Limba română la vaduri şi strâmtori

  

Ovidiu Pecican

  

Andrei Moldovan, critic şi istoric literar care s-a făcut cunoscut în ultimii ani mai ales prin colaborarea cu Niculae Gheran la editarea corespondenţei primite de Liviu Rebreanu, a semnat, din 2005 încoace, o rubrică revuistică asemănătoare cu cea a Rodicăi Zafiu din România literară, urmărind cu îngrijorare – dar şi cu vigilenţă – evoluţiile neomologabile de ultimă oră înregistrate în folosirea idiomului nostru de sorginte latină, cu adaosuri slave. Astfel, s-au adunat pagini după pagini, conducând, până la urmă, la un ansamblu căruia autorul i-a dat titlul de Mâhnirile limbii române (Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011, 112 p.) Faţă de interesul anterior afirmat al criticului din Beclean pentru literaţii din regiune – în primul rând Coşbuc şi Rebreanu, dar şi toţi cei cuprinşi în antologia-dicţionar a scriitorilor din Bistriţa-Năsăud pe care a realizat-o –, şi faţă de consemnările sale critice, deplasarea interesului autorului către buna funcţionare a instrumentului în interiorul căruia se naşte literatura română arată ca o sanitară întoarcere către esenţe şi rădăcini, deopotrivă.

Adevărul este că oficiul pe care îl îndeplinea în vremuri mai austere faimosul lingvist Alexandru Graur necesită, în condiţiile liberalizării de după comunism, o provocare mult mai mare şi mai alertă. Suntem, de-acum, în epoca victoriei drastic a comunicării globale, a intrării în simultaneitate a întregii lumi prin intermediul computerului, sateliţilor, radarelor, telefoniei mobile, internetului, a reţelelor de socializare (facebook, twitter etc.), a accesului la televiziunea digitală non-stop (peste o sută de programe la dispoziţia tuturor vârstelor, permanent) când, chiar dacă toate aceste mijloace îşi urmează fluxurile în principal în alte limbi decât româna, consecinţele noului asalt mediatic se răsfrâng şi asupra limbii noastre natale. Dispariţia ultimului star mediatic ce şi-a cucerit gloria televizionistă pe seama observării greşelilor de expresie ale românului, George Pruteanu (Doar o vorbă să-ţi mai spun), simultan cu lansarea pe micul ecran a comentariilor literar-culturale bâlbâite ale lui Dan C. Mihăilescu au marcat, împreună, apusul unei epoci şi răsăritul alteia. În locul atenţiei faţă de expresia vorbită, central încă în anii 90 ai secolului trecut, tolerarea şi chiar empatia în raport cu bâlbele cultivate ale cuiva arată clar că rigorismul rigid al epocii limbii totalitare de lemn şi cel relaxat ludic din prima decadă a tranziţiei au pierdut teren în faţa dezlănţuirilor dadaiste actuale.

Cele treizeci şi trei de capitole ale cărţii care evidenţiază câteva derapaje actuale de la buna întrebuinţare a românei sunt o reacţie concretă, binevenită, la spectacolul bezmetic la care asistăm, de cele mai multe ori, cu resemnare, plictis sau cu speranţa că va trece de la sine. Trebuie spus însă că Andrei Moldovan rămâne cantonat în orizontul tradiţional al greşelilor de limbă, plimbându-şi cititorii printre uzurile şi abuzurile pe care limba le permite în starea ei aşa-zicând natural. Ce se întâmplă însă cu acele vocabule noi care intră agresiv în vocabulary, trecând cu iuţeală din argourile specializate direct în fondul principal de cuvinte şi expresii? Ce facem cu angli(ci)smele devenite vârful de lance al înnoirii lexicale, datorită transformării limbii engleze în idiom universal, în lingua franca a epocii noastre – urmare a hegemoniei politice şi cultural asumate în sec. al xx-lea, progresiv, de sua? Când maşinile devin… „tunate“, nu pentru a indica faptul că în ele s-a descărcat un fulger însoţit de un tunet, ci pentru că „tunning“ înseamnă reglaj sau acord fin, şi mai cu seamă pentru că „tune up“ semnifică a adduce la nivelul ultimei mode ceva, atunci înseamnă că preluarea din engleză se face cu japca, din goana Chrysler-ului… La televizor, o reclamă promite nu numai cd-urile cu episoadele unui serial îndrăgit, ci şi „boxul“ în care să le aşezăm. Nu este vorba despre sportul ştiut, ci despre banala cutie, în cazul respective, de carton colorat de imagini policrome. Cineva a decis, la înregistrarea reclamei – mă refer la „advărtaizingul“ menţionat – că a folosi cuvântul consacrat, „cutie“ ar fi mai puţin atractiv sau nimerit şi… iată!

Împrumuturile din limbile hegemonice se fac, în română, de veacuri. Nu foarte multe rezistă însă în timp. Cine răsfoieşte dicţionarul lui Frunzescu, plin de cuvinte aduse de moda grecizantă a secolului fanariot, rămâne uimit că româna a scăpat ieftin din această aventură a aculturaţiei orientalizante. Va fi însă la fel şi în ceea ce priveşte moda americanismelor? Dacă înalta tehnologie va veni în continuare din America de Nord, atunci este posibil să „daunlodăm“, „apgradăm“, să „printăm“ în continuare, în loc să descărcăm, să înnoim şi să imprimăm în spiritual moştenirii noastre lingvistice.

Nu doar engleza configurează agresiv, cu succes, un continent lingvistic nou pe planeta limbii române. Intelectuali socotiţi a aparţine eşalonului fericit al tinerei filosofii aduc cu ei, în strădania lor sinceră de a implementa în idiomul strămoşesc o terminologie filosofică dificilă chiar şi în original – mă gândesc la cea a fenomenologiei lui Martin Heidegger – propuneri de descâlcire conceptual care mai mult încâlcesc şi complică. Ţinând cont de specificul înnoirilor noţionale caracteristice germane, Heidegger a propus, în paginile lui, cuvinte compuse. A reproduce procedeul în română, prin alăturarea unui „cârnat“ de vocabule unite de cratime, nu este, în niciun caz, soluţia constructivă ce poate îmbogăţi şi conduce la subtilitate limba noastră. Suntem, în plan filosofic, cu asemenea transplanturi neizbutite, din nou în sfera echivalărilor cravatei cu „de-gât-legău“, în preistoria unei traduceri izbutite, dacă aşa ceva se poate şi merită, a filosofului german în limb ape care o vorbim.

Există şi continuităţi pernicioase în domeniu. Religia majoritară, ortodoxia, socoteşte, astfel, prin vocea autorizată a majorităţii autorilor care scriu din interiorul ei, de pe poziţii relevante, că păstrarea şi întărirea credinţei depind şi de atenţia acordată vocabularului derivat în secolele anterioare, din greacă. Aşa se ajunge ca până şi în lumea intelectuală laică să se vorbească despre „diortosire“, „iconomie“ şi altele asemenea, în loc de adaptare şi corectare a unei traduceri mai vechi sau, respectiv, de plan divin referitor la destinul omului. Nu e de mirare că, măcar în al doilea caz, lumea neprevenită ajunge să confunde noţiunea bisericească menţionată cu aceea de… economie.

În asemenea condiţii, o propoziţie care ar spune că „Dasein-ul apare ca o putinţă-de-a-fi tunată în orizontul iconomiei“ riscă să stârnească, simultan, uimire şi râs, ca un răspuns şugubăţ, minor şi, mai ales, involuntar la frica şi cutremurarea lui Rudolf Otto sau chiar Sören Kierkegaard.

Nu mă îndoiesc că minuni de acest fel se vor estompa cu vremea, pierzându-şi actualitatea, dispărând cu totul sau rămânând piese de muzeu cu un aer rebarbativ, implanturi eşuate, epave sabordate în larg… De aceea, îmi zic, se prea poate ca profesorul, critical şi lingvistul Andrei Moldovan să aibă dreptate neaventurându-se în combaterea lor. „Mâhnirile“ de care vorbeşte domnia sa în legătură cu limba română se referă mai cu seamă la reaua folosinţă dată unor cuvinte, la alterarea unor construcţii, la suprimarea sau supralicitarea unor sensuri şi accente, la devieri semantic şi chiar la unele împrumuturi greşit întrebuinţate.

Adevărul este că eseurile care alcătuiesc volumul se citesc cu delectare, şi chiar cu satisfacţia pe care ţi-o dă o revanşă simbolică. Mai sunt cavaleri apţi să susţină turniruri, îţi spui. Mai sunt oameni pregătiţi să înfrunte până şi subtilitatea unor ziceri aparent anodine, ce compun mesaje ce dau în foc, precum acronimele FMI - UDMR.

Mi-aş dori mai multe cărţi de acest fel, mai dese intervenţii ale experţilor în limba noastră pentru a da semn că limba nu trebuie terfelită cum ne vine mai la îndemână în absenţa respectului faţă de ea. M-aş bucura dacă, alături de opiniile referitoare la ceea ce se vorbeşte în stradă sau prin marile ateliere ale oamenilor de cultură, cineva s-ar avânta – pe urma lui G. I. Tohăneanu şi a lui Stelian Dumistrăcel, savanţii timişorean şi ieşean care excelează în domeniu - şi prin patrimoniul tot mai puţin inteligibil al vorbirilor de odinioară. Primul dintre cei menţionaţi a lăsat, între atâtea daruri inestimabile, şi o carte unde reia şi explică formulări rare din opera lui I. Budai-Deleanu, în timp ce al doilea şi-a exersat cu success pana în descifrarea unor construcţii româneşti surprinzătoare. Din păcate, nu avem încă explicaţii comprehensive ale limbii lui Dimitrie Cantemir, a cronicarilor din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, ne lipsesc o mulţime de dovezi ale faptului că, înainte de a uita limba Bibliei lui Şerban Cantacuzino, am înţeles-o. Situaţia nu este înfloritoare în domeniu, iar marele public cultivat rămâne încă departe de asemenea instrumente lingvistice de mare utilitate.

Cartea succintă şi alertă a lui Andrei Moldovan îmi dă speranţa că asemenea bătălii se mai pot purta încă; nu din patimi purist şi din impulsuri cenzoriale, ci ca o luare permanent la cunoştinţă a bogăţiei şi splendorilor unei limbi căreia un filosof important al secolului trecut, Constantin Noica, îi închina ode incredibile, relevându-i certificatele de nobleţe şi de profunzime. Încă mai avem până la tratarea cabalistică a acestei limbi, a cărei fibră şi flexibilitate pot duce poveri însemnate de înţelepciune, intuiţie şi artă. Drumul în direcţia explorării orizonturilor sale nu este univoc, el putând porni din explorarea trecutului şi a expresivităţii rural-regionale, ca la Noica, dar şi dinspre evoluţiile recentissime, întregite de sensuri aduse cu ele de şcolarizarea sistematică şi de urbanizarea României ultimului secol.

Sper, în orice caz, ca aventura personal în domeniu a lui Andrei Moldovan să continue.

 

Ovidiu Pecican

Limba română la vaduri şi strâmtori (Andrei Moldovan, Mâhnirile limbii române. Cluj-Napoca: Ed. Limes, 2011)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)