Despre Herta Müller 

Gelu Ionescu  

1.Premiul Nobel se acordă, nu se cîştigă: o „alegere“ între concurenţi pe cît de egali, pe atît de incompatibili unii cu alţii: căci în artă nu există egalitate (niciodată nu strică să amintim) şi compatibilitatea, cîtă e, constă în apartenenţa tuturor la planeta literaturii; unde vîrfurile reliefului sînt luminate de soarele valorii – sau al faimei – la ore, în zile şi în anotimpuri diferite. De aceea argumentările juriului mi s-au părut, de cele mai multe ori, nerelevante. (În cazul nostru, ca în manualele şcolare blegi: „descrie cu lirismul ei concentrat şi proza plină de sinceritate universul celor deposedaţi“ – s.n.) Argumentarea este totuşi importantă, mai ales pentru că formulează – cu sau fără voia ei – ambiguitatea criteriilor, în orice caz periferia de care are parte, în formulare, cel estetic. Destul de des alegerea contrariază lumea literară şi publicul, s-a observat de mult. Vocile radicale spun că, odată ce J. L. Borges nu a fost laureat (deşi era unul dintre puţinii absolut inevitabili, ca să zic aşa), juriul e condamnat de-a pururi la discreditare. Cît despre alegeri (lista conţine atîtea nume uitate – mulţi nordici – sau unele de-a dreptul penibile: Şolohov şi Dario Fo, de pildă), ele s-au dovedit, din ce în ce mai clar, tributare unor criterii dubioase pentru profesioniştii intransigenţi ai literaturii şi pentru cititorii împătimiţi: cel geografic, cel politic – conjuncturalul, cum s-ar zice. Criteriul politic are o singură culoare, dar în dozaje diferite: se premiază numai „la stînga“. Juriul pare a şti mai bine ca toată lumea ce mai este astăzi „de stînga“ – dovadă că are în dotare o ştampilă pe care scrie „corectitudine politică“. Însă rectitudinea lui în a promova numai ce ţine de spirit democratic este cu totul stimabilă. Iar această politică a criteriilor neestetice nu ar trebui să ne mai mire în lumea de azi...

            În peste o sută de reprize, premiul a fost refuzat numai de două ori: Pasternak a fost silit de autorităţile sovietice să refuze, iar Sartre de strabismul ideologic.

            Premiul Nobel nu se cîştigă, aşadar, dar nici nu e o favoare. E un gest de recunoaştere, mai mult decît amabilă, mai puţin decît entuziastă.

            La români, absenţa unui concetăţean de pe lista supremă zgîndăre toate complexele naţionale, atît de antiproductive încît ţi-e şi lehamite să le mai pomeneşti. „Ăştia, dom’le, nu ne dau şi nouă un Nobel, ceara mamii lor!“ Să stăm să numărăm ocaziile pierdute, cine merita dintre ai noştri şi nu a primit? Să compunem, ca ingeniosul nostru amic, Laurenţiu Ulici, o listă „Nobel contra Nobel“? Mai bine să credem în superstiţii şi să ne spunem că abia atunci cînd ne vom pierde definitiv speranţa, va cădea bucuria cea mare şi peste capetele noastre de românaşi urgisiţi!... Obiectiv, nici nu prea putea să cadă: pentru că, mai întîi, scriitorii noştri, oricît de buni, nu au fost deloc (sau aproape) cunoscuţi în afara fruntariilor daco-romane – ce să mai vorbim de interbelici! – şi nici traduşi; căci fără mai multe traduceri, în limba engleză, în primul rînd, dar, de preferinţă, şi în suedeză, fără apariţii cu ecou în presa bună, şi nu prin sarcini bifate, nu ai nicio şansă. Fără agenţi literari, ce să mai vorbim! Aşa că, dat fiind că aceste condiţii încep a fi satisfăcute, putem începe a spera..

 

      2.Fără nicio urmă de minimalizare sau ironie, trebuie să spun că Herta Müller a avut parte de o conjunctură fastă: 20 de ani de la căderea Zidului berlinez şi european, apartenenţa la o minoritate etnică (care a avut parte de persecuţii suplimentare în anii comunismului), dar şi la o limbă şi o cultură de cel mai mare prestigiu şi importanţă universală. Valoarea cărţilor ei – şi nu altceva – a făcut să fie traduse în multe limbi. Toate acestea sînt adevărate – despre ele s-a scris frumos, dar şi obraznic, chiar jalnic într-o parte a presei româneşti. În fine – pentru că problema, oricît de strîmbă, s-a pus –, cinstit vorbind, nu se poate şti dacă, în numele criteriului geografic sau al unei logici care ne scapă, acest premiu acordat literaturii germane va scoate de pe listă literatura română numai pentru că acţiunea scrierilor Hertei Müller se petrece în România, numai pentru că ea este originară din România. E o prezumţie destul de pedestră...

            Mi se pare mai interesant să observ că scrierile Hertei Müller vorbesc despre un trecut, despre realităţi dispărute, intrate într-o istorie nefastă: comunitatea germană, alungată şi „cumpărată“ totodată, a părăsit România aproape cu totul. Odată cu ea, literatura germană din România şi-a încheiat existenţa – ştiu prea puţin despre ce a fost ea, timp de secole, în orice caz, ultimul cîntec a fost puternic, interesant şi, iată, remarcat ca valoare de prim rang. A clacat şi forţa care a oprimat această comunitate, comunismul de tip sovietic şi apoi cel de tip naţionalist, cu aparatul lor represiv. Mai trebuie observat că impulsul contestatar al naratoarei-personaj – în mod mărturisit confundabil pe diverse situaţii cu al autoarei – vine din zone ideologice, din atitudini disidente care nu sînt atît de anticomuniste cît antidictatoriale, anticeauşiste. Nu esenţa ideologică revoltă, ci aparatul de represiune şi cultul personalităţii. „Eroii“ sînt siliţi, în cele din urmă, să plece (cărţile Hertei Müller o spun clar) – unii au fost chiar ucişi; tinerii nu tînjesc după Germania liberă – atunci ar fi făcut primii formalităţile de plecare şi ar fi tăcut cuminţi; absenţa de libertăţi din România îi exasperează şi împotriva ei se revoltă, prin gesturi sau atitudini mai mult sau mai puţin publice. Persecuţia lor aşa începe. Condiţia lor de etnici germani le aduce şi o supraveghere în plus, dar şi o... protecţie, puterea se teme (totuşi!) de incidente externe. Apoi, în ciuda unei obsesive – şi întru totul justificate – orori faţă de unii membri ai familiei care au plecat să lupte pentru Hitler şi nazism, tinerii germani, „eroi“ ai romanelor Hertei Müller, au şi un discret mărturisit, dar irevocabil ataşament faţă de trecutul neamului lor aşezat în Banat, faţă de obîrşia lor şi, implicit, faţă de ceea ce strămoşii au făcut pentru acest pămînt. Oroarea faţă de nazismul celor vîrstnici se întîlneşte cu oroarea faţă de aparatul represiv român ce persecută. Apropierea Hertei Müller de Grupul de Acţiune Banat – grup critic faţă de regim şi subversiv pentru autorităţi, care îl şi suprimă, grup din care au făcut parte cîţiva scriitori remarcabili – se simte cel puţin în două dintre romanele autoarei. Dar această adevărată „stîngă“ a unei false stîngi, cea a socialismului real, ţine şi ea de un trecut, tot istoric: cel al disidenţei. Aşadar, „materia“ literaturii Hertei Müller intră în majorul capitol al literaturii veacului trecut, capitol ce s-ar putea intitula Atrocele suferinţe ale istoriei veacului 20 şi consecinţele lor.

           3. Nu citisem nicio carte de Herta Müller, deşi de multe ori voisem – aşa se întîmplă uneori. Acum am citit patru traduceri: Regele se-nclină şi ucide, eseuri, apoi trei romane: Animalul inimii, Încă de pe atunci vulpea era vînătorul şi Leagănul respiraţiei (cel mai recent, din 2009). Lectura unui singur autor, timp de cîteva săptămîni, e o experienţă pe care nu o mai făcusem de mult şi care are binele şi mai puţin binele ei. Dar nu la asta mă voi referi în continuare.

            Proza din romanele Hertei Müller are o tensiune lăuntrică – a scrisului şi a ceea ce am putea numi acţiune – care nu încetează pe nicio pagină, aproape în nicio frază. Autoarea are conştiinţa că ceea ce numim „proză obiectivă“ – adică punctul de vedere neutru – este o iluzie, pe care ea o respinge, nu ştiu dacă numai ca o „estetică“, ci mai ales pentru că aşa simte viaţa şi cartea ei. E acest fel de a-şi concepe literatura prezent în toate cele trei romane, indiferent dacă Animalul... (voi simplifica referinţa la unul sau altul din ele folosind un singur cuvînt din titlu) e scris la persoana întîia, Vulpea... la a treia – Leagănul... avînd un pregnant caracter de confesiune – uneori ea seamănă chiar cu un (imposibil) jurnal al personajului narator. Primele două romane au aceeaşi „materie“, ca să zic aşa, şi anume presiunea exercitată de forţele represive asupra autoarei (fapt real), presiune datorată diverselor forme de protest – uneori numai în comportare –, care ne sînt mai mult sugerate decît relatate exact. Ale ei şi ale unor prieteni neîmpăcaţi cu dictatura. Lumea înconjurătoare – oraşul sau satul bănăţean, fabrica, şcoala, strada – societatea în genere – exercită asupra personajului un neîntrupt ultragiu, măcar şi numai prin mizeria, abjecţia, promiscuitatea şi sordidul ei. Senzaţia – o impresionantă artă de a o crea – ajunge uneori şi la atrocitate, lumea, mediul nu numai că produce o suferinţă fără pauză, ci vexează, chiar atunci – şi mai ales atunci – cînd oamenii, umbrele, nici nu mai simt asta: un fel agonic, surd de a resimţi golul de afecţiune, destrămarea sau abrutizarea personalităţii, obişnuirea cu persecuţia şi agresivitatea puterii, umilirea. Sentimentul dominant este frica (în Leagănul... i se adaugă foamea). Sentiment resimţit continuu de personajul care aspiră silnic numai suferinţă din aerul îmbîcsit de complacere; fără patetism, dar cu o panică fără intermitenţe, deviată în gesturi sau peisaje, în scene pe care le învăluie uneori într-o banalitate care ar juca un rol de amortizare. Numai că anodinul – dincolo de fraze de voită banalitate, enunţuri neutre, care „întăresc“ restul discursului – nu calmează, ci ascute panica. Resentimentul o însoţeşte.

            Lumea dezolantă a acestor două romane îşi împarte viaţa între o muncă silnică, dorinţa de a fugi din ţară („graniţa“ obsesivă) – sîntem în Banat, de unde tentaţia are mai multe şanse –, un spectru difuz, dar apăsător al morţii sau pierderii de sine şi o satisfacere a instinctelor vitale (între care sexul – carnea, în genere). Orizont jos, apăsător, traumatizant – Herta Müller are o rară virtuozitate în a ne face să-l simţim. Un orizont strîmt, provincial, încă neeliberat de o mentalitate rurală în care naratorul suferă, dar în care există şi ceva din identitatea lui cea mai adîncă. O violenţă opacă apasă, o ameninţare care creează suspiciunea, o deliberată voinţă de a rezista la o adaptare, la demisie – în sensul de complacere –, un refuz continuu a tot ceea ce nu vine de la prieteni sau mica familie. Dar şi aceste prezenţe devin cu greutate stenice... Totul ameninţă sau e ameninţat. Undeva, în fundalul acestei lecturi a lumii, există o sinuoasă voinţă de a contraria, chiar provoca: apărarea. O retorică a insuportabilului încăput în fraze scurte, întinzînd semnificaţia la o vibraţie proprie poeziei. Lirică, în sensul de reprezentînd eul adînc, proza Hertei Müller se dezvoltă pe o poetică a metonimiei – acel trop sau fenomen lingvistic prin care, de pildă, cauza e înlocuită de efect, partea prin întreg, obiectul prin materia din care e făcut etc., precum şi substituţiile în sens invers. Cînd spune „tata făcea cimitire“ asta înseamnă nimic altceva decît că el ucidea – în război; sau: „Pereţii sînt plini de microfoane. Ele au gură“. Sau: „În capul ei poartă o cutie de scrisori“. Sau: „El merge în urma fumului de ţigară“. Sau: „Iar faţa lui neagră nu era în pivniţă“ (nu putea fi văzută în întuneric). Sau: „În faţa uşii, se află o zi“. Intens concisă, aceeaşi proză abundă totuşi şi în metafore punctuale sau în comparaţii ceva mai descriptive, mereu surprinzătoare. Nu mai dau exemple – e destul să deschizi o pagină pentru a verifica. De altfel, Herta Müller o spune clar în eseul introductiv din volumul Regele...: „Nu există, de fapt, nicio deosebire între poezie şi proză. Proza trebuie să-şi menţină o densitate la fel de mare, chiar dacă fiind de cursă lungă, mijloacele la care recurge sunt altele“ (p. 20). Sîntem deci în descendenţa lui Joyce. Densitatea însă e incomodă pentru cititorul ce doreşte mai ales acţiune. Herta Müller nu e însă prea interesată de el, de aici rezultă un public restrîns. Construcţia cea mai adecvată acestei... „poetici“ este aceea a împărţirii pe unităţi mici – nu se pot numi capitole, deşi poartă fiecare un titlu, titluri incitante, dar care nu trebuiesc împinse de cititor la supradecriptare –, procedeul e comun celor trei romane. Poate că aceste titluri sînt singurele pete de ironie. Timpi şi situaţii întrerupte, peisaje sau personaje – uneori doar trecători – scurt abandonate fac un ritm gîfîit, acel al unui puls continuu accelerat; relaxările sînt aproape absente – iar cînd sînt, au o durată minimă şi niciodată mulţumită. Senzaţia de continuă expectativă a agresiunii vine dintr-o sensibilitate rănită şi nevindecabilă. Cronologia e aproximativă, unele fragmente putînd circula independente în epicitatea întregului. Nu, eu nu citesc în textele Hertei Müller ceva „forţat“, construit numai cerebral – cum s-ar putea crede şi cum alţii au considerat. E felul ei de a trăi existenţa în scris: nu există exclamaţii, nici suspine retorice, ci infinite feluri de a vibra la insatisfacţie şi nesiguranţă.

            Tehnic vorbind, există o remarcabilă consecvenţă narativă – rară la prozatorii noştri; am remarcat-o cîndva şi la Alexandru Vona – am dedus că şi Herta Müller admiră romanul acestuia, atît de stupid ignoratul Ferestre zidite. O consecvenţă narativă care se deduce dintr-o alternare a timpilor naraţiei şi cei ai acţiunii, alternare care e o mare încercare pentru un prozator – nu intru în detalii –, dar care poate fi observată cum funcţionează, în genere, la marii scriitori. Herta Müller o are pe a sa, cu care e consecventă – nu vreau să spun prin această observaţie nici că Herta Müller este un mare scriitor, nici că nu este. Punct. Efecte interesante stilistic, ce dau senzaţia de straniu (sau abscons), sînt incomode uneori pentru cititor; unele imagini sînt, în concizia lor, reduse la bidimensional – adică reduc la plan adîncimea, perspectiva. De exemplu: „masa de beton îi taie burta deasupra picioarelor“. Sau: „cînd copacii o iau înaintea caselor şi se agaţă de Dunăre“. Ar mai fi de observat o caracteristică a felului de a vedea lumea – şi anume absenţa numirii culorilor. Obiectele şi peisajele au culori pentru că le ştim noi şi putem reface, putem colora tabloul, recitind şi căutîndu-le – altfel parcă am pluti numai între lumină (deseori doar reflectată) şi umbră.

            Personaje, în sensul unei cunoaşteri complexe şi detaliate, nu găsim, în cele trei romane, decît două: personajul narator feminin – care are alter egoul Adina, în Vulpea... şi cel masculin în Leagănul.., varianta auctorială a lui Oskar Pastior, foarte preţuit poet aici în Germania, cu care Herta Müller ar fi voit să scrie romanul, intenţie curmată de moartea „eroului“. În rest, siluete, unele mai uşor de reţinut – Lola, Tereza, mama, bunicile, securistul Piele în Animalul..., Clara, securistul Pavel şi Paul în Vulpea...

            Leagănul..., cel mai recent roman, prezintă un univers uman mai... cunoscut – şi anume cel al lagărelor de concentrare –, în cazul de faţă un lagăr de muncă în care sovieticii au deportat zeci de mii de tineri germani din Transilvania şi Banat, ca represalii. Un monolog, în care se simte şi glasul, destul de puternic, al unui alt narator; ne întîmpină un ton mai... relaxat (paradoxal!), dar o temă despre care se scriu fraze, pagini, de subtilă şi înfricoşătoare analiză: foamea. În mizeria lagărului e mai mult timp pentru a schiţa destine şi tipuri – unele mai pitoreşti (se poate scrie şi despre... pitorescul mizeriei şi degradării, începînd cu Amintiri din casa morţilor – Dostoievski). Către final, suferinţa ia forme delirante care par a anticipa sfîrşitul, moartea. Nu se întîmplă aşa – rămîne loc pentru tensiunea ce se naşte între cel venit, după cinci ani de lagăr, şi cei ce aşteptaseră – o altă temă importantă, o altă dramă.

            În Regele... pot fi citite pagini de intensă reflecţie asupra propriei idei despre literatură care ar putea lămuri pe nelămuriţi. Două dintre eseurile cuprinse în volum mi se par de o stringentă originalitate: Cînd e ceva în aer, de regulă nu-i lucru bun şi Cînd tăcem, devenim dezagreabili – cînd vorbim, ajungem ridicoli.

            Dar cînd scriem?

 

Gelu Ionescu

Despre Herta Müller

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)