceea ce o determină pe Nadia să-l urmeze pe Inginer în aventura lui maritimă şi să i se dăruie. Romanul devine în această parte a lui un tulburător poem liric. Din nefericire, cei doi temerari sunt surprinşi de o furtună puternică şi, cu toate încercările de a o salva, Nadia se prăbuşeşte sub „muntele de apă“ şi se îneacă. Aşa se încheie, cu vorba îndoliată a Inginerului, „cruciera lor de dragoste şi moarte“.

Un port la Răsărit conţine în fapt două romane: unul al oraşului de graniţă, cu marasmul târgului de provincie de altădată, cu fauna lui cenuşie întristătoare, în toate privinţele, şi un roman de dragoste, care poate să placă şi azi celor care mai preţuiesc poezia de substanţă, sufleteşte adâncă, delicată şi suavă, a eternului feminin. Radu Tudoran o înfăţişează inspirat, în stilul de acum 70 de ani, ce s-ar putea să pară desuet, însă cu o prospeţime şi o luminozitate care este a tinereţii şi care contrabalansează ceţurile primei părţi, e adevărat, mai bogată în problematică, în portrete bine reliefate, în reconstituirea atmosferei provinciale de margine de lume. Aici probează scriitorul forţa lui epică de romancier, pe când în descrierea iubirii impetuoase, până la urmă, nefericite, cu accentuatele ei reflexe lirice, întrezărim în bună măsură un poet. Al purităţii şi al castităţii.

 

Al. Săndulescu

Un oraş de graniţă (Radu Tudoran, Un port la Răsărit. Editura Art, Jurnalul Naţional, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)