Despre dragoste

  

Constantina Raveca Buleu

  

„Marile opere despre iubire mă impresionează, adesea, până la lacrimi, dar, oricând, aş lăsa din mână Anna Karenina pentru o clipă de vertij al iubirii“ – mărturiseşte Liviu Antonesei într-o carte „trăită“ chiar şi în pasajele sale livreşti, reduse programatic la o funcţie ilustrativă. Ediţie definitivă, Despre dragoste: Anatomia unui sentiment a apărut în 2010 la Editura Ideea Europeană din Bucureşti, în corpul ei armonizându-se tentative teoretice personalizate, fragmente de literatură şi jurnal, precum şi, în loc de Epilog, o discuţie cu Al. Paleologu.

Neluată în calcul de fascinaţia preadolescentină pentru povestire, meditaţia asupra iubirii reprezintă pentru autor produsul exclusiv şi firesc al maturităţii, subiectul fiind pregătit de întreaga istorie personală a iubirii, filtrată prin proba duratei. În justificarea convingerii sale că o carte despre iubire nu poate fi scrisă decât la maturitate, Liviu Antonesei operează în cadrele unei serii dihotomice care asociază tinereţea cu intensitatea şi cu spectrul superficialităţii în tot ceea ce ţine de experienţa iubirii, la celălalt pol situându-se maturitatea şi accesul la iubirea autentică, profundă şi puternică, pe care el o numeşte „iubire androgină“. Fără intenţia de a revoluţiona sau educa, Antonesei disecă literar propria sa istorie de iubire şi reuşeşte acest lucru evitând atât capcana concreteţei biografice, cât şi pe aceea a survolării nesubstanţiale a subiectului. Alternanţa de texte teoretice de uz personal şi selecţiile din caietele autorului transformă volumul într-o confesiune literară multifaţetată, cu îmbietoare stimulente de lectură participative, multe dintre experienţele trăite efectiv sau doar cultural având o puternică notă empatică.

Perspectiva absolută şi sensibilitatea rafinată la nuanţele iubirii personalizează acut mixtura de meditaţie filosofică şi discurs filologic din primele secţiuni teoretice ale cărţii. În siajul acestei opţiuni se situează compararea stingerii unei iubiri adevărate cu moartea şi regretul pierderii rafinamentului lingvistic al grecilor antici, pentru care iubirea se nuanţa în trei termeni diferiţi (philia, agapé şi eros). Pe aceeaşi linie a absolutizării, reflectând asupra interferenţei servituţii voluntare şi a suveranităţii personale în dragoste, Liviu Antonesei apreciază că recunoaşterea celuilalt ca jumătatea lipsă, definitorie pentru iubire, înseamnă automat atât autosuficienţa relaţiei, cât şi reciprocitatea servituţii voluntare, adică devotamentul şi interdependenţa echilibrată a partenerilor. Suportul livresc al acestei axiome vine dinspre Henry Miller, referinţă elevată complice pe tot parcursul cărţii, tot el furnizând şi ecoul perfect al tezei potrivit căreia există o aristocraţie legată de dragoste, doar cei aleşi având privilegiul de a o trăi profund.

 

În istoria iubirii umane ne aflăm încă la primul capitol. – scrie Henry Miller în Sexus. Şi chiar în domeniul individualului pur, statistica e sărăcăcioasă. Avem oare mai mult de o duzină de eroi şi eroine ale iubirii care să ne poată servi de exemplu? Mă îndoiesc că avem tot atâţia îndrăgostiţi câţi sfinţi iluştri.

 

„Dragostea este una dintre puţinele noastre trăiri complete, alături de participarea mistică la relaţia cu divinitatea şi de agonia finală“ – scrie Liviu Antonesei în paginile acestui volum. Aprecierea iubirii ca experienţă totală include automat în ecuaţie şi simţurile, corporalitatea, senzualitatea, contrariind poate câteva spirite pudibonde, însă fără a friza vulgaritatea. Refuzul programatic al monismelor din toate teoriile privind fiinţa umană îl conduce pe autor spre un pluralism integrativ în care sufletul, spiritul şi corpul se află într-o inseparabilă fuziune, vizibilă în trăirea erotică. Metamorfozele de ordin fizic şi intensificarea preocupării faţă de propriul corp în cazul îndrăgostiţilor deschid decomplexat subiectul raportului dintre corp şi iubire. Autorul nu vede în grija faţă de corp o dovadă a egoismului, ci o interpretează drept „dovada supremă a ospitalităţii“. Investigarea reprezentărilor culturale ale acestei atitudini îl conduce pe Liviu Antonesei la o observaţie provocatoare: în timp ce imaginile cu femei care au grijă de corpul lor abundă, se înregistrează o izgonire a reprezentărilor similare masculine. Consemnarea fenomenului este pigmentată anecdotic cu un mimetism fixat de mentalitatea colectivă, mi­metism care face din corpul neîngrijit al bărbatului proba virilităţii. Exerciţiul grotesc, însă realist, de imaginaţie, precum şi rectificarea pedagogică potrivit căreia „un bărbat adevărat nu are mai multă îndreptăţire să oculteze legile ospitalităţii decât o femeie adevărată“ întregesc opinia autorului. 

Clarificarea viziunii autorului asupra faţetelor erotismului reclamă inclusiv distincţii conceptuale personalizate, aşa cum este aceea dintre nuditate şi goliciune. „Un corp nud – precizează Liviu Antonesei – se oferă doar privirii, un corp gol se oferă întrutotul.“ Astfel, regimului unidirecţional al privirii i se opune comuniunea totală şi complice cu celălalt, aceasta din urmă fiind, în optica autorului, cauza primă a androginismului perfect, cu condiţia ca fiecare să-l privească pe celălalt ca fiind „cumva in illo tempore, celălalt său“. O logică similară funcţioneză şi în cazul distincţiei dintre erotism şi sexualitate, erotismul fiind înţeles ca o depăşire metafizică a sexualităţii. Elitismul accesului la erotism mizează pe aceeaşi ecuaţie a androginismului perfect, rezultatul construcţiei conceptuale fiind echivalarea erotismului cu iubirea mistică, punct în care Liviu Antonesei se reîntâlneşte cu literatura lui Lawrence Durrell, dar şi cu Henry Miller, cel cu care ne situăm – apreciază el – „în plină mistică a iubirii“. Opoziţia dintre erotism şi sexualitate, precum şi raritatea, fragmentaritatea şi fragilitatea iubirii beneficiază şi de un inventar cultural în Interludiu sceptic: Un poem, extras literar a cărui tonalitate negativă este infirmată tactic printr-o afirmaţie menită să justifice întregul demers scriitoricesc: „Scriu pentru că dragostea există“.

Departe de a rămâne pe fundalul explicativ al jocului conceptual, mitul androginului este supus unei reformulări dialogice cu Platon, Eliade, Leon Evreul, Stendhal, Balzac şi Henry Miller, teza propusă fiind aceea că „nu a existat niciodată o fiinţă sferică, sfâşiată de un Dumnezeu Rău, ale cărei jumătăţi au fost trimise în lume să se  regăsească una pe cealaltă“, preexistente în androginie fiind posibilitatea întâlnirii şi excepţionalitatea ei.

Selecţia de poeme atipice din Jurnal de vise, reverii şi fantasme exoterizează câteva aspecte ale funcţionării aparatului fantasmatic, dar, în acelaşi timp, manifestă şi scepticism cu privire la posibilitatea decriptării ştiinţifice a modului „subtil în care impulsurile corporale, sedimentele inconştientului şi memoria culturală generează fantasmele“, izolarea unor imagini culturale în reveriile şi fantasmele autorului nepărând a fi o probă suficientă pentru a dovedi contrarul. Volumul demonstrează că asemenea imagini, mai ales cele marine, apar adeseori în romanele lui Lawrence Durrell, adică ale deloc întâmplătorului partener epistolar al lui Henry Miller, cel cu care Liviu Antonesei se întâlneşte frecvent „în gânduri“ pe marginea iubirii. Acceptarea lumii fantasmatice ca parte integrantă a lumii autorului face ca fragmente precum Visul multiplicării, Zborul spre Brazilia: Un vis sau Coşmarul maltratării să mizeze atât pe transpunerea literară a fantasmelor, cât şi pe interpretările de coloratură psihanalitică, semnalând inclusiv trucurile hermeneutice de confort atunci când explicaţia nu pare satisfăcătoare.

Grupajul din Ultimul interludiu: Caseta cu chinezării reia tematic intersecţiile experienţei personale cu literatura universală şi glosează cu măiestrie pe marginea interdependenţei necesare dintre iubire şi cunoaştere. Un pas mai departe, tendinţa de a absolutiza iubirea îl împinge pe Liviu Antonesei până la a afirma: „Sunt convins că Domnul Iisus a cunoscut dragostea în deplinul înţeles al cuvântului“.

Reper de control pe tot parcursul cărţii, investit chiar cu meritul de a fi spus „cel dintâi cuvânt cuminte“ despre dragoste, Al. Paleologu are cuvântul final, Epilogul reproducând o discuţie radiofonică pe tema iubirii, continuare fericită a unei cărţi cu final care se refuză scrisului, deoarece – notează Liviu Antonesei –, „chiar dacă atâtea iubiri minunate se pierd, dragostea în fond nu moare niciodată, nu moare nicicând în întregime şi este, prin urmare, indecent, nerecomandabil, cumva histrionic să vorbeşti despre sfârşitul său“.

 

Constantina Raveca Buleu

Despre dragoste (Liviu Antonesei, Despre dragoste: Anatomia unui sentiment. Bucureşti: Editura Ideea Europeană, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)