Parisul în iarnă

  

Susana Bogorin

 

Era cel mai mare frig parizian cînd m-am apucat să fac pe ghidul pentru oaspetele nostru venit de departe: sfîrşit de ianuarie rece şi umed, cu un vînticel care pătrundea prin haine pînă la piele. Şi totuşi! În ciuda frigului pătrunzător, în faţa Muzeului de Artă Modernă al Parisului, se încolăcea o coadă lungă de trei sferturi de ceas: oamenii, tineri aproape toţi, aşteptau să intre la expoziţia Jean-Michel Basquiat, pictorul mort prematur, la douăzeci şi ceva de ani, dintr-o supradoză. Deocamdată, lumea îşi amăgea aşteptarea privind cum sînt ridicate de pe stradă maşinile parcate în locuri interzise. În sălile de expoziţie, aglomeraţie de nedescris: şcolile îşi aduseseră elevii, oricît de mici, chiar din clasele întîi, să vadă expoziţia, aşa că a trebuit să păşim cu grijă, uitîndu-ne mereu în jos, să nu călcăm vreunul dintre prichindeii aşezaţi direct pe podea, în faţa cîte unui tablou. Basquiat pictează „infantil“, tablourile lui violente par desenate de un copil: de unul în transă, cu viziuni terifiante.

La Jeu de Paume, retrospectiva André Kertész, fotograful genial de la începutul secolului al xx-lea. Într-una dintre săli, pe un panou, un înscris precizează că André Kertész este unul dintre cei trei mari fotografi care, în secolul al xx-lea, au transformat fotografia în artă şi, totodată, în informaţie curentă de ziar, în reportaj; un altul din seria celor trei este, surpriză, cineva care are legătură cu România: Eliazar-Lotar, fiul lui Arghezi! Nu-mi amintesc ca în România să fi făcut cineva caz de el... Celălalt Kertész, Imre, are, cum se cuvine cuiva care a cucerit Nobelul, un raft de volume traduse aproape în fiecare librărie pariziană – musafirul nostru s-a uitat vreme de-un ceas, în mica librărie de pe rue du Théâtre, la raftul cu pricina. 

Într-o duminică mai puţin friguroasă, am vizitat, în Place des Vosges, în casa lui Victor Hugo, expoziţia Fotografii de scriitori. Nu lipsesc din ea românii – cei internaţionali: Anna de Noailles, cu un cap semeţ de faraoană; apoi Cioran – pieptănat ca un Dracula abia sculat din sicriu: părul lui neverosimil de lung este pieptănat – poate că ar trebui să spun: coafat! –, cu cîteva şuviţe înălţate şi apoi răsucite ca valurile. Fotografia stîrneşte amuzamentul vizitatorilor – iar mie îmi este ciudă pe „Mimile“, nu pentru că şi-a lăsat părul lui ca argintul să-i crească atît de lung, aşa-i era şi cînd l-am cunoscut noi, în urmă cu vreo douăzeci şi cinci de ani, ci pentru că s-a lăsat distribuit şi fotografiat „în vampir“… Cîteodată zău că îşi dădea în petic! Cele mai impresionante fotografii sînt ale lui Artaud. Apoi, un Ezra Pound, o fotografie teribilă, pe care o ştiam, dar e bine să revezi ceea ce te impresionează, făcută de Avedon. Mai sunt cîteva fotografii care-mi plac: a Margueritei Duras, a lui Iris Murdoch, a austriacului Thomas Bernhard: feţe distruse de viaţă, de ceea ce, ştiind despre viaţă, au pus în operele lor: feţe distruse, da, da. Uimitoare fotografia Simonei de Beauvoir: tînără, îmbrăcat într-o fustă albastră şi cu cămaşă şi cravată, are faţa urîtă a unui recrut. Pe lîngă această faţă a ei, fotografia lui Sartre arăta un „model“ de-a dreptul frumos!

La Centrul Pompidou, într-o joi, program prelungit pînă spre miezul nopţii la expoziţia Mondrian – De Stijl. Alt public decît la Basquiat: distins, adult. Tablouri, schiţe, machete, atelierul lui, refăcut, filme despre el şi despre mişcarea olandeză De Stijl umplu sălile. Revistele expuse îi amintesc unuia dintre „turiştii“ mei de revistele avangardei româneşti. Cînd te gîndeşti că toată contemporaneitatea, cu blocurile ei urîte, cu mobilierul ei incomod, a ieşit – în urîţenie, prin degradarea purităţii ideii – din frumuseţea rece şi platonică a unor asemenea mişcări de avangardă! Urmărim un film despre Mondrian, oamenii care l-au cunoscut depun mărturie că-i plăcea dansul, dar pînă şi dansul lui era în pătrate. Mă reîntorc obsesiv la cîteva tablouri, mereu aceleaşi: alb, negru, albastru, roşu, galben – nu mi-ar displăcea să am măcar una dintre aceste pînze. Unul dintre oaspeţii mei analizează cel mai celebru tablou al lui Mondrian, arătînd cum, prin două trucuri manieriste, pictorul transformă o imagine în două dimensiuni într-una cu aparenţa adîncimii, a celei de-a treia dimensiuni.

Între timp, în Paris s-a făcut cald şi noi ne-am mai dezbrăcat şubele şi ne-am pus, în 30 ianuarie, pardesie. Pe stradă, cîteva tinere doamne poartă muselină, văd băieţi cu cămaşa descheiată, nimeni nu mai poartă mănuşi. După-amiază bună de petrecut în Faubourg Saint-Denis. Aici ni se arată viitorul Parisului, crede invitatul nostru. Lume amestecată, străzi pestriţe. De la Poarta Saint-Denis, în jos, dai de teatrul Antoine şi piaţa Dullin, în care a locuit Eliade. Pe stradă  e plin de arome şi de culoare, plăcinte orientale, ghimbir transformat în gel, ceaiuri exotice, vitrine imense, prin sticla cărora ne uităm într-un salon de coafură, la negresele cu coamele lor împletite.

Nu am vorbit despre librăriile burduşite de cărţi. Nu numai fnac-ul, care, în curînd, îşi va schimba proprietarul, ci şi celelalte… La „Le Divan“, librăria mea preferată din rue de la Convention, Recviemul Anei Ahmatova e expus la vedere. Musafirul meu înşfacă volumul pe loc, apoi, în nici o jumătate de ceas, îşi umple braţele cu volume de-ale lui Klaus Mann, un volum Hannah Arendt, dicţionare – unul al corpului. Într-o seară de sărbătoare, am trecut şi pe la Vrin, cea mai bună librărie de filosofie, unde – surpriză! –, printre alte tomuri savante, musafirul meu vede, în lumina de seară a pieţei Sorbona, un volum Alexandru Dragomir…Iar în 4 februarie, cînd vremea înnebuneşte cu totul şi afară sînt 18 grade, intrăm din nou într-un muzeu: Musée du Luxembourg, la fastuoasa expoziţie Cranach şi epoca lui. Aici, public vîrstnic, în special. Ne uităm lung la pisica, umflată ca un Behemoth, a Evei, la şoricelul, înspăimîntat, de la picioarele lui Adam. Hm. Tot ei, vechii maeştri! Aici e un mesaj despre care este mai bine să tăcem decît să vorbim.

În presa cotidiană, reclamă şi comentarii despre Morgen, filmul în care joacă şi un actor român: iar musafirul nostru îmi spune că sînt colegi de facultate, da, sigur, e un actor foarte bun, nu mi-l amintesc în Purificare? Doar am văzut spectacolul lui Şerban, Purificare, cînd a fost la Sibiu, nu-mi amintesc că Hatházi era Doctorul? Aha, îmi spun mulţumită, iată că am văzut pe viu o vedetă, în primul dintre cele două oraşe ale mele, Sibiul, şi-acum o reîntîlnesc aici. Ce mică-i lumea!, exclam intertextual, şi facem un ocol, să mai privim o dată mansarda din Odéon....

E cald de-a binelea, pe cheiurile Senei narcisele răsar cutezătoare din pajişte, da, direct din glie, curînd o să înflorească. Sena curge cenuşiu-verzuie şi e un curent grozav. În parcul de la Cluny, ierburi mănăstireşti scot capul la lumină, viorele şi narcise stau pe punctul să explodeze. Înăuntru, Doamna îşi mîngîie în eternitate Licorna, printre iepuraşi, păsări în zbor şi mii, da, mii de flori… recunosc menta, toporaşii, crinii… În Jardin des Plantes, în plină lumină a soarelui, oamenii s-au aşezat parizian pe iarbă şi îşi întorc feţele spre lumină. „Ce provincial e Parisul!“, exclamă musafirul nostru, palid de invidie, iar noi… confirmăm, da, da, desigur, e foarte provincial, aici oamenii mănîncă la ore fixe, profită de soldurile de sfîrşit de iarnă, fac economii, stau la soare. Trăiesc.

Iar în semn de primăvară, pentru că tot e centenar Cioran, a apărut la Paris nu numai cartea, mai modestă, a lui Rigoni, pe care D. şi-a comandat-o a doua zi după sosire la librăria de lîngă noi, ci şi cartea lui Stéphane Barsacq, Cioran: Éjaculations mystiques.

 

Pe curînd,

Susana 

  

Susana Bogorin

Parisul în iarnă

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)