„Să laşi urme...“

 

Ştefan Borbély

  

Literatura română între Zeitgeist şi Poltergeist – aşa poate fi sintetizată prima secţiune a volumului Literatura română contemporană: Prelungiri, de Irina Petraş (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010), în care autoarea strânge la un loc câteva dintre interviurile şi intervenţiile publice pe care le-a avut în ultimii ani, câteva micromedalionane critice completând formula, care precedă o foarte masivă – aproape 240 de pagini! – jumătate de volum compusă din recenzii şi cronici, la nume mai mici sau mai mari ale literaturii române recente, dintre care îi amintim prin eşantionare – cu fatala vină de a-i uita pe ceilalţi... – pe Ion Pop şi Gabriel Chifu, Vasile Igna şi Marin Mincu, Ioan Pintea şi Ruxandra Cesereanu. Prin structură şi conformaţie genetică, Irina Petraş are personalitate, adică este o fire necuminte: atunci când i se sugerează să scrie doar despre numele „mari“ care apar în librării, scrie şi despre cele mici; când i se spune, scorţos şi aulic, că trebuie să aibă „sistem“, practică bucuria scrisului asistemic şi decomplexat, ca să nu mai vorbim de păreri şi opinii, care-i sunt, de regulă, în afara convenienţelor prudente şi întotdeauna de partea adevărului. Altfel spus, singurătatea responsabilă derivă la ea din ludic şi invers, fără ca vreo clipă aliajul paradoxal să prejudicieze substanţa; bună bricoleură a spaţiului ei domestic, excelentă organizatoare a unor reuniuni literare de anvergură şi a unor opţiuni editoriale cu bătaie lungă, poartă în sine nostalgia febrilă a vechilor meşteşugari transilvăneni, pentru care suprarealismul atelierului ascunde în el virtualitatea unor combinaţii infinite, iar perfecţionismul înseamnă cizelarea la nesfârşit a unor sincretisme ocupaţionale greu de definit, prelungite în savoare şi artă.

Fireşte, Irina Petraş are obsesii, pe care nu caută să le ascundă, dimpotrivă. Pasiunea pentru analizele de gen, pentru „ştiinţa morţii“ (titlu de volum anterior), atracţia pentru vise stenice, neabisale (subiect de volum proiectat) sau – foarte pregnantă în prima secţiune a volumului de faţă – obsesia de a transforma spaţiul public în care lucrezi – un oraş, un judeţ, un ţinut, cum este Transilvania – în spaţiu de afinitate şi calitate intră, toate, în aliajul intelectualului responsabil, pentru care nu apariţia la televiziuni este importantă, nu omniprezenţa locvace la mese rotunde sau lansări, ci „lucrătura“ cea de pe urmă: ce laşi în urma ta, cu ce-ţi prelungeşti numele într-o posteritate „scurtă“ (optez, din nou, pentru una dintre sintagmele implicite ale textelor din carte) şi, mai ales, cu ce-ţi transformi discreţia de substanţă în reputaţie publică şi faimă.

Zeitgeist-ul pe care-l invocam la începutul textului meu vine, desigur, din rearanjarea literaturii române de după Revoluţia din decembrie 1989, când Sistemul unic s-a pulverizat într-o puzderie de microsisteme alternative sau concurenţiale, eşecul Istoriei critice... a lui Manolescu (comentată indirect în carte, prin intermediul analizei unor volume semnate de Ion Bogdan Lefter şi Laszlo Alexandru) fiind explicabil şi pe acest fond de inadecvare stilistică la nou şi diferenţă. Vom dezbate mult şi bine cu Irina Petraş spinoasa chestiune a generaţiilor: ea e mefientă, eu sunt partizan, ceea ce nu înseamnă că nu ne putem întâlni undeva pe la mijloc, unde nu se scot cuţitele, ci panoplia mult mai subtilă a argumentelor (ale mele fiind, desigur, mai solide...). Postdecembrismul mai înseamnă – remarcă ea – perioada „premiilor mici“, care nu consacră, chiar dacă sunt acordate de Uniunea Scriitorilor. Ca membru în mai multe jurii – prilej de tandre exasperări şi învăţări de minte nu o dată traumatice –, părerea mea este, oarecum dimpotrivă, că trăim într-o vreme a premiilor aleatorii: juriul selectează nu din ansamblul cărţilor pe care ar trebui să le aibă în vedere – totalitatea câmpului editorial, dacă stăm să ne gândim bine – , ci din cel la care are acces, prin hazardul liber al lecturilor întâmplătoare, întâlnirii la fel de întâmplătoare cu cartea, al prezenţei cărţii la locul cu pricina etc. Rezultă de aici că nici măcar prieteniile sau traficul de influenţă nu mai sunt ce au fost înainte, motiv pentru care Irina Petraş – una dintre marile nume ale criticii noastre de întâmpinare din acest moment – are dreptate să parieze structural pe provizorat şi pe fragmentar, însă este la fel de adevărat – volume masive, pe care le-a semnat, stau mărturie... – că ea încearcă, în măsura posibilului, să cuprindă tot, de la, să spunem, Al. Muşina (elogiat pentru un obiect contondent pe care vă las să-l descoperiţi la lectură), Gabriel Liiceanu sau Ioan Groşan şi Ştefan J. Fay la Dan Herciu, Roxana Sicoe-Ţirea sau apocalipticul Andrei Simuţ.

Poltergeistul din primul paragraf ţine de substanţa ludică a Irinei Petraş, derivând din spectacolul liber şi totodată fascinant al deconstrucţiilor. Deschiderea pentru fragment, pentru detaliu şi diferenţă potenţează, în cazul ei, un scris trăit ca drept la libertate. Crescută în anii sublimi ai modernismului catedratic clujean, când toată lumea citea doar „capodopere“ şi marii literaţi oficiau pe trotuarul din faţa fostei Librării a Universităţii ca într-un spaţiu ceremonial dotat cu o sacralitate ostentativă, ea s-a tras la margine şi a început să chicotească, starea aceasta de spirit şăgalnică nepărăsind-o nici astăzi. Dacă vrei să înveţi cum se surmontează un clişeu – du-te la Irina Petraş! La fel cu morga, cu verticalitatea semeţ înfiptă-n băţ sau cu melancolia. Avem o prestigioasă cohortă de vestale încrâncenate, care scriu sau vorbesc despre comunism ca şi cum nimic mai negru n-ar fi apărut vreodată pe ecranul obsesiv al istoriei? – Irina Petraş relativizează chiar şi diabolizarea unilaterală a ceauşismului, nu crede în asimilarea sa cu „Siberia spiritului“ şi nu e de părere că ura trebuie retroactivată atât de păstos, încât să ascundă şi ceea ce a fost bun într-o epocă de cultură altminteri atroce. Avem în jurul nostru o mulţime de jungieni abisali, dispuşi să-şi convertească resentimentul nocturn în modernism negativ sistemic? – visele Irinei Petraş, pe care ea le descrie în detaliu, merg în sens invers, sincretic şi creativ, obsesia lor fiind aceea de a „ieşi din lumea care cade“, de a pune cărămidă lângă cărămidă în zidul singurei case care în cele din urmă contează: a operei pe care o laşi în urma ta şi a seninătăţii cu care-i pui moţul.

Numai relativul este viu – scrie autoarea la pag. 14, făcându-ne să înţelegem un fenomen care la alţii este doar mimetism sau mistificare de sine: Irina Petraş se simte bine în postmodernism, angrenajele sale ludice venindu-i de minune aici, ca o mănu­şă. Literatura este un contract ficţional între autor şi cititor – se scrie la un moment dat, foarte doct, în altă parte. Unde intră aici criticul? – de partea autorului, de aceea a cititorului sau undeva la jumătatea distanţei dintre cei doi, în zona mai subtilă a axiologiei? Tematismul a dominat, ca tendinţă, anii de maturizare ai Irinei Petraş; numai structuralismul îl mai întrecea în persuasiune şi vivacitate. Primul mergea înspre simbol (adică înspre suflet), pe când al doilea, înspre cerebralitate. Genealogic, autoarea de care ne ocupăm a ales prima dintre aceste căi, dar a decantat-o, păstrându-i componenta filosofică, transformată în tensiune existenţială. Sună poate pretenţios: „muritudinea“, „ştiinţa morţii“, derivate din conştiinţa – trăită aievea, ca tensiune cotidiană convertită în seninătate – că literatura adevărată – actul critic nefăcând câtuşi de puţin excepţie – este un fenomen thanatologic: un pariu fragil cu viaţa în detrimentul morţii, cu forma în detrimentul dispersiei.

Un om care nu cunoaşte „dedesubturile“ s-ar putea întreba: ce tot are Irina Petraş cu „muritudinea“? Nu cumva, tot amintind acest punct referenţial, introducem în actul scrisului o dimensiune patetică excedentară, colorând existenţial un fenomen care ar trebui să rămână doar estetic? Pentru a primi un răspuns, urmăriţi cum scrie Irina Petraş despre „ştiinţa morţii“: o exorcizează, fireşte, îi netezeşte adâncimile, chemările abisale şi angoasa, dar, totodată, o introduce în organicitatea universului şi a toate câte există: o trage spre sine, o disciplinează. Blagianismul spiritului ei se manifestă, aici, cel mai plenar: nu întâmplător, vorbim despre un om foarte implicat în permanentizarea memoriei lui Lucian Blaga, inclusiv prin intermediul unui festival anual, cu bună priză la intelectualii din ţară şi la public.

Atingem aici un punct pe care o viitoare analiză ar trebui să-l releve cu o acurateţe critică superioară: scriind, trăind cultural, Irina Petraş interiorizează şi decantează modele. Vede vieţi, sesizează detalii, surprinde gesturi şi inflexiuni de frază, ele intrând apoi în economia subtilă a aventurii pe care o prezintă publicului. Nu are complexe, nu ştie să fie resentimentară şi nu te loveşte pe la spate. Dimpotrivă, scoate tot ce-i bun în tine: te remarcă, te editează, luptă pentru ieşirea ta în lume, se laudă cu numele şi cu manuscrisele pe care le-a publicat (seria „Akademos“, dar nu numai, fiind ilustrativă în acest sens). Mai mult chiar, se mai poate şi râde cu Irina Petraş, senin, descătuşat, cu o nuanţă benefică de spiritualizare. Un singur lucru nu se poate: să fii ca ea, să-i semeni întru totul – o utopie pe care mulţi din literatura noastră ar trebui s-o încerce măcar niţel, şi atunci lumea ar fi, cu siguranţă, infinit mai senină şi mai bună.

 

Ştefan Borbély

„Să laşi urme...“ (Irina Petraş, Literatura română contemporană: Prelungiri. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)