Despre organul creativităţii astăzi

 

Mihaela Ursa

 

Tendinţe de ultimă oră în teoria literaturii (mai precis în naratologie şi în teoriile receptării) indică amurgul epocii de aur a primatului esteticului. La rândul lor, acestea nu fac decât să răspundă unei practici de lectură din ce în ce mai greu de ignorat, care readuce literatura de ficţiune pe un acelaşi plan (nonspecific!) fie cu artefacte vizuale de toate genurile, fie cu discursuri de adevăr „slăbite“ ele însele de atmosfera relativismului generalizat care ne caracterizează epistema. Cu alte cuvinte, literatura nu ar mai fi în primul rând realizare sau efect estetic, ci altceva: percepţie, cunoaştere, deschidere către experienţe alternative. În acest context, cercetările despre „trăirea“ literaturii pe propria piele, hrănite din deceniile de secetă estetizantă, nu pot fi decât bine-venite. Citim literatura ca pe un alt discurs de cunoaştere? Există ficţiuni capabile să modifice felul în care ne-am obişnuit să cunoaştem şi să percepem? Există romane care să se adreseze unui alt tip de conştiinţă, unei altfel de minţi şi unui altfel de corp decât cele generalizate statistic, anunţând poate salturi neurobiologice confirmate ulterior de ştiinţă? Sau doar romane care trebuie citite altfel? De la acest gen de întrebări porneşte cercetătorul timişorean Alexandru Budac în volumul pe care îl dedică filosofiei imaginaţiei, intitulat Byron în reţea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud (Humanitas, 2009). Aluziile la vacantarea canapelei psihanalitice şi la poziţionarea versatilă a lui Byron într-o reţea deocamdată neidentificată oferă deja o primă idee despre argumentul cărţii.

Pornind de la întrebări asupra teoriilor sufletului posibile astăzi, cercetarea se fixează, prin captivante modulaţii conceptuale, asupra teoriilor şi accepţiilor imaginaţiei. Tratată ca nucleu de fascinaţie, imaginaţia – subiect unic – este urmărită de-a lungul ipostazelor foarte variate dobândite în istorie între două contexte extreme: primul, în care este complet exilată în afara cunoaşterii, iar al doilea, opus, marcându-i gloria de a fi considerată însuşi fundamentul cunoaşterii. Simplu spus, autorul doreşte să expună „felul în care ştiinţele cognitive abordează imaginaţia literară“. Cu acest ultim determinativ, „literară“, volumul intră de bunăvoie şi în colimatorul criticii literare, chiar dacă proiectul este mai degrabă unul de epistemologie sau de critică cognitivă. Chiar dacă una dintre mizele declarate ale volumului este „surprinderea relaţiei minte-corp [...] în prozele lui Thomas Pynchon, John Crowley, Mircea Cărtărescu şi Adrian Oţoiu“, să nu ne lăsăm înşelaţi: este vorba de o miză fără specificitate estetică, greutatea ei fiind declarat cognitivă. În recursul său la cele mai noi teorii neurobiologice sau la conceptele fluide, ca şi în analizele sale de proză, Alexandru Budac insistă asupra imposibilităţii simulării creativităţii artistice, fără să se lase atras de mecanismele structurale care preocupă lectura estetică. Baza cercetării o constituie o paradigmă capabilă să „ignore frontierele tradiţionale dintre estetic şi analitic, matematic şi metaforic, filosofic şi literar“, cu alte cuvinte una pentru care esteticul poate funcţiona analitic (aici, alt termen pentru „ştiinţific“) sau metafora poate avea valoare matematică, dar mai ales una în care atât filosofia, cât şi literatura au la fel de justificate pretenţii la cunoaştere. Nu îi pot da dreptate lui Andrei Terian (el însuşi antiestetizant), care, în cronica sa la volum, identifică aici un „complex Gheorghidiu“, prin care înţelege perceperea literaturii ca „un alt fel de“filosofie, „mai puţin precisă, dar mai subtilă“, oricum o „soră mai mică“. Este adevărat că într-o paradigmă transdisciplinară renunţarea la specific (estetic, cognitiv etc.) înseamnă şi aşezarea în comparabilitate, dar volumul lui Budac nu cade nicio clipă în capcana războiului dintre ştiinţe şi umanioare, respectiv dintre filosofie şi litere. Dimpotrivă, autorul recunoaşte dificultatea de a împăca perspectiva ştiinţifică, filosofică (care urmăreşte adevărul) şi perspectiva criticului sau a scriitorului (care privilegiază „retorica şi tropii“, adică esteticul, aş spune cu un termen pe care Alexandru Budac se fereşte să-l folosească). Mai mult, într-o observaţie legată de forţa descriptiv-conceptualizantă a metaforelor (la Allan Bloom, dar şi la Harold Bloom), autorul îşi precizează foarte exact poziţia prin aderenţă la pragmatismul lui Rorty, pentru care filosofia nu este mai aproape de adevăr ca literatura, orice „adevăr“ (adică „justificare şi descriere a unor relaţii cauzale“) neavând sens „în afara reţelei de credinţe şi dorinţe din care ia naştere“.

Lucrată în şase părţi, Byron în reţea dedică prima jumătate acelor teorii sau „filosofii ale minţii“ care întreţin conjuncţia metaforei cu adevărul, respectiv care recunosc, fără să absolutizeze, rolul imaginaţiei în cunoaştere. Freudismul, care a încurajat ideea descrierii minţii umane prin relaţii cauzale (eventual identificabile prin monolog interior şi certificabile neuronal), este refutat cu ajutorul lui Wittgenstein şi Gilbert Ryle (a căror alăturare valorică este totuşi forţată), trecând prin Daniel C. Dennett (care înţelegere cunoaşterea în termenii punerii în naraţiune a unei „lumi heterofenomenologice“ a subiectului) şi până la Douglas Hostadter (autor pe cât de puţin cunoscut la noi, pe atât de necesar pe lista de lecturi fundamentale, prin contribuţiile sale la gândirea analogică şi mai ales la teoriile conştiinţei) sau la Antonio Damasio (care insistă asupra condiţionării neurobiologice).

Legătura cu prozele lui Thomas Pynchon, John Crowley, Mircea Cărtărescu şi Adrian Oţoiu este oferită de posibilităţile pe care atât teoriile amintite, cât şi ficţiunile autorilor aleşi le oferă perceperii creativităţii artistice în ecuaţia conştiinţei, în afara filosofiilor interiorităţii (excludere care ar explica lipsa criticilor conştiinţei din filiera bergsoniană). Simplificând nepermis, ceea ce uneşte în demonstraţia autorului impresionantele concluzii ale filosofilor cu ficţiunile tulburătoare ale celor patru autori este un anumit principiu de auoreferenţialitate, o preocupare pentru eul proiectat imaginativ, un adevărat „vârtej Gödel“, şi pentru „fluxul informaţional turbionar ce antrenează toate nivelurile unei personalităţi“.

A doua jumătate a volumului, mult mai aplicată analitic, începe cu un dosar de receptare a lui Thomas Pynchon, autor paradigmatic pentru întreaga demonstraţie, funcţionând şi ca termen-reper în restul analizelor (v., pentru exemplificare, unul dintre cele mai bune capitole, „Thymos“, unde autorul se dovedeşte şi un rafinat critic literar când pune tendinţele centripete din romanele lui Cărtărescu în opoziţie cu cele centrifuge de la Pynchon, detaliind caracterele romantismului vizionar al romancierului român). În reţeaua alcătuită de nodurile receptării – pe care le descrie întotdeauna din perspectiva sa – autorul îşi iluminează propriile mize (v., de pildă, faptul că „romanele lui Thomas Pynchon presupun nu atât un nou tip de cititor, cât noi deprinderi de lectură“). Interpretările lui Alexandru Budac pe literatură împărtăşesc interesul pentru viziunea pragmatică şi, aşa cum am spus deja, o anumită distanţă faţă de valorizările estetice. Întreprinderea poate părea riscantă din perspectiva criticii literare. Numai că autorul nu oboseşte să atragă atenţia asupra acestor riscuri şi dificultăţi („formarea şi activitatea Buclei nu conving uşor în calitate de temei al experienţei estetice“) ori să amendeze echilibrat excesele cognitiviştilor de anulare, de pildă, a „diferenţelor dintre sensul literal al cuvintelor şi cel figurativ“. Este însă adevărat că slăbiciunile cărţii – câte sunt – vin din acest tratament nediferenţiat: în ciuda propriilor avertismente, autorul analizează, de pildă, personajele romanelor ca şi când ar vorbi despre nişte subiecţi cu psihologie analizabilă, cum face cu Oedipa Maas, în efortul căreia de „a distinge ce este real, întemeiat şi ce nu“ cercetătorul vede „o ilustrare perfectă a imposibilităţii minţii umane de a stabili scări precise cu privire la realitatea obiectelor“. La aceste alunecări în facil se adaugă şi câteva traduceri conceptuale neinspirate: flickering clusters ajunge „ciorchini agitaţi“ (ar fi sunat mai bine „constelaţii instabile“), misreading – „lectură eronată“ (în loc de „lectură necreditabilă“), aspectele de suprafaţă, shallow – „scobite“ (primul determinativ era destul de bun) etc.

Dincolo de acestea, debutul lui Alexandru Budac mi se pare unul dintre cele mai importante debuturi ale anului trecut, cu atât mai mult cu cât are loc într-un volum care provoacă înseşi integritatea şi purismul literaturii înţelese ca fief al esteticului, reamintind cu obstinaţie că una dintre primele funcţii ale literaturii este şi aşezarea cunoaşterii într-o naraţiune oarecare. Noile „deprinderi de lectură“ pe care Byron în reţea le consideră obligatorii par să fie – de altfel – şi deprinderile care vor salva literatura în epoca post-Guttenberg.

 

Mihaela Ursa

Despre organul creativităţii astăzi (Alexandru Budac, Byron în reţea sau Cum a rămas liberă canapeaua doctorului Freud. Humanitas, 2009)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)