O patrie în A4

  

Iulian Boldea

  

Racordată la sensibilitatea de azi, Ana Blandiana din volumul Patria mea A4 (Ed. Humanitas, 2010) însufleţeşte înregistrarea zvonului imanenţei cu glisări subtile înspre spaţiul metafizic, înspre întrupările divinului, precum în poemul, cu răsunet etic subtextual, Pe role, în care adolescenţii postmodernităţii, tinerii „recenţi“, cu „ochii fixaţi în monitoare“ şi care „trec pe role“, sunt asistaţi, în peregrinările lor mecanice, de o boare de transcendenţă („Ei trec pe role/ Cu căştile bubuind la urechi,/ Cu ochii fixaţi pe monitoare,/ Fără să observe frunzele care cad,/ Păsările care pleacă,/ Ei trec pe role/ Şi peste ei trec rulînd anotimpurile/ Vieţilor lor/ Şi anii, şi veacurile,/ Fără să înţeleagă despre ce este vorba./ Ei trec pe role/ Printre umbre ale realităţii/ Despre care cred că există/ Şi printre personaje care li se par oameni,/ Mecanisme/ Create de alte mecanisme/ După chipul şi asemănarea acestora,/ În timp ce Dumnezeu/ Coboară printre ei/ Şi învaţă să meargă pe role/ Ca să îi poată salva“). Chiar dacă unii comentatori au văzut în acest poem „o ideaţie clară şi de un tutelar spirit geometric“ (Daniel Cristea-Enache), nu îi poate fi refuzată acestui text deschiderea semantică, pluralismul înţelesului, jocul de previzibil şi imprevizibil, de lumină şi penumbră din care se naşte figuraţia simbolică prezentă în final. O altă poezie, în care e înscenată o cosmogonie în grilă eliptică, e Rugăciune. Dumnezeirii i se atribuie culpa „de a fi hotărît singur/ Raportul între bine şi rău“, într-un univers în care proporţiile „otrăvurilor, culorilor, parfumurilor“ sunt prestabilite, rod al unei predestinări autoritare şi, în acelaşi timp, arbitrare („Dumnezeu al libelulelor, al fluturilor de noapte,/ Al ciocîrliilor şi al bufniţelor,/ Dumnezeu al rîmelor, al scorpionilor/ Şi al gîndacilor de bucătărie,/ Dumnezeu care i-ai învăţat pe fiecare altceva/ Şi ştii dinainte tot ce i se va întîmpla fiecăruia,/ Aş da orice să înţeleg ce-ai simţit/ Cînd ai stabilit proporţiile/ Otrăvurilor, culorilor, parfumurilor,/ Cînd ai aşezat într-un cioc cîntecul/ Şi în altul croncănitul,/Şi-ntr-un suflet crima şi în altul extazul,/ Aş da orice, mai ales, să ştiu/ Dacă ai avut remuşcări/ Că pe unii i-ai făcut victime şi pe alţii călăi,/ Egal de vinovat faţă de toţi/ Pentru că pe toţi i-ai pus/ În faţa faptului împlinit./ Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărît singur/ Raportul între bine şi rău,/ Balanţa menţinută cu greu în echilibru/ De trupul însîngerat/ Al fiului tău care nu-ţi seamănă“). Chiar dacă vizionarismul nu este, cum s-a mai observat, o prezenţă lipsită de echivoc a acestor versuri, totuşi, dincolo de „lucrătura“ care se străvede dedesubtul imaginilor şi atitudinilor lirice, ceea ce mi se pare esenţial în legătură cu poezia Anei Blandiana din acest volum e dinamica ascensională a sintaxei poetice, cu accentul semantic şi ontic aşezat în finalul textului, unde e concentrată, de altfel, semnificaţia esenţială, centrul de greutate al discursului.

Poemul Animal Planet traduce aceeaşi stare de angoasă a eului angrenat într-un univers agresiv şi anihilant, marcat de moarte şi violenţă, un mecanism al terorii cotidiene, al spaimei de a fi, în care nici măcar apelul la resorturile religiozităţii nu mai poate provoca limpezirea spiritului şi împăcarea cu sine („Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ În acest univers în care/ Înseşi legile firii hotărăsc/ Cine trebuie să ucidă pe cine/ Şi cel ce ucide mai mult este rege:/ Cu ce admiraţie este filmat/ Leul placid şi feroce sfîrtecînd căprioara,/ Iar eu, închizînd ochii sau televizorul,/ Am senzaţia că particip la crimă mai puţin,/ Deşi ştiu că-n opaiţul vieţii/ Trebuie pus mereu sînge,/ Sîngele altuia.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Am stat la masă cu vînători,/ Deşi îmi plăcea să mîngîi urechile lungi/ Şi mătăsoase ale iepurilor/ Asvîrliţi, ca pe un catafalc,/ Pe faţa de masă brodată./ Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci,/ Ci-mi astupam urechile,/ Oripilată de zgomotul morţii/ Şi de mirosul sudorii neruşinate a celor ce-au tras.// Mai nevinovată, dar nu nevinovată,/ Totuşi mai nevinovată decît tine,/ Autorul acestei perfecţiuni fără milă,/ Care ai hotărît totul/ Şi apoi m-ai învăţat să întorc şi celălalt obraz“).

Dincolo de retorismul unor aserţiuni care îngreunează uneori accesul la iluminările lirismului, se pot regăsi în aceste poeme viziuni ale candorii şi ale solitudinii creatorului care îşi resimte acut condiţia de prizonier al cuvintelor, de captiv al sensurilor, precum în poemul, cu sunet arghezian, Chihlimbar („Uitând de lume şi uitând de mine,/ Simt cum singurătatea mă umple ca o miere/ Curgând în vasul ce i se cuvine/ Pentru c-o soarbe şi o cere.// Sacri sunt fagurii din care curge/ Aurul ei pe viaţa-mi de apoi,/ Când limpedea-ţi pedeapsă, Demiurge,/ Mă înfăşoară-n dulcele noroi// Dar voluptate-i chinul, nu calvar/ Şi îmi aduc de mine-aminte/ Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar,/ În cripta luminoasă de cuvinte“).

Foarte expresiv mi se pare poemul Carnaval, prin forţa de sugestie a imaginilor, prin raportul just dintre spus şi nespus, printr-o artă a revelării prin ascundere şi a camuflării prin arătare pe care poeta o stăpâneşte aici pe deplin („Se colorează ca să se ascunză/ Şi sub acest travesti/ Trece din frunză în frunză,/ Le convinge că zborul nu doare,/ Că e doar o experienţă minunată,/ Apoi le desprinde uşor, /Libere pentru prima dată,/ Fascinate de întâmplare,/ Ca şi cum n-ar muri./ Dar mor./ Iar el, cel ce le travestise/ Ca să le omoare,/ Rămâne singur şi colorat ca o paiaţă/ În lumea deodată mai mare/ Între catedrală şi piaţă,/ Singur şi fără să ştie muri,/ Deşi ştie să zboare“). Convenţionalismul unor imagini şi prezenţa unor simboluri sau metafore prea explicite sunt contracarate, în această carte de remarcabilă alcătuire, de dramatismul subiacent al versurilor, de opţiunea pentru limpezimea dicţiunii şi pentru dozajul just între revelarea suprafeţelor fenomenale ale lumii şi dimensiunile misterului. Între empiric şi transcendent, eul poetic trăieşte acut sfâşierile unei cunoaşteri incomplete şi ale unei trăiri parţiale a geografiei impalpabile a lumii. Ştiinţa arhitecturii textului poetic, de care dispune Ana Blandiana, nu pune în umbră însă, cum cred unii, disponibilităţile afectiv-simbolice ale textului, racordat mereu fie la întruchipările unei mitologii ascunse a eului, fie la prefigurările expresive ale unei alegorii existenţiale cu accent etic. Carte de elevată ţinută lirică, Patria mea A4 vădeşte, încă o dată, disponibilităţile expresive ale unei poete care, cum sublinia Tudor Cristea, „merge, înfruntând orice riscuri, nu pe cărărui şerpuite, ci pe calea regală a poeziei“.

 

Iulian Boldea

O patrie în A4 (Ana Blandiana, Patria mea A4. Ed. Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)