Ana Blandiana sau despre libertatea de a trece hotarul

 

Irina Petraş

  

Suspiciunea pe care a putut-o stârni titlul noului său volum de poeme („iar se scrie poezie patriotică?!“) poate fi citită şi ca o răzbunare pentru devălmăşia conceptuală postdecembristă, de care mulţi dintre intelectualii noştri ar trebui să se simtă, măcar în parte, vinovaţi. Explicaţia Anei Blandiana dintr-un interviu –

 

sensul titlului este acela că, pentru mine, patria este foaia de hârtie din faţa mea. De altfel, cred că noţiunea de poezie patriotică este compromisă, pentru că se pune semn de egalitate între poezia patriotică şi poeziile în care se vorbea despre Ceauşescu. Dar, după părerea mea, adevărata poezie patriotică, care există la poeţi mari ca Dante, Hölderlin, Eminescu, este o meditaţie despre patrie. Genul, cel puţin la români, dar nu numai la ei, este unul profund dramatic. Nu vorbim despre ode, ci despre poeme pline de tristeţe

 

 – îmi întăreşte bănuielile. Căci extenuarea unor mari idei fondatoare şi, orice am face, încă definitorii pentru o apartenenţă (Patria, Unirea, românitatea) a fost alimentată cu destulă nesăbuinţă de chiar purtătorii cuvântului potrivit prinşi în bătălii adesea devastatoare şi fără nuanţă. Revenirea lor la matcă în vremea din urmă spune şi ea destule despre iarna vrajbei de două decenii. „Descoperirea că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului este cea mai dramatică descoperire pe care am făcut-o după Revoluţie“, mărturiseşte poeta în acelaşi interviu cu Dana G. Ionescu (nu ştiu cât de exact i-au fost reproduse cuvintele), enunţând lapidar unul dintre cele mai dramatice şi false, în fond, paradoxuri ale postdecembrismului. O angajare respinsă cu doze variabile de transparenţă şi forţă în numele libertăţii interioare a fost urmată de o angajare asumată fără rest în numele unei aiuritoare şi zgomotoase libertăţi exterioare. Regimul era/putea fi duşmanul absolut, iar literatura subtilă promitea, de multe ori cifrat, dar nu şi indescifrabil, eliberări, chiar construind şi susţinând libertăţi interioare, scăpate mereu, de-a lungul istoriei umane, de sub vremi. Când regimul se proclamă al libertăţilor, scriitorul se descoperă inutil, căci libertăţile unui regim (ale oricărui regim) sunt mereu incomplete, parţiale, mincinoase. De reţinut aici un detaliu: poezia patriotică adevărată, se spune mai sus, e „meditaţie despre patrie“. Mai scurt şi mai propriu Anei Blandiana, poezia este meditaţie. O reflexivitate servită cu figuri menite să-i îndulcească încheierile poate fi regăsită în toate volumele, indiferent de ora istorică. Fiorul blagian – adesea identificat – face şi el recognoscibilă vocea poetei, căci referinţa e de substanţă şi de situare ontologică şi scripturală deopotrivă; tot el girează marile teme recurente: trecerea/moartea, hotarul, fiinţa în lume, nimicul, marele. Chiar şi o anume copilărire cu tâlc vine din aceeaşi sursă de fundal (vezi Rană). Gh. Grigurcu prindea perfect într-un crochiu „potolita indignare a Blandianei“, „dexteritatea artei“, „vigoarea morală“ şi, „complementar: un surâs“.

Condiţia de martor, asumată anume de Ana Blandiana, nu este şi nu poate fi absolută, ea nu absolvă automat privitorul de „răspunderea limitată“ (vezi şi Animal Planet în volumul cel nou: „Mai nevinovată, dar nu nevinovată, / Am stat la masă cu vânători, / Deşi îmi plăcea să mângâi urechile lungi / Şi mătăsoase ale iepurilor / Asvârliţi, ca pe un catafalc,/ Pe faţa de masă brodată. / Vinovată, chiar dacă nu eu apăsam pe trăgaci…“). Problematic, interogativ, de o expresivitate sobru cantabilă, scrisul Anei Blandiana probează egalitatea cu sine a unei voci deloc seduse de mode şi experimente, dar şi intransigenţa unei inteligenţe verticale şi nuanţate, vremelnic înstrăinată în naivităţi maniheiste de tip activist. Singura libertate garantată în absolut e aceea de a trece, un adevăr pe care Refluxul sensurilor îl circumscria cu o directeţe brutală şi alinătoare în chiar aceeaşi clipă. Titlul, spuneam, ar suna mai bine în franceză, căci e o carte nu doar despre înţelepciunea din urmă a fiinţei rostitoare amuşinând sensuri, ci şi despre înserarea grea, catifelată a simţurilor pe care doar cuvintele le mai pot înviora. E o tristeţe senină şi adâncă în tot ce scrie Ana Blandiana despre om şi despre înalta lui coborâre, dar mai este şi superbia creatorului de oglinzi ale lumii, care refuză să creadă în nerostul său în era omului micşorat şi pustiu şi intonează des-cântece ale umilinţei deghizate în orgoliu: „Nu mai am dreptul să mă opresc. / Orice poem nespus, orice cuvânt negăsit / Pune în pericol universul / Suspendat de buzele mele. / O simplă cezură a versului / Ar întrerupe vraja care dizolvă legile urii, / Vărsându-i pe toţi, sălbateci şi singuri, / Înapoi în umeda grotă-a instinctelor“; „Şi eu continui să înaintez / Pe nisipul umezit de moarte, / Vie şi mândră / Că pot împinge hotarul, / Sau poate trecându-l puţin, / Fără să ştiu“.

Patria mea A4 (Editura Humanitas, 2010, 150 de pagini) are subtitlul Poeme noi şi este un nou fragment din jurnalul trecerii cu excelent gravate repere ale înstrăinării, neliniştii („Aici este patria neliniştii, / Gata să se răzgândească / Din clipă în clipă / Şi, totuşi, nerenunţând să aştepte / Ceva nedefinit. / Aici este patria, / Între pereţii aceştia / La câţiva metri unul de altul, / Şi nici măcar în spaţiul întreg dintre ei, / Ci doar pe masa cu hârtii şi creioane / Gata să se ridice singure şi să scrie, / Schelete brusc animate ale unor condeie mai vechi / Nefolosite de mult, cu pasta uscată, / Lunecând pe hârtie frenetic / Fără să lase vreo urmă…/ Aici este patria neliniştii: / Voi reuşi vreodată / Să descifrez urmele care nu se văd, / Dar eu ştiu că există şi aşteaptă / Să le trec pe curat / În patria mea A4?“), singurătăţii („Simt cum singurătatea mă umple ca o miere […] Şi îmi aduc de mine-aminte / Ca de o gâză prinsă-n chihlimbar, / În cripta luminoasă de cuvinte“ – Chihlimbar). Anacronică printre carnavaleşti generaţii pe role cu ochii fixaţi pe monitoare, fascinate „ca şi cum n-ar muri. / Dar mor“, poeta înalţă o Rugăciune pe dos, de o umanitate acută, unui Dumnezeu „Egal de vinovat faţă de toţi / Pentru că pe toţi i-ai pus / În faţa faptului împlinit. / Dumnezeu al vinovăţiei de a fi hotărât singur / Raportul între bine şi rău, / Balanţa menţinută cu greu în echilibru / De trupul însângerat / Al fiului tău care nu-ţi seamănă“. De vreme ce „nici nu suntem, de fapt, / Decât resturi, forme golite, / Faguri din care mierea eternităţii / S-a scurs“ (Faguri), iar „zborul va rămâne / Singura şansă, / La capătul brusc al cărării…“ (Recviem), intonaţiile psalmice oscilează între acuză şi tăgadă (între lumi, marginea ca un timpan transmite „în van / Dintr-o parte într-alta, / Neantul / Neînstare să devină silabă“ – Timpan), tot aşa cum, în fond, uşurateca tânără lume contemporană îşi consumă puterea şi energiile mai ales în vagi spaţii virtuale, Lumea rămânând, încă o bună bucată de vreme, în proprietatea greu contestabilă a celor din veacul trecut.

Cele mai frumoase poeme ale volumului sunt cele ale morţii la pândă, pândită la rândul ei într-o halucinantă, lentă Vânătoare în timp: „Ştiu că salvarea e exclusă, dar / Nu ştiu ce-ar însemna salvarea. / De-ncerc să fug, umbra şi ea se mută, / Mulându-se pe orizontul meu ca norii, / Feroce şi aproape protectoare-n grija/ De-a nu mă pierde, pradă altcuiva“; „Căci aripa şi gheara ce coboară / Asupra mea, / Înlănţuindu-mă cu umbra / Mult înainte de a mă atinge, / N-au nume, / Doar răcoarea le desenează-n aer / Ameninţarea care se apropie / Cu voluptatea crudă a lentorii“. Când „strada / Are o pantă din ce în ce mai periculoasă“ (Pantă), „Visul opririi / Din drumul spre moarte / Seamănă morţii“ (Clepsidră), „totul este sau prea departe / Sau prea aproape“, iar poemul răspunde în ecou la O continuă pierdere cu delicate crochiuri panice: „Mă supun ierbii / Care mă salvează / De neliniştea care sunt eu însămi,/ Lăsându-mi numai tălpile goale în roua / Prin care tu urci în mine, / Înlocuindu-mă“ (Exorcizare); „Afară pe coline sufletul / Îşi regăseşte respiraţia, / Verdele ierbii îi face bine, / Rostogolit prin otava / Jumătate iarbă, jumătate mireasmă. / Respiră adânc, inspiră, expiră / Primăvara care trece prin el / Curăţindu-l de spaime. // Culcată în pajiştea-naltă / Văd norii pe cer lunecând / Ca mirosul de fân peste dealuri, / Iar ochii şi nările mele / Descoperă taina: / Rotire dulce şi neobosită în haos, / Înfăşurând pe fusul văzduhului / Miresme şi nori. // În timp ce sufletul / se obişnuieşte cu pământul / Şi respiră adânc“ (Afară pe coline).

 

Irina Petraş

Ana Blandiana sau despre libertatea de a trece hotarul (Ana Blandiana, Patria mea A4. Ed. Humanitas, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)