Radu Mareş şi proza de analiză

Mircea Popa

  

A fost odată o legendă frumoasă: legenda şcolii de proză de la revista Tribuna. Atunci când, în 1970, a venit redactor-şef la revistă Dumitru Radu Popescu, el şi-a format o nouă echipă redacţională, pe care a vrut s-o impună în faţa conştiinţei publice drept o veritabilă şcoală a prozei româneşti de actualitate. Între tinerii pe care i-a avut în vedere s-au numărat: Constantin Cubleşan, Mircea Vaida, Constantin Zărnescu, Radu Mareş, Marcel Constantin Runcanu, Dan Rebreanu, Vasile Sălăjan, Tudor Dumitru Savu, Emil Bunea. Pentru fiecare dintre aceştia, şeful echipei s-a bătut să obţină câte un premiu de valoare naţională, în aşa fel încât întreaga redacţie să se poată prezenta în faţa cititorilor cu o carte de vizită cât mai epatantă. Mulţi dintre ei au apucat acele vremuri bune de emulaţie, când până şi Ion Lungu s-a apucat să scrie proză, iar preocuparea aceasta a fost mereu încurajată şi de urmaşul lui D. R. P. la conducerea revistei, Augustin Buzura. Timpul a fost însă destul de nemilos cu prozatorii în chestiune, mulţi dintre ei optând pe parcurs pentru poezie (Mircea Vaida), alţii pentru publicistică, dramaturgie şi critica de artă (C. Zărnescu), pentru istoria şi critica literară (C. Cubleşan), alţii trecând în lumea umbrelor (M. C. Runcanu, Emil Bunea, T. D. Savu) sau dispărând pur şi simplu în neant (Vasile Sălăjan).

Singurul prozator care a rămas credincios misiunii sale artistice, din întreg grupul pe care l-am amintit mai sus, este Radu Mareş, un prozator de cursă lungă, retras din vâltoarea încleştărilor literare contemporane la masa sa de scris, de unde, periodic, dă semnale că proza rămâne şi pe mai departe vocaţia sa de bază. În 1972 primea, pentru volumul de proză Anna sau Pasărea paradisului, Premiul Uniunii Scriitorilor. Succesul de afirmare l-a constituit însă romanul Caii sălbatici (1981), în care relatarea scrupuloasă şi nuanţată e susţinută de o energie stilistică viguroasă, mizând pe portretistica psihologică şi pe rigoare constructivă. Deja aici îşi face loc preocuparea „generaţionistă“ a lui Radu Mareş, care iese la lumină atunci când discută cu multă insistenţă destinul „generaţiei orfanilor“, rămasă fără repere politice şi morale certe. O reluare a experienţei, vizând clarificări de ordinul „geografiei literare“, este abordată şi în Ecluza (2008), roman deopotrivă al Ardealului şi Bucovinei de Nord, zona natală a scriitorului, pentru care el nutreşte un sentiment ataşant cu totul aparte.

Ciclului bucovinean îi aparţine şi recentul roman, intitulat, oarecum profetic, Când ne vom întoarce (Ed. Limes, 2010), care vădeşte şi reminiscenţe autobiografice precise. Protagonistul romanului este inginer agronom, la fel ca şi tatăl autorului, şi, la fel ca acesta, poartă numele de Gavril M., după cum familia ucraineană din care provine soţia este cea de Suhoverschi, de profesie învăţătoare, nume şi profesie păstrate de asemenea în scenariul narativ imaginat. Cu asemenea antecedente, putem bănui că autorul a dorit să reconstituie un episod real din viaţa familiei sale, căruia i-a dat o turnură clasică de roman de analiză, plasat pe fundalul afirmării impetuoase a Gărzii de Fier şi a legionarilor, când, vrând-nevrând, o bună parte din tineretul vremii a fost contaminat de ideile de dreptate şi „duh naţional“ afirmate de ideologii lor, spiritul de activ („lagărele de muncă“) şi credinţa în rolul binefăcător al religiei putând contamina (sau infecta), chiar dacă numai şi aparent, modul de viaţă şi idealurile unor inşi pătrunşi de dorinţa de a face ceva. Totul ia însă o turnură vădit simbolică, cu trimiteri precise la soarta ingrată a neamului românesc şi, mai ales, a localnicilor din zona Nistrului de Sus, de lângă Cernăuţi, care au de pătimit mereu şi din greu de pe urma vecinătăţii cu Rusia sau cu Imperiul Austriac, puteri care continuă să-şi dispute teritoriul, intervenind în mod brutal în viaţa oamenilor.

Provenit dintr-o familie ţărănească săracă, cuprinsă de numeroase nevoi, singurul fiu al acestei familii va fi dat la studii la Suceava, apoi la Cernăuţi, devenind agronom şi încercând să pună în aplicare planurile de ridicare a ţinutului propovăduite de profesorul său Octavian Volcinschi, dintre care unele şi transpuse în practică de acesta la nivelul oraşului Cernăuţi. Urmând sfatul şi recomandarea profesorului său, el acceptă să ia în primire rolul de administrator-agronom la o fermă izolată din apropierea graniţei, fermă pe care fostul proprietar, austriacul Wagner, o părăsise. Noul post i se potriveşte ca o mănuşă şi tânărul va căuta toate mijloacele pentru a-şi face căt mai bine meseria şi a face rentabilă ferma pe care o dirijează. În ciuda vremii secetoase, la început reuşeşte să obţină o bună recoltă de sfeclă şi de cartofi, redresând economia casei şi asigurând, prin furajele recoltate la timp, hrana animalelor din bătătură, şi o viaţă decentă zilierilor care îl ajută. Visul său este însă cu totul altul: să înfiinţeze o livadă de piersici, căreia îi şi destinează un teren cât se poate de potrivit, şi pentru care întreprinde toate demersurile. Agronomul este, înainte de toate, un om al datoriei bine făcute, un ins devotat total meseriei, din care cauză se amestecă prea puţin în viaţa satului din apropiere, întreţinând doar legături sporadice cu preotul, şeful de gară sau cu învăţătorul, respectiv cu cei patru parteneri ai jocului de tarok practicat aici de „boierii“ locului.

În împrejurările vieţii singuratice pe care o duce la Valea Lupului, Gavriluţă o cunoaşte într-o bună zi pe tânăra învăţătoare Katria Suhoverschi, de care se ataşează sentimental. Prin intermediul ei, pătrunde în intimitatea vieţii de familie a acesteia, un amalgam original nemţesco-ucrainean, cu tradiţiile bine încetăţenite şi perpetuate din tată în fiu, amintind de zona amestecului de naţii şi popoare din zonă. Schimbările de regim politic n-au estompat toate frecuşurile şi prejudecăţile, convenţiile şi animozităţile, iar întrebarea pusă de unul dintre unchii Katriei planează greu asupra destinului celor de aici: „Eu însă te întreb numai atât: la ce le-a trebuit românilor ţara asta, dacă nu se pricep şi nici nu le trece prin cap s-o administreze ca lumea? De ce nu se duc dracului să lase pământul ăsta cui ştie ce să facă cu el?“ Gavriluţă agronomul dă semne că e capabil să dovedească tocmai contrarul. Prin munca lui, ferma a ajuns într-o situaţie înfloritoare, livada de piersici arată ca un rai, iar în jur toate se schimbă. În lumea prejudecăţilor şi a apelului la farmece şi ritualuri vrăjitoreşti, Gavril M. introduce ideea de ordine şi echilibru, de toleranţă între diferite neamuri, el păstrând la fermă trei bătrâni de trei naţii diferite, pe care-i ocroteşte, alături de un copil abandonat. Semnul suprem al sacrificului său moral este însă ridicarea unei biserici, după modelul lui Ştefan cel Mare, convins fiind că numai credinţa va mântui neamul. Pe acest criteriu, el are legături temeinice cu iluminatul Iliuşă călugărul, cel care vede proiectat destinul neamului în viitor şi care vine să sfinţească noul lăcaş, ridicat prin munca devotată a cîtorva tineri inimoşi. Pentru motivul că Iliuţă călugărul, în fond un anahoret şi un spirit dăruit neamului şi credinţei sale, a stat închis pentru ideile sale, sau că tinerii care vin să lucreze sunt suspectaţi a fi pătrunşi de idei legionare, Gavriluţă însuşi e considerat un duşman al regimului şi un tovarăş de drum al acestora. La fel ca aceştia, el crede în destinul neamului şi dovedeşte zel de ziditor. În mod fatal, şeful de post interpretează greşit proiecţia viitoristă a lui Gavriluţă, el şi tânăra sa soţie căzând victime nevinovate orbirii rutiniere a jandarmului.

Sensul romanului este unul plin de profunzime: noi ne lichidăm între noi, nu trebuie să vină străinii s-o facă. Elanul constructiv, obsesia actului creator de care este animat agronomul trebuie retezate. Cel care vrea să facă ceva pentru viitor, ceva durabil şi dezinteresat, este inevitabil sacrificat, semnalele critice ale unei Mioriţe moderne putându-se detecta la mai multe nivele ale construcţiei epice, lăsând să se vadă relele unei slăbiciuni interioare care ne macină. Modul cum trăiesc şi acţionează oamenii aici ţine şi de avatarurile istoriei, de racilele unor moşteniri, ale unor invidii şi ranchiune aparţinând psihismului colectiv. „Mulţi români au uitat că există şi Bucovina“, spune la un moment dat autorul şi trebuie să înţelegem afirmaţia ca un sens tragic al destinului nostru, când gestul lui Gavriluţă nu e înţeles la adevărata lui semnificaţie, aşa cum el însuşi îşi fixează destinul: „Cum e, de pildă, atunci când poţi măsura ce ai dus la capăt, un pas şi încă un pas, cu un efort colosal. Cum e să-ţi dai seama că timpul nu mai trece degeaba“.

A ucide spiritul creator, a amesteca bănuiala cu realitatea şi a acţiona în numele unor erori e o fatalitate a istoriei poporului nostru, pe care Radu Mareş o pune cu multă acuitate. Epidemia legionară nu poate fi identificată cu spiritul de sacrificiu pentru ţară sau cu dorinţa de religiozitate. E un adevăr asupra căruia ne atrage atenţia unul dintre martorii acestei odioase crime, şeful gării, Octavian Vorobchievici, folosit de autor ca raisonneur al cărţii: „Niciunul dintre noi nu era legionar. În tot satul, la noi, nu exista nici măcar un legionar de sămânţă. În oraşe, dar şi în alte comune, mai mari sau mai mici, legionarii ieşeau în faţa lumii şi se ştie că o făceau ostentativ, fără frică, neavând nimic de ascuns. La noi, nu!“ Dar „după mine istoria ne soma să nu mai stăm indiferenţi, deoparte [...] era vremea ca putregaiurile seculare din Regatul României să fie curăţate cu sabia, cu lama trecută prin foc, şi asta de la rădăcină şi fără oftaturi miloase şi lacrimi. Cu vorbă bună în ţara asta ticăloşită nu se putea face nimic: o credeam nu numai eu“.

Cartea e scrisă în stilul cu care Radu Mareş ne-a obişnuit. Un migălos creator de atmosferă, cu un simţ deosebit al detaliilor, cu o nefirească poezie a câmpiei, cu o minuţioasă privire din interior a lumii Bucovinei, cu tablouri de o mare plasticitate, cu disecări amănunţite de psihologii şi de situaţii. Mai puţin preocupat de a crea conflicte, tensiuni, acţiune. Materialul epic se aglutinează lent, cu reluări şi adânciri succesive, cu unghiuri digresive dominate de şcoala privirii şi de o vizualitate seducătoare. Calul şi călăreţul care traversează peisajul iernatic al locului devin o imagine emblematică, panoramând împrejurimile şi oferindu-le o consistenţă enigmatică. O proză de atmosferă şi de analiză de bună calitate, rod al unei experienţe epice de maturitate.

 

Mircea Popa

Radu Mareş şi proza de analiză (Radu Mareş, Când ne vom întoarce. Ed. Limes, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)