Funcţionarea Uniunii Scriitorilor în comunism

  

Cristian Vasile

  

Uneori se întâmplă ca istoricii, inclusiv cei ai comunismului, să scrie cărţi şi articole prin simplă croşetare a documentelor. Este exact ceea ce nu face Ioana Macrea-Toma, exemplu de cercetătoare cu un adevărat cult al metodologiei. În volumul Privilighenţia: Instituţii literare în comunismul românesc (Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009), autoarea extrage şi cel mai mic amănunt care se degajă din lectura documentelor de arhivă şi a celorlalte surse istorice utilizate. De fapt, lucrarea este în primul rând o tentativă ambiţioasă de a contrazice scepticismul istoricilor (pozitivişti, dar nu numai) faţă de aplicarea teoriilor lui Bourdieu în cazul analizării unor regimuri comuniste, în speţă funcţionarea celei mai importante uniuni de creatori în epoca postbelică. Provocarea este cu atât mai mare cu cât Ioana Macrea-Toma propune alte ecuaţii decât cea clasică: disidenţă versus oportunism.

Ideea pe care o susţine autoarea este aceea că opţiunile politico-literare ale scriitorilor nu vădesc atât o lipsă de verticalitate morală sau o retractilitate profitabilă şi comodă, ci sunt mai degrabă rezultatul unei anumite stări socio-instituţionale a câmpului literar (p. 7). Ioana Macrea-Toma pune întrebări fundamentale (care este statutul real al producţiei intelectuale în comunism?, de exemplu) şi încearcă să furnizeze răspunsuri pe măsură. Cartea îşi propune radiografierea instituţională a poziţiei scriitorilor, sugerând că în cadrul Uniunii Scriitorilor coabitează două logici: una autonomistă, cealaltă – heteronomă. Lucrarea se remarcă mai ales prin discutarea – poate la modul cel mai profesionist de până acum – a interdependenţelor economice, politice şi sociale în funcţionarea sectorului cultural, devenind aproape obligatorie pentru cei care sunt interesaţi de studierea fi­nanţării culturii sub regimul comunist.

În zilele noastre există o utilizare diletantă şi politizată a anumitor concepte (între acestea, rezistenţa prin cultură ocupă un loc central). Un singur exemplu: anticomunişti feroce, care până mai ieri respingeau nu doar întrebuinţarea sintagmei, văzută ca un fel de camuflaj pentru laşitate, au ajuns să o folosească în exces şi din raţiuni ce ţin de schimbarea şi reaşezarea alianţelor în lumea politico-intelectuală. Dacă în urmă cu câţiva ani Ana Blandiana a propus o benefică schimbare de ton şi de concepte – supravieţuire (în loc de rezistenţă) prin cultură, Ioana Macrea-Toma continuă acest demers la nivelul palierului academic, ştiinţific, sugerând detensionarea discuţiei, precum şi schimbarea datelor problemei. Autoarea explică în mod convingător de ce nu aleg scriitorii calea samizdatului şi a disidenţei (p. 276).

Paradigma ideocratică şi cea totalitară sunt contestate ori nuanţate, dar nu la nivel retoric şi militant-ideologic. Ioana Macrea-Toma, spre deosebire de o stângă intelectuală oarecum amnezică şi uneori incultă (când vine vorba de trecutul recent), ape­lează la documente şi argumente, dar mai ales la un ton academic. Cartea se distanţează într-un mod echilibrat de paradigma totalitară, dar admite implicit că în România postbelică a existat un regim totalitar (p. 31, p. 89, p. 123, p. 162, p. 215) sau o dimensiune totalitară a concepţiei oficiale privind arta (p. 133), cel puţin pentru o perioadă (anii stalinismului cultural integral). Invalidarea ipotezei opoziţiilor strict delimitate între frontul literar şi aparatul cenzorial (p. 256) se face prin recursul la exemple concrete ilustrând diverse reţele de negociere. Analizele privitoare la mai mulţi scriitori rămân valabile, chiar dacă deciziile Colegiului cnsas şi revelaţiile din ultimii ani având ca sursă dosarele Securităţii ar putea nuanţa şi/sau completa anumite susţineri.

Autoarea exlude din ecuaţia raporturilor dintre câmpul literar şi cel politic „clişeul (invalidat de Katherine Verdery) al instrumentalizării de către Partid a naţionalismului în scopul atragerii intelectualilor“ (p. 296). Volumul semnat de Katherine Verdery şi dedicat ideologiei naţionale sub comunism continuă să fie şi astăzi de neocolit, însă chestiunea adusă în discuţie este mult mai complicată. Multe documente de partid, publicate sau aflate în arhive (emanate de la secţiile ideologice ale Comitetului Central al pcr), ar putea indica, dimpotrivă, chiar o asumare de către partid a acestei instrumentalizări. Gh. Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu au profitat de pe urma susţinerii venite din zona intelectualilor şi într-un fel au patronat mecanisme cenzoriale care operau cu directive naţionaliste menite să aducă sprijin popular. În cartea sa (publicată iniţial în engleză, în 1991) Katherine Verdery a pornit de la premisa – cumva discutabilă – că aceste chestiuni legate de identitatea naţională îşi căpătaseră deja autonomia după 1965; că „partidul nu putea pur şi simplu să şi le însuşească şi să le agite fără voie“.

Dar chiar înainte de Ceauşescu, antrenorii ideologici ai lui Dej (Leonte Răutu et al.) şi, pe urmele lor, cenzorii au imprimat cu metodă şi cu un scop bine determinat linii naţionaliste, cel puţin la nivelul istoriografiei (de nuanţă antimaghiară şi chiar antisovietică). Omogenizarea etnică de la vârful partidului, care începe la finele deceniului şase şi continuă în anii 1960, nu face decât să pregătească noua orientare. În plus, naţionalismul devine o problemă de stat. Teama lui Dej şi a lui Ceauşescu că omologii sovietici (Hruşciov, respectiv Brejnev) pregătesc o schimbare a liderului pmr/pcr grăbeşte căutarea unei noi surse de legitimitate; or, pe acest tărâm al naţionalismului, intelectualii nu au o foarte mare marjă de manevră. Conducerea de partid, prin intermediul cenzurii de nuanţă naţionalistă, interzice – prin 1965-1966 – până şi folosirea termenului „moldovean“ pentru referirile istoriografice la realităţile principatelor române din secolul al XIX-lea. Or, mesajul transmis intelectualilor prin acest gen de interdicţii nu pare să sugereze că Partidul Comunist permite o dezbatere liberă în jurul ideii naţionale şi că nu doreşte instrumentalizarea acestei chestiuni. Astăzi nu prea mai există multe argumente solide pentru a susţine că exagerările naţional(ist)e ale partidului nu sunt îndreptate către instrumentalizare, ci au ca scop doar o (dezinteresată) afirmare a autorităţii asupra ideii naţionale. Antisovietismul profesat mai ales după 1964 aduce un incontestabil profit politic şi ideologic, de care mai ales Ceauşescu şi birocraţia de partid din jurul său beneficiază din plin, fiind o capcană în care au căzut inclusiv mulţi scriitori.

Ioana Macrea-Toma ne oferă explicaţii convingătoare privitoare atât la funcţionarea Uniunii Scriitorilor, cât şi la sensurile şi motivaţiile diverselor reorganizări ale Ministerului Culturii; deosebit de utile sunt figurile şi tabelele ilustrând piramida puterii, precum şi organele guvernamentale şi de partid implicate în controlul producţiei culturale. Prin modul de analizare a câmpului literar, prin valorificarea surselor şi cantitatea de informaţii, volumul reprezintă o consistentă contribuţie istoriografică. Cartea se apropie cu adevărat de statutul unui demers comparatist, integrând cazul românesc în contextul est-european şi sovietic, fiind de dorit să nu rămână doar în limba română. Ioana Macrea-Toma introduce o notă de rigoare, detaşare şi relativism istoriografic, iar cele câteva erori materiale nu îi afectează principalele puncte ale argumentaţiei. Privilighenţia: Instituţii literare în comunismul românesc este o pledoarie convingătoare pentru profesionalizarea scrisului istoric despre raporturile dintre literatură şi politic, umbrită doar de numeroasele imprecizii stilistice şi de neclarităţile prezente în aparatul critic al cărţii. Demersul ambiţios şi laborios al Ioanei Macrea-Toma ar fi meritat condiţii tipografice mai bune (anumite figuri şi grafice fiind mai degrabă ilizibile).

 

Cristian Vasile

Funcţionarea Uniunii Scriitorilor în comunism (Ioana Macrea-Toma, Privilighenţia: Instituţii literare în comunismul românesc. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2009)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)