O carte-eveniment

Iulian Boldea

 

Laconismul ermetic, neoexpresionismul oniric, desenul pregnant al universului interior, cu tuşe afective ample, toate aceste trăsături ale ontopoeticii lui Ion Mureşan se regăsesc şi în recentul volum cartea Alcool (Bistriţa: Editura Charmides, 2010). După Cartea de iarnă (1981) şi Poemul care nu poate fi înţeles (1993), cartea Alcool e abia a treia apariţie editorială a unuia dintre cei mai importanţi poeţi români de azi. Cartea lui Ion Mureşan a fost primită diferit de critica de întâmpinare. Cu rezerve (de Paul Cernat: „Ceea ce dăunează însă acestui poet important al generaţiei ’80, printre cei mai urmaţi şi mai preţuiţi inclusiv de tinerii douămiişti, este, în primul rând, dispersia şi diluţia. Se adaugă la pasivul poeziei sale o anume discursivitate «făcută», prin ochiurile căreia tensiunea lirică acumulată se scurge, iar poemul se dezmembrează ca Orfeu, lăsând în plasă numai versuri sau secvenţe pregnante“) sau cu entuziasm (de Alex. Goldiş: „Niciodată n-a fost poezia lui Ion Mureşan mai plină de sentiment şi de intuiţie psihologică, căci, departe de a-şi idealiza zeii-beţivi gata oricând să se ridice la cer, poetul coboară în locul absurd unde inocenţa devine inseparabilă de păcat, încercând să le sondeze fantasmele cele mai mâloase“). Poezie ce rescrie „întâmplările“ fiinţei încadrându-le într-o metafizică a spaimei de a exista, lirica lui Ion Mureşan circumscrie erosul într-o atmosferă halucinantă, în care lucrurile suferă metamorfoze subite, suportând forţa de gravitaţie a unui imaginar delirant, ca într-un Poem ocazional nu lipsit de sonuri nichitastănesciene („Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gândeam la tine, Arabella,/ Şi mă lăsam de gânduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ de care foarte mândru nu-s!)// Când, Doam­ne, ţi-am zărit nacela/ plutind peste pădure, sus./ Şi-apoi balonul, Arabella,/ mergând cu soarele spre-apus“). De altfel, multe dintre poeme sunt structurate prin grila unei imagistici a plutirii, a levitaţiei, a desprinderii de fenomenalitate şi de integrare într-un registru al evanescenţei fiinţei, al sublimării terestrităţii în numenal angelic („Lumea se leagănă-n/ leagănul cerului,/ în faşă ne leagănă-/praznicul gerului.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri.// În iesle am pus/ culcuş toate cărţile,/ căci steaua de sus/ rescrie hărţile.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri.// Scrisă ni-i viaţa,/ Pruncu-i promis,/ se-ntinge gheaţa/ pe masa de scris.// Gândul cel rău,/ vaier şi plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâţia îngeri“).

Emblematic, tensionat, de o autentică forţă expresivă, cu semnificaţii dense şi cu marile simboluri camuflate dedesubtul aparenţelor umilităţii cotidiene, este Poemul alcoolicilor, poem al sacrificialului nedeclarat şi al redundanţei trăirii, al revelaţiilor abulice şi al ocultării de sine („Vai, săracii, vai, săracii alcoolici/cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se/pe lângă ziduri/şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/scrise de un şcolar stângaci.//Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/apropie de ei o cârciumă/căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ce împinge cu degetul o cutie de chibrituri.../.../Şi până la amiază oraşu-i ca purpura,/Până la amiază se face de trei ori toamnă,/de trei ori se face primăvară,/de trei ori pleacă şi vin păsările din ţările calde./Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,/aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă/cu o caldă responsabilitate./Şi chiar dacă se mai bâlbâie şi se mai poticnesc,/nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,/ci pentru că inspiraţi de tinereţe/ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante...“). Un alt text memorabil din cartea Alcool este Întoarcerea fiului risipitor, remarcabilă litanie a existenţei, scrisă în timbru liturgic şi parodic, în sonuri cvasiapocaliptice, în care sentimentul efemerului, dominant, e amplificat, prin repetiţie şi acumulare („Totul a fost băut./Nici o băutură nouă nu a apărut sub Soare în timpul vieţii mele./Nisipul pustiurilor s-a fiert în nisip şi s-a băut./Praf de argint s-a fiert în oală de argint şi s-a băut./Praf de aur din căniţă de aur s-a băut./S-au băut pietrele din pahare de piatră şi încă/din timp în timp apărea din cărţi cineva/care vedea ceva de băut/o piatră seacă:/vedea şi bea./Apoi şi cărţile s-au băut./Viermii negri şi păsările albe s-au băut./Peştii albaştri şi caii roşii s-au băut./ S-au băut aerul de sub unghii şi măduva din oase şi sângele./Pielea şi părul s-au băut./S-au băut geografia şi pictura şi sculptura şi poezia./S-au amanetat, s-au amestecat, s-au dizolvat ca bumbuţii sub limbă/şi s-au băut...“).

            Universul conturat de Ion Mureşan e unul al damnării existenţiale, al fragilităţii şi al precarităţii umanului, un univers reprezentat în culori sumbre, cu lucruri ce capată intermitent contururi limpezi („Şi, deodată, lucrurile mi-au devenit limpezi,/ca atunci când scrii o poezie după ce ai plâns/vreme îndelungată,/şi nu mai vrei să înţelegi nimic“), în scenografia recurentă a cârciumii, în care alături de beţivi, alături de o umanitate declasată îşi găseşte, cu naturaleţe, locul figura declinantă, derizorie a îngerului („Aceasta e Ziua celei de a doua veniri./Şi deodată, pleosc!/întunericul scuipă un înger,/un înger mic, mic,/un înger sfrijit/un înger diabetic,/un înger albinos,/ultimul îngeraş recuperator./Care mă înhaţă de o ureche/şi mă duce în lumină şi eu plâng/şi plâng prin aer/cu urechea între degetele îngeraşului,/plâng,/că întunericul rămâne singur“). Poemele lui Ion Mureşan excelează, cum s-a spus, mai ales prin forţa copleşitoare a viziunii, prin tensiunea unor imagini de reală pregnanţă ontică şi poetică („Acum sunt liniştit, mintea mea e limpede,/limpede şi sterilă/Pe măsură ce cânt, imaginile se adună în cheaguri de sânge/deasupra ceştilor albe./Aromele se subţiază ca foiţa de ţigară/şi se lipesc pe cuburile de gheaţă/ca timbrele“). Discursivitatea ce i s-a reproşat lui Ion Mureşan, dispersia, diluţia de care vorbeşte Paul Cernat, de pildă, nu cred că se aplică unui poet atât de parcimonios în manifestările sale lirice, atât de atent în articularea ideaţiei şi dicţiunii. Fără îndoială că imaginarul alcoolicilor, umanitatea degradată, cârciuma, ca loc al articulării unei meditaţii asupra divinului, alcoolul ca „vehicul al lui Dumnezeu“ (Horia Gârbea), toate acestea sunt datele primare ale poemelor lui Ion Mureşan din cartea Alcool. Dincolo de aceste date primare, identificăm, ca date secundare, imersiunea în abisalitatea instinctualităţii, transgresarea limitelor umanului, sondajul în infrarealitate, resurecţia antinomiilor fiinţei, dar şi percepţia deceptivă, spasmul şi convulsia ca manifestări ale unui eu ulcerat, marcat de efigiile damnării.

            Asumându-şi cu luciditate puseele şi tuşele tranzitivităţii, Ion Mureşan conturează, în textele sale, o ambianţă carnavalesc-dostoievskiană, în care figurile umane sunt reconstituite printr-o mare diversitate de stiluri discursive, iar cârciuma devine o scenă pe care realul şi oniricul îşi împrumută unul celuilalt înfăţişări, măşti, modalităţi expresive, cârciuma nu e decât anticamera miraculosului şi a sacralităţii („Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate,/ apropie de ei o cârciumă,/ căci pentru El e uşor, ca pentru un copil/ care împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Şi/ numai ce ajung la capătul străzii şi de după colţ,/ de unde înainte nu nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma în faţă şi se opreşte pe loc“). Fiziologia capătă astfel amprenta metafizicului, fiinţa marcată de etilism împrumută însuşiri suprafireşti, cârciuma însăşi e un spaţiu ce favorizează evaziunea din realitatea umilă spre o altă dimensiune, a sublimităţii şi imponderabilului fiinţei abstrase din determinismul tiranic al spaţiului şi timpului. Remuşcarea, sentimentul expierii de care e marcat alcoolicul sunt figurate sub specia „îngeraşului de pahar“ („Îngeraşii de pahar nu muşcă şi nu fac rău nimănui./ Îmi vine să vomit de milă, îmi vine să vomit de tristeţe./ Îmi vine să vomit gândind că aş putea să înghit un îngeraş de pahar./ Îmi vine să plâng la gândul că el ar fi, brusc, foarte singur./ Să plâng la gândul că el ar plânge toată noapte cu sughiţuri în mine./ Să plâng la gândul că el ar putea să cânte în mine cântece de la grădiniţă./ El ar putea cânta, cu o voce subţirică, «Vine, vine primăvara!»./ Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului“).

            Asumându-şi mai acut modalităţile narativităţii decât volumele anterioare, cartea Alcool înregistrează cu pregnanţă stări afective liminare (abulia, remuşcarea, absenţa, memoria, uitarea etc.) transpuse într-o scriitură interiorizată, crispată, tensionată, o scriitură ce îşi celebrează intermitent propriile limite ontice şi gnoseologice. Cartea lui Ion Mureşan este nu doar evenimentul anului 2010 în poezia românească, dar, aşa cum anticipa Al. Cistelecan, un eveniment al unui întreg deceniu literar.

 

Iulian Boldea

O carte-eveniment (Ion Mureşan, cartea Alcool. Bistriţa: Editura Charmides, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)