De la gândirea organică la cea ecstatică

 

Ciprian Sonea

  

După cum bine se ştie, Blaga şi-a etichetat sistemul său drept un „raţionalism ecstatic“. Dar acest rezultat nu este dat din start, ci precedat de considerabile căutări şi problematizări ale tânărului Blaga. Raţionalismul ecstatic este prefaţat de o gândire organică cu un caracter antiraţionalist, antiintelectualist, profund vitalist şi organic. Acest fapt reiese din primele fragmente, articole şi scrisori ale tânărului filosof.

Într-un articol din noiembrie 1915, intitulat „Eroism în gândire“, publicat în cotidianul arădean Românul, filosoful consideră că raţiunea şi silogismul nu pot surprinde esenţialul vieţii. Problemele vieţii nu pot fi rezolvate pe cale pur raţională. A aborda viaţa prin mijloace exclusiv raţionale e o adevărată impietate. „Unii ar trebui să-şi vadă neputinţa raţiunii şi toată arta lor silogistică îngenuncheată în faţa problemelor cari interesează mai mult viaţa. Fără îndoială, e mare lucru adevărul; vedem doar că mulţi, mult prea mulţi nu-l pot suporta. E lipsă de o straşnică morală în gândire, pentru ca să-l priveşti tare, convins, drept în faţă.“

În numele unei logici aride, dar care se crede sfântă şi atotputernică, raţionalismul ştiinţific consideră omul „o neînsemnată conglomerare de atomi în nemărginirea stăpânită de legi neîndurate“. Or, realitatea vie e „mai reală decât orişice logică şi suverană în problemele vieţii peste dialectica rigidă, abstractă, moartă“. O gândire ce acceptă contradicţia şi care izvorăşte organic din interior e preferabilă raţionalismului ştiinţific: „Da, este eroic să-ţi zideşti din intern, în chip organic, icoana despre lume şi viaţă, împotriva oricărei contradicţii din partea materiei şi logicii sale“.

Câteva luni mai târziu, în articolul „Concepţia despre lume şi ştiinţă“, apărut în ianuarie 1916, în aceeaşi publicaţie, Blaga subliniază necesitatea unei filosofii „cu mai multă logică internă şi în acelaşi timp personală“. „E un păcat strigător la cer, să-ţi faci viaţa spirituală atârnătoare de credinţa că pământul se învârteşte în jurul soarelui […]. Ştiinţa se urcă până la un tablou cosmic, care însă variază din an în an“.

Blaga propune o filosofie ancorată în viaţă, care „să fie o forţă internă, o busolă în marea vieţii“. Fără a nega aporturile importante ale ştiinţei şi complexitatea metodologiei ştiinţifice de cercetare, care poate fi un model şi pentru gândirea filosofică, Blaga socoteşte că trebuie delimitate cele două domenii. „Concepţia despre lume“ sau filosofia are ca domeniu „ţara necunoscutului“, „incognoscibilului“, „tărâmul de dincolo“, care este abordat nu doar pe calea rigidă a intelectului, ci de „personalităţi vii, cari simt frumosul şi vreau binele“.  

Principiile filosofice vitaliste care funcţionează după o gândire organică sunt menţinute şi în articolul „Intelectualismul în filosofie“, apărut cu o lună mai târziu în Convorbiri literare. Aici autorul critică filosofia intelectualistă a secolului xix, care „nu numai că a interpretat greşit viaţa, dar – chiar după definiţia sa – a rămas nesimţitor faţă de natura ei intimă, căci el înţelege numai ce e precis, logic, matematic“. Mai eficient este să pornim de la „convingerile organice“, unde, în maniera intuiţionismului bergsonian, până şi „conceptele rigide câştigă rolul unor organe vii“. Astfel de concepte sunt mai apropiate de adâncurile vieţii şi surprind ceea ce este mai puţin logic în noi.

Aforismele publicate în perioada 1915-1916, tot în Românul, transmit acelaşi suflu vital şi organic. Prin acestea, Blaga îi critică pe „marii metafizicieni“, care, din spirit prea raţional şi speculativ, „văd doar cerul, dar neagă existenţa pământului“. Singura formă de metafizică acceptată de filosof este „metafizica inimii“, întrucât „are mai multă statornicie… Oricâte speculaţii am face, inima îşi cere drepturile şi viaţa răsare de pe ruinele cugetării“.

Aceleaşi convingeri erau mărturisite şi în scrisorile trimise viitoarei sale soţii. Astfel, într-o scrisoare, datată pe 21 ianuarie 1917, filosoful spunea că „este un anumit mod de a vedea lucrurile împotriva căruia nu mă pot revolta nicicând îndeajuns. E cunoscut sub numele de «intelectualism». [...] Centrul vieţii noastre spirituale ar fi «intelectul» nostru matematic cu orientarea spre tot ce e atomic, rigid, sec, mecanic, mort, îngheţat […]. Realitatea ar consta numai într-un joc de puteri oarbe, pe cari le putem foarte bine aranja în ecuaţii algebrice. [...] Ştii, întreaga conştiinţă morală, religioasă şi estetică mi se revoltă – şi strigă spre cer după răzbunare. Crimă intelectuală! Nici un pic de misticism, de «incognoscibil»“.

Iluzia caracterului raţional al divinităţii, demascată în trilogii, este înlăturată de Blaga încă din tinereţe, după cum reiese dintr-o altă scrisoare trimisă Corneliei şi datată pe 19 august 1917: „Divinul – deja de mult nu-l mai găsim în regiunea raţionalului – ci în cea a iraţionalului“. Numindu-se un „pătimaş ireductibil“, „un centru“, „o explozie“, Blaga se etichetează drept un „iraţionalist liber“. Decât să fie un raţionalist stăpânit de logică şi supus acesteia, el preferă ipostaza iraţionalistului care mânuieşte şi stăpâneşte logica în mod liber şi creator.

La 2 decembrie 1917, filosoful îi mărturiseşte Corneliei că logica veritabilă, „a vieţii“, este „logica instinctului“. Revelator este şi aforismul din următoarea scrisoare trimisă de filosof, la 8 decembrie 1917, tot Corneliei Brediceanu: „Alerg pe vârfuri de munţi. E noapte, dar ochii mi-s obişnuiţi cu întunericul, văd totuşi la depărtări foarte mari, vag, ce-i drept, dar văd. Îmi aprind un muc de lumânare: deodată văd mai bine la doi paşi, dar mai departe nu mai văd deloc... Mintea noastră sănătoasă, cu presimţirile ei instinctive, obişnuită cu întunericul realităţii, vede tulbure, nu-i vorbă, la depărtări şi adâncimi foarte mari. Ştiinţa-şi aprinde însă mucul de lumânare şi deodată vedem la doi paşi totul, dar mai departe nimic“.

Aceeaşi poziţie o întâlnim şi în Pietre pentru templul meu (1919). Prea multă logică duce adesea la sofisme şi împiedică sesizarea marilor adevăruri. Acestea nu sunt chiar atât de bine ascunse şi îndepărtate, ci „apropiate“ şi „imediate“. Noi însă nu le sesizăm, deoarece le căutăm prea departe. Logica „crede că însăşi realitatea e de natură logică. Dacă întâlneşte ceva ce nu poate înţelege în chip logic, ea va susţine că acest ceva nu există, ci e numai aparenţă...“. Blaga găseşte o analogie a concepţiei sale cu ultimele descoperiri ale ştiinţei, care atestă existenţa stării de cristal lichid, o stare intermediară între solidul cristalin şi faza lichidă. În concordanţă cu „cristalele fluide“, filosoful susţine că şi spiritul nostru trebuie „să se cristalizeze, dar să nu-şi însuşească forme rigide, ci să-şi păstreze plasticitatea“.

Treptat, atitudinea organică şi antiraţionalistă este deviată spre o poziţie personală, abstractizată, sistematică şi raţională, dar într-o variantă mai suplă, ecstatică. Filosoful va realiza o sinteză, o cale mediană între extremele raţionalităţii şi iraţionalităţii. Astfel, într-o notă din Filosofia stilului (1924), Blaga vorbeşte despre un raţionalism ecstatic, ce se împacă cu iraţionalităţile şi contradicţiile vieţii. Dogma este principalul model structural pentru raţionalismul noului eon. Chiar dacă îşi menţine principiul filosofic că existenţa este iraţională, Blaga consideră că raţiunea nu este în totalitate ineficace. Forţând barierele logicii şi devenind ecstatică, raţiunea poate formula antinomic misterul lumii. „Raţiunea nu se resignează aşa de uşor. Ea vrea cu orice preţ să ajungă la o formulă. Cum realitatea e de natură iraţionalistă, raţiunea va încerca chiar o formulă a iraţionalului. Sfinţii Părinţi făceau acelaşi lucru cu experienţa religioasă cuprinsă în cărţile biblice: experienţa lăuntrică a sufletului ce se simte în nemijlocit contact cu transcendentul este de natură tot iraţională; ei o raţionalizau însă – sfârşind prin a primi în formule însuşi iraţionalul. Aceasta este calea care a dus la dogmă. Dogma e determinată prin cuvintele: formulă a iraţionalului... O realitate iraţională împărţită prin raţiune dă dogma“.

Din aceste premise va fi inferată teoria blagiană a cunoaşterii, materializată în principal prin Eonul dogmatic, Censura transcendentă şi Cunoaşterea luciferică, în care filosoful propune o atitudine deziluzionată, dar „profund tragică a raţionalismului ecstatic“. Vedem, aşadar, că teoria blagiană a cunoaşterii nu este dată din start; ea debutează sub influenţa curentelor iraţionalist-vitaliste ale epocii, dar de care se eliberează pe măsura maturizării conştiinţei sale filosofice. Dacă autorul unor astfel de fragmente nu ar fi cunoscut, ştiind doar că e un filosof român, nu am spune că aparţin lui Blaga, ci mai degrabă lui Cioran. Primele fragmente ale tânărului filosof ne prezintă o altă faţă a lui Blaga. Această ipostază ne dezvăluie o imagine temperamentală, pătimaşă, a lui Blaga, total diferită de cea cu care suntem obişnuiţi şi care, potrivit spuselor lui Cioran, a pus „sub linişte teama“, „sub formă nesfârşirea“ şi „sub claritate misterul“.

 

Ciprian Sonea

De la gândirea organică la cea ecstatică

» anul XXII, 2011, nr. 4 (251)