Cartea îndepărtării

  

Iulian Boldea

  

Cel mai cunoscut teatrolog român al momentului, George Banu, e adeptul unei scriituri în care amprenta stilului eseistic este precumpănitoare. Recenta apariţie a lui George Banu, Trilogia îndepărtării: odihna, noaptea, uitarea (Ed. Cartea Românească, 2010), se pliază pe o astfel de dominantă stilistică, autorul reunind citate, impresii, confesiuni, cu o tematică diversificată, pusă, în general, sub semnul tutelar al îndepărtării. Odihna, prima parte a cărţii, e construită pe principiile structurării lexicografice, fiind marcată de formulele definiţiilor ferme, de corelaţii şi asocieri de termeni, noţiuni şi nuanţe semantice, uneori de ordinul paradoxului („Odihna reclamă curajul de a-ţi asuma absenţa din mijlocul oamenilor; curajul de a fi uitat de ceilalţi“). Câmpul semantic al odihnei mizează atât pe resursele benefice, cât şi pe cele negative ale termenului (curajul odihnei, tradiţia odihnei, antractul, ca odihnă în derularea spectacolului teatral etc.). George Banu insistă şi asupra funcţiilor odihnei, de la cele de recuperare, de concediu sau de remediu, la cele de sancţiune socială, de confort intelectual sau de spaţiu securizant marcat de un sentiment de pace, de linişte interioară sau de anestezie temporară în tumultul unei realităţi dezorganizate, chiar dacă, atrage atenţia eseistul, în comerţul intelectului cu propriile sale resurse şi limite poate să survină o anume dificultate comunicaţională („pe termen lung, odihna «de unul Singur» se dovedeşte practic imposibilă: propria-ţi tovărăşie e greu de suportat!“). Odihna este, precizează autorul, un antidot al risipirii incontinente, al dizolvării entropice în forme fortuite şi în activităţi multiple, capabile să abolească dinamica identitară a eului („Activitatea excesivă, semn al unei lipse de afectivitate, scrie Jankélévitch. Da, dar şi semn al angoasei provocate de singurătate... De ea fugim, pe ea vrem s-o alungăm astfel! Munca, paliativ pentru absenţa dragostei. Ca să te odihneşti ai nevoie de curaj“ sau „Odihna ca leac împotriva alienării. Odihna, o încercare de a te «reacorda» pe tine însuţi atunci când «organele-s sfărâmate», cum spunea Eminescu. De a-ţi regăsi armonia...“). Pe de altă parte, depărtarea, detaşarea de spectacolul cotidian reprezintă o modalitate de regăsire a propriului sine, de ajustare a propriilor trăiri la imperativele momentului, de adecvare a gesturilor şi atitudinilor la revelaţiile asumate de propriile structuri identitare. Benefice sunt, de asemenea, în economia cărţii lui George Banu, referinţele la artele plastice (Caravaggio, Delacroix, Van Gogh, Magritte etc.), la opere literare diverse, la dramaturgie mai ales, cu potenţialul său de semnificaţii şi simboluri.

Pe de altă parte, trebuie observat că reflecţiile eseistului despre odihnă nu se situează doar într-un orizont teoretic sau filosofic. Dimpotrivă, ele sunt legitimate şi de timbrul confesiv pe care îl capătă enunţurile, de încărcătura afectivă pe care o conţin cuvintele, de reverberaţiile evocatoare ale frazei:

 

Când vreau să mă odihnesc trebuie să sacrific teatrul. Atunci reuşesc, pentru o bucată de vreme, să împlinesc visul unui cunoscut personaj shakespearian: exasperat de mulţimea rolurilor pe care era obligat să le joace, omul nu mai dorea decât să scape de ele […] Cum lucrul acesta pare dificil de realizat pentru tot restul vieţii, îmi rămân măcar acele rare momente în care mă odihnesc de teatru. Căci chiar dacă iubeşti teatrul, e bine să te îndepărtezi din când în când de el. Şi de cel social, şi de cel artistic.

 

A doua parte a cărţii, Noaptea, e configurată prin recursul la principiul comparaţiei cu resorturi dialectice, regimul nocturn al fiinţei având un rol vindecător, întregitor şi regenerator, dar, pe de altă parte, el fiind asociat şi cu unele avataruri ale clandestinităţii sau ale ocultului, în care se pot descifra abuzuri, crime, comploturi. Referindu-se la metamorfozele nocturne ale teatralităţii, George Banu subliniază fascinaţia pe care nocturnul a exercitat-o asupra teatrului:

 

În teatru, noaptea este mai ales shakespeareiană. De la Macbeth la Visul... şi la Hamlet, ea nelinişteşte şi excită, nu rămâne niciodată neutră, paşnică, senină. Indiferent de context, noaptea lui Shakespeare nu lasă oamenii să doarmă. [...] Dramaturgia universală nu duce lipsă de „nopţi“. [...]. „Nopţile“ treatrului sunt numeroase, derutante şi diferite. Le revedem şi le retrăim cu regularitate. Sunt nopţile noastre, nopţile spectatorului din noi.

 

Noaptea e, de asemenea, un element esenţial al decorului dramei wagneriene („Bayreuth a devenit templul în care muzica lui şi recitativele pe care ea le acompaniază răsună armonios în noaptea din adâncul căreia se înalţă. Nu există Wagner în afara nopţii şi, de la el încoace, nu există teatru fără noapte, fără întuneric“). Excursurile eseistului în diverse domenii culturale (teatru, filosofie, pictură, poezie) sunt realizate prin intermediul unei scriituri fascinate de analogii şi de corespondenţe, o scriitură care îmbină aluzia şi paradoxul, digresiunea şi verva analitică, într-un stil disponibil şi mobil, ce profită şi de irizările expresive ale cuvintelor, dar şi de relieful trăirilor, de accidentele efemere ale afectelor.

Uitarea, a treia parte a cărţii lui George Banu, beneficiază de un incipit construit după toate legile narativităţii. Sunt inventariate circumstanţe şi ipostaze ale uitării, atât din registrul medical, cât şi din cel spiritual. Chiar dacă uitarea estompează sau, uneori, anihilează trăirile trecute, trecutul fiinţei, ea nu poate aboli bucuria făpturii de a trăi plenar clipa. De altfel, între uitare şi plecare, se pot identifica unele inflexiuni şi accente semantice comune: „Într-un fel, a uita înseamnă a pleca. Fără destinaţie, şi fără niciun motiv explicit. Călător fără bagaje şi fără repere“. Fraza capătă, nu de puţine ori, reverberaţiile austere şi profunde ale maximelor: „Memoria o construim, uitarea o îndurăm“ sau „Încântătoare vacanţă a sinelui (Mallarmé), Uitarea îl desprinde pe om de el însuşi“. Dacă memoria validează o identitate ontică, redă conturul unei vibraţii afective sau relieful unui surâs, uitarea, ca şi îndepărtarea, are darul de a insolita, de a izola fiinţa umană:

 

Se spune că îndepărtarea naşte uitarea. În realitate, uitarea nu face decât să pună la încercare trăinicia legăturii, fie ea conjugală sau de altă natură. De ce nu a uitat Penelopa? Dar Solveig? În „Peer Gynt“... distanţa este o provocare la adresa uitării. Ca şi aşteptarea. Cine iubeşte uită de sine şi abia într-un târziu uită. Uitarea este o despărţire care a avut deja loc. Uitarea calmează, ascunde, dă la o parte...

 

Temele juxtapuse de scriitura fluidă a lui George Banu în Trilogia îndepărtării: odihna, noaptea, uitarea alternează, într-un discurs fragmentar, eliptic şi suplu, speculaţia filosofică, aforismul, citatul, comentariul teoretic sau anecdoctica, legitimând un mod superior de a înţelege lumea şi propria aventură existenţială. Scriitura lui George Banu, fragmentară şi aluzivă, mizează, înainde de toate, pe fluiditatea reveriei îndrăgostite de formele lumii şi de aluviunile trecutului, de reflexele amintirii şi de irizările intertextuale ale temei fundamentale abordate: îndepărtarea. De altfel, într-un interviu, eseistul redimensiona rolul şi locul imaginaţiei în structura personalităţii umane, considerând că „prin imaginaţie nu uităm lumea, ci o găsim modificată conform propriilor noastre proiecţii. Imaginaţia ne permite să regăsim lumea astfel, cum ea ne apără pentru a o trăi şi a o cunoaşte dincolo de aparenţe“. Meditaţiile lui George Banu sugerează, dincolo de anvergura lor ideatică, o dialectică subtilă a apropierii şi depărtării, cu semnificaţii ontologice şi gnoseologice indiscutabile. Eul aflat în intervalul subtil dintre contrarii îşi asumă cu luciditate propria condiţie, considerând, pe bună dreptate, că „a te odihni înseamnă a merge la întîlnirea cu tine însuţi“, a-ţi regăsi esenţa cea autentică, legitimă şi adâncă.

 

Iulian Boldea

Cartea îndepărtării (George Banu, Trilogia îndepărtării: odihna, noaptea, uitarea. Ed. Cartea Românească, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)