Cimitirul ideilor proaste ale secolului nouăsprezece

  

Doru Pop

 

            Cel mai recent roman al lui Umberto Eco (Cimitirul din Praga, Polirom, 2010) este construit în jurul unui personaj atipic. Văzut din perspectiva unei epoci în care până şi poveştile pentru copii au variante „corecte politic“ (de exemplu, cartea lui James Finn Garner, Poveşti corecte pentru adormit copiii), Simone Simonini este un erou cu totul şi cu totul „incorect“, iar incorectitudinea sa descrie un timp istoric al incorectitudinii politice. Simonini se naşte în 1830 şi moare în 1898, chiar înainte de a începe secolul xx, viaţa lui fiind coincidentă cu secolul care a născut majoritatea monştrilor ce au bântuit modernitatea, de la marxism şi psihanaliză, până la electricitate şi războaiele napoleonice, de la fourierism şi până la teoriile conspiraţiilor globale. Secolul XIX este, aidoma lui Simonini, schizofrenic, cu personalitate dublă, cu o predispoziţie spre scindare. Aşa cum scria Otto Rank în studiile sale despre figura dublului, care este deopotrivă un mijloc de apărare al sinelui în faţa morţii şi, simultan, o sursă de ameninţare pentru eul nostru, secolul întruchipat de eroul lui Eco este unul magnific şi, deopotrivă, malign. Mirabilele evenimente ale acestui secol, cum ar fi răspândirea ideilor Revoluţiei Franceze, revoluţiile de la 1848, Comuna franceză, sunt dublate de monstruoasele sale creaţii, măsurarea capacităţii craniene, cu ideea că trăsăturile raselor pot fi citite din fizionomie, şi, nu în ultimul rând, antisemitismul. Ambivalenţele secolului XIX apar din toate cotloanele. Acest secol este martor al naşterii sionismului, Th. Herzl publicând în 1895 Der Judenstaat (Statul evreiesc), şi tot acum au loc marile pogromuri din Rusia (1880). Acum au loc primele eliberări în masă din sclavie (cu memorabilul război american de secesiune), dar tot acum se răspândesc teoriile „mitului lui Ham“, promovat de oameni ca pastorul Johnson, care explică doct de ce negrii sunt obligaţi de legea divină să fie exploataţi de caucazieni. 

Proiectul romanesc al lui Eco devine, odată cu acest roman, transparent. După ce a rescris istoria secolului XIV cu Numele trandafirului, după ce a re-construit marea revoluţie a secolului XX cu Pendulul lui Foucault (centrat în jurul extraordinarului an 1968), după ce a refăcut istoria secolului xvii cu Insula zilei de ieri, unde un naufragiat, aidoma lui Robinson Crusoe, povesteşte la 1643 toate aberaţii barocului, şi după ce a reconstituit căderea Constantinopolului din secolele XII-XIII în contextul gnosticismului, prin Baudolino, a refăcut, în Misterioasa flacără a reginei Loana, traseul imaginar al apariţiei fascismului în Italia, acum Umberto Eco narativizează istoria principalelor idei ale secolului XIX. Cartea, care se bazează pe un jurnal scris „în ordine inversă“, redactat de Simonini stimulat în urma unei discuţii – cu cine altul decât cu doctorul Froďde! –, devine o anamneză răsturnată, menită să îl facă pe eroul principal să înţeleagă cine este (de fapt, romanul începe cu această întrebare retorică: „cine sunt eu?“), dar şi pe cititori să înţeleagă cine este secolul care l-a făcut posibil pe acesta.

De ce este special acest secol? În această perioadă populaţia Europei se dublează, datorită industrializării rapide, tot acum este identificată morfina, Beethoven scrie Sonata lunii, Simfoniile a 5-a şi a 9-a, are loc o mică glaciaţiune timp de trei decenii, Darwin publică Originea speciilor, Nietzsche anunţă moartea lui Dumnezeu, sunt descoperiţi dinozaurii, este identificat omul de Neanderthal şi sunt inventaţi bluejeansii.

    

Secolul XIX – secolul mincinoşilor

 

Nu întâmplător fraţii Grimm publică tocmai în 1812 prima lor carte (Kinder und Hausmärchen), ce conţine 86 de poveşti, majoritatea devenite parte a culturii populare din secolul XX, cele mai recente fiind Rapunzel şi Prinţul-broscoi. În această logică, atunci când Eco susţine că personajele sunt „reale“, cine mai poate să mai creadă „Naratorul“ care amestecă figuri autentice cu ficţiuni pure? Cartea lui Eco amestecă în mod continuu autenticitatea şi falsul, Simonini însuşi fiind un maestru falsificator, un plastograf patentat, un notar care face trafic cu documente false, dar care se întreabă dacă vor mai exista vreodată documente originale „bune de falsificat“, într-o epocă mecanică în care, parafrazându-l pe Walter Benjamin, originalele falsificabile dispar. Cum se poate trăi într-o lume plină de falsificatori, unde nu mai ştim să deosebim între minciună şi adevăr?

Dar, la urma urmelor, de ce este Simonini un falsificator „rău“, când Dumas „şterpelea“ de unde putea personaje şi dialoguri pentru romanele sale? De ce ar fi Simonini falsificator malign, când Leo Taxil, contemporanul său, inventa de-a dreptul poveşti şi istorii pe care le publica apoi ca şi când ar fi fost adevărate? Taxil apare şi în roman ca un „născocitor înveterat de poveşti“, care scrie despre iubirile lui Pius al ix-lea, misterele francmasoneriei sau o versiune parodică a Noului Testament. El este coleg cu doctorul Bataille, care scrie o „operă-monstru“, Diavolul în secolul XIX, unde inventează instituţiile satanismului modern. Întreg secolul este un univers al traficului de falsuri, iezuitul Gioberti preia informaţii din Jidovul rătăcitor al lui Eugène Sue, la rândul lui Simonini citeşte (aidoma personajului autobiografic din Flacăra reginei Loana) Misterele Parisului, Cei trei muşchetari, Contele de Monte-Cristo, de unde se inspiră pentru rapoartele sale ca spion şi sursă oficială de ştiri. De unde îşi ia „faptele“ eroul? Sursa lui de inspiraţie sunt bibliotecile. Ca şi Jules Verne, un alt „copil al secolului“, Simonini inventează lumi doar citind, documentându-se şi văzând ilustraţii făcute de alţii. Când un spion vinde ceva inedit, nu trebuie decât să povestească ceva ce s-ar putea găsi într-un târg de cărţi vechi, spune Simonini, explicând de ce este el aidoma secolului pe care îl reprezintă, deopotrivă fals şi adevărat.

Lipsa memoriei este o altă temă centrală a cărţii, pentru că tocmai neaducerea aminte este cea care provoacă tragedii. Nu ştim de unde am venit şi chiar vrem să uităm cum am ajuns aici. „Sunt altul care se observă pe sine din afară“, spune Simonini, vorbind ca unul dintre primii pacienţi ai psihanalizei. În fond, aceasta este epoca hipnotismului, perioada când Charcot şi colegii lui descoperă puterea „mesmerizării“ ca practică. De aceea, când Simonini se întâlneşte la Paris cu un doctor austriac, care se prezintă drept Froďde, preia tehnica autoanalizării a celebrului doctor vienez.

   

 

Un secol al urii

 

„Odi, ergo sum“, aceasta este filosofia declarată a personajului, născut torinez, din mamă franţuzoaică, o mamă pe care o urăşte pentru că l-a părăsit şi l-a lăsat singur. „Evreii se travestesc“, îl învaţă bunicul Simonini, iar travestirea devine pasiunea tânărului Simonini, care, evident, are rădăcini adânci în ura faţă de mamă şi faţă de evrei. Ziarul oficial al Vaticanului a declarat romanul „imoral şi antisemit“, afirmând că acest tip de proză stimulează ura rasială. Dar romanul este reprezentarea naturală a înseşi urii care a făcut posibile monstruozităţile secolului următor. Simonini urăşte pe toată lumea. Este antisemit declarat, misogin radical, extremist conservator, rasist convins, antiiezuit, anticlerical, antimodern. Pentru Simonini nu există decât defecte ale naţiunilor, aceasta fiind definiţia însăşi a rasismului. Nu este de mirare, pentru că secolul XIX l-a produs pe Gobineau, al cărui studiu despre inegalitatea raselor este uşor recognoscibil în discursul Bunicului Simonini, care îşi  învaţă nepotul că evreii sunt înfumuraţi ca spaniolii, obraznici ca ţiganii, murdari ca englezii, unsuroşi precum calmucii, poruncitori ca prusacii şi clevetitori ca francezii. Simone Simonini face constatări dintre cele mai incorecte politic pentru noi, oamenii secolului XXI. Nemţii, spune el, au „cel mai scăzut nivel de omenie“, femeile lor sunt vulgare, dovadă a inferiorităţii lor rasiale dovedite, iar culmea ştiinţificităţii este adus argument că nemţii produc dublu cantitatea de fecale, comparativ cu nivelul mediu al unui francez. Dar nici francezii nu scapă de caracterizări negative. Ei sunt „leneşi, escroci, ranchiunoşi, geloşi, orgolioşi şi avari“. Sicilienii, la rândul lor, sunt nişte bastarzi, provenind din încrucişări nedemne între arabi „leoarcă de sudoare“ şi „ostrogoţi degeneraţi“, care, la rândul lor, au luat de la sarazini indolenţa, de la şvabi cruzimea, de la greci flecăreala. Alţii sunt susţinătorii inferiorităţii rasei negre, concluzie extrasă tot din Cartea Sfântă. Negrii sunt o plagă pentru America, pentru că vor transforma o întreagă naţiune într-o mlaştină de metişi. Dar, în acest context, Victor Hugo, care vorbea despre fetor iudaica, era mai puţin rasist?

„Urăsc femeile“, declară Simonini, dar recunoaşte că nu ştie prea multe despre femei, iar informaţiile şi le extrage de la un alt „specialist“ al secolului XIX, doctorul Tissot. Când este adolescent visează la Babette d’Interlaken, „marea fecioară“ a comunismului interbelic, în timp ce părintele Pertuso îl învaţă că femeile nu sunt decât „un sac de excremente“. Evident, războiul cu fiicele Evei se încheie cu un asasinat. Învăţătorul lui, părintele iezuit Bergamaschi (nume compus din berga şi maschi), are evidente înclinaţii homosexuale, atingându-l, la limita perversiunii, pe creştet într-o zi toridă de vară. Tocmai datorită lui Bergamaschi eroul se îmbracă în rantia acestuia şi dansează în oglindă închipuindu-şi că este o femeie. Cu toate acestea, două lucruri iubeşte Simonini, mâncarea şi banii. El este un materialist, un fiu desăvârşit al empirismului şi raţionalismului.   

 

 

Rădăcinile maligne ale antisemitismului

 

Dar cel mai mult Simonini urăşte evreii. Eroul, este, în mod evident, un construct narativ. Chiar numele său, ne spune Naratorul, provine de la mitul evreului care ucide copii de creştini pentru a face azime din sângele acestora. Simonino este un sfânt catolic, martir canonizat la Trento după ce se spune că ar fi fost răpit de evrei şi ucis pentru a-şi pune la cale maleficele lor ritualuri. Aici este „fabula“ centrală a cărţii, unde Eco reconstruieşte istoria unei ficţiuni celebre, poate cea mai dăunătoare ficţiune a ultimelor două secole: conspiraţia iudaismului internaţional. Simonini este, de fapt, autorul Protocoalelor secrete ale sionismului planetar (traduse cu titlul Protocoalele înţelepţilor Sionului), care nu sunt altceva decât o construcţie ficţională, realizată pe o secvenţă epică „preluată“ integral din Joseph Balsamo al lui Al. Dumas. De fapt toate personajele legate în vreun fel sau altul de apariţia Protocoalelor... sunt integrate în povestea lui Eco. Documentul, prima oară menţionat explicit în romanul Biarritz (scris de Hermann Goedsche, personaj şi el), Serge Nilus, autorul primei ediţii ruseşti, preia informaţii din broşurile secolului XIX despre evrei şi le combină cu alte surse, apoi documentul este răspândit de Ohrana ţaristă ca fiind autentic. Toate se leagă şi traseul ficţiunii este fascinant. „Cărticelele“ antiiudaice care circulă prin toată Europa, de la rusul Lutostanski până la egipteanul Osman Bey, sunt amestecate cu textele lui Maurice Joly, care scrie Dialoguri în Infern între Montesquieu şi Machiavelli. Joly se inspiră şi el din Misterele poporului, roman scris de Sue, pentru a „ticlui“ opusculele sale, iar Simonini copiază de la Joly. Goedsche, la rândul său, fură de la Simonini, care integrează elemente dintr-o scrisoare mai veche a bunicului său către Barruel, care iarăşi este preluat într-un opuscul moscovit, de unde se răspândeşte în toată lumea ca un document adevărat. Iar ficţiunea continuă până astăzi, pentru că Simonini, încheie Naratorul povestea, „se află încă între noi“.

Umberto Eco (Cimitirul din Praga, Polirom, 2010)

 

Doru Pop

Cimitirul ideilor proaste ale secolului nouăsprezece (Umberto Eco, Cimitirul din Praga. Polirom, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)