Jurnalul unui tînăr medic

  

Ion Bogdan Lefter

  

Viorel Pătraşcu, Jurnal de la Filipeni (apostolatul unui medic în „epoca de aur“), ediţia a 3-a, revăzută şi adăugită, Piteşti: Editura Paralela 45, 2010, 248 p.

 

Cum spune şi subtitlul, Jurnalul de la Filipeni e cartea unui medic, ceea ce-l înscrie pe autor – vasăzică – într-o veche tradiţie. Consideraţi de cele mai multe ori cinici (nu pălesc cînd ne înţeapă cu acul, nu ezită să taie cu bisturiul, nu leşină la vederea organelor noastre interne şiroind de sînge!), doctorii sînt totuşi priviţi de omul din popor şi dintr-un unghi idealist: ne aduc pe lume, ne îngrijesc, se luptă eroic cu bolile, ne vindecă, salvează suflete! Drept care – sau… în compensaţie faţă de ce le e dat să vadă zi de zi?! – se mai ocupă şi ei, din cînd în cînd, cu de-ale sufletului: compun versuri sau romane, aştern culori pe pînză, cîntă (în cunoscutele orchestre simfonice ale slujitorilor lui Hipocrat, bunăoară). De obicei o fac fără să ţintească mari performanţe în domeniile de refugiu: sînt doar medici-scriitori, medici-pictori, medici-muzicieni. Alţii, mai dexteri, încep să fie luaţi în seamă în lumea culturală, măcar ca scriitori-medici, pictori-medici, muzicieni-medici. Pentru ca abia unii dintre ei, puţini, să fie cu adevărat competitivi, dînd opere importante, drept care se cam şi decid la un moment dat, mai devreme ori mai tîrziu, să renunţe la practica doftoricească. Exemple literare autohtone: Vasile Voiculescu, Saşa Pană, Augustin Buzura, Emil Brumaru, dintr-o mai lungă listă. Încă tineri şi încă-medici activi: Bogdan O. Popescu sau Sebastian A. Corn.

Viorel Pătraşcu face parte din prima categorie, cu o menţiune specială: chiar dacă nu urmăreşte performanţa profesionistă şi nu ţinteşte topurile literare naţionale, autorul nostru are argumente de originalitate prin chiar asumarea statutului său de medic-scriitor. O face ţinînd de mulţi ani rubrici în reviste medicale şi în ziare argeşene (ca piteştean ce este), descriind lumea din jur din perspectiva meseriei sale de bază. Materia „tabletelor“ sale (cele scrise, nu de înghiţit cu apă!) e extrasă din cabinetul prin care se perindă oameni de tot felul, nu doar cu bolile, ci şi cu problemele lor de tot felul. Doctorul îi ascultă, îi tratează şi apoi fixează rapid totul în mici texte: personaje, întîmplări, destine. Scriitura simplă, fără ambiţii de stil „împodobit“, face bine acestor imagini sur le vif, fragmente dintr-o vastă imagine a României contemporane. Tabloul de ansamblu va merita reconstituit din şirul de volume în care Viorel Pătraşcu şi-a adunat deja respectivele „tablete“. (În schimb nereuşite, stîngaci-şablonarde sînt articolele – puţine – în care formula e abandonată în favoarea panseurilor generale despre lumea de azi, a portretelor omagiale ale unor personalităţi ş.a.m.d. La fel – notaţiile de călătorie, strînse şi ele în cîteva volume. Ingenuitatea auctorială nu mai e aici compensată de originalitatea perspectivei…)

Şi mai este Jurnalul de la Filipeni: cele circa 150 de pagini de caiet umplute în intervalul 1 august 1970-13 noiembrie 1973, cînd, proaspăt absolvent al Medicinei bucureştene, Viorel Pătraşcu îşi face stagiatura, departe de casă, într-o comună din judeţul Bacău. Scurtele notaţii de atunci au devenit între timp o preţioasă mărturie documentară asupra vieţii la ţară din perioada respectivă, într-un loc „uitat de Dumnezeu“, în „fundul Pămîntului“ (conform zicerilor din popor): sărăcie, mizerie, înapoiere, mod de trai aproape ca-n Evul Mediu. Cît despre datele de exercitare a meseriei – ce să mai zicem?! Nu mult mai luminoase ca-n urmă cu un secol: dispensar prăpădit, cu dotări precare (ca să formulăm elegant...), alergături cu şareta peste coclauri, între satele comunei, lipsă de medicamente, improvizaţii continue, în disperare de cauză; dar şi o mare capacitate de dăruire, pasiune profesională şi acel eroism civilizator care nu poate să apară decît în condiţii grele, inimaginabil în vremuri evoluate, „tehnologizate“. Plus contextul politic: umbra regimului totalitar întinsă pînă şi în Filipenii Bacăului, unde Securitatea descinde la un moment dat şi-l arestează pe un localnic vinovat de a se fi înscris la Teologie (fusese închis şi în anii ’50, pe cînd era student politehnist, fiu al unui preot; tatăl va muri în închisorile comuniste); apoi ancheta, interogatoriul la care e supus tînărul doctor, care, repartizat în sat, se împrietenise cu arestatul (dispensarul ocupa o casă a familiei în cauză). Ingenuitatea notaţiilor, concizia lor strict expozitivă contribuie la aerul de tristă autenticitate al acestui jurnal de medic devenit document de epocă.

Pînă în anul 2000, cînd însemnările au fost scoase la lumina zilei, autorul nu mai revenise la Filipeni: blocaj psihologic, probabil! Depăşit chiar prin publicare (efect terapeutic!), încît în 2001 avea să ia decizia unei prime reîntoarceri, consemnate la retipărirea cărţii, în 2003. A treia ediţie include acum noi însemnări de atunci (2000-2001), cîteva note din anii următori şi paginile de jurnal ale celei de-a doua reveniri, din 2009. Dincolo de micul balast de reflecţie auctorială (pe teme precum – fireşte – fugit irreparabile tempus ş.a…), Viorel Pătraşcu relatează emoţionant reîntîlnirile cu protagoniştii îmbătrîniţi ai jurnalului său de tinereţe, graţie căruia „fundul Pămîntului“ a căpătat un nume pe hartă…

 

Text publicat iniţial on-line,
în revista virtuală ArtActMagazine/www.artactmagazine.ro,

nr. 82, 25 august 2010.

 

Ion Bogdan Lefter

Jurnalul unui tînăr medic (Viorel Pătraşcu, Jurnal de la Filipeni (apostolatul unui medic în „epoca de aur“. Piteşti: Editura Paralela 45, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)