Tot despre halucinogene

 

Ştefan Borbély

  

În anul 2005, Andrada Fătu-Tutoveanu publica la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, în premieră exegetică la noi, o carte de debut cu titlul Literatură şi extaz artificial, în care investiga diacronic rolul şi reprezentările halucinogenelor în cultură şi literatură, pe o linie evolutivă care pornea cu antropologia (soma, haoma la orientali etc.), urca în timp înspre epoca modernă, cu opriri obligatorii la Thomas De Quincey (Confessions of an English Opium-Eater), Baudelaire, Mallarmé şi simbolişti, pentru a ajunge în cele din urmă la generaţia beat şi la contracultura anilor ’60, cu un campion inevitabil al domeniului care a fost Timothy Leary, maestrul incontestabil al experienţelor psihedelice. Remarcam la vremea respectivă (Apostrof, nr. 9/2006) excepţionalele aptitudini de cercetare academică ale Andradei Fătu-Tutoveanu, răbdarea de a citi cărţi fundamentale şi nu în ultimul rând hotărârea de a aborda un domeniu dificil de reconstruit intelectual, în principal din cauza carenţei bibliografice din spaţiul autohton şi a multiplelor tabuuri care au voalat disciplina în anii cenzurii comuniste.

După această primă iniţiativă editorială foarte suplu dezvoltată, autoarea a decis să-şi focalizeze preocupările într-un segment cronologic limitat al cărţii de început – secolul al XIX-lea –, finalizând o lucrare de doctorat foarte ambiţios şi trudit elaborată, pe care Editura Institutului European din Iaşi a decis s-o editeze sub titlul Un secol intoxicat: Imaginarul opiaceelor în literatura britanică şi franceză a secolului al XIX-lea (2010). Aprofundarea e incontestabilă, rod al concentrării pe segmentul culturale şi literare specifice, care au şi similitudini, dar şi disimilitudini specifice, derivate din caracter naţional, religie, identitar colectiv şi mentalităţi. Sub aspect bibliografic, lucrarea e superior documentată, rod al unor sejururi de cercetare occidentale prolifice, pe care autoarea a ştiut să le valorifice. Pe ansamblu însă, cartea de acum oferă un paradox, fiind mult mai puţin vie şi în mod inevitabil mult mai crispată decât volumul de debut. Fenomenul merită să fie discutat, fiindcă ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai talentate filoloage din ţară, care şi-a încercat până acum forţele în câteva opţiuni academice de anvergură, inclusiv volume colective sau granturi. Mimetismul academic şi exigenţa de „ştiinţificitate“ au funcţionat inhibitiv la Andrada Fătu-Tutoveanu, scăzându-i forţa de percepţie şi atrofiindu-i aproape integral spontaneitatea. Un secol intoxicat pare scris, în acest sens, de un laborant apretat, care şi-a pus halatul, şi-a deschis eprubetele şi se uită la ele cu detaşarea severă a burghezului care ştie că aceasta îi este meseria, munca pe care trebuie să o desfăşoare pentru a-şi justifica fluturaşul de salariu, dar nu şi harul. Nimic din pasiunea volumului de debut nu se mai regăseşte în cartea de acum: bucuria descoperirii s-a estompat, clişeele abundă (se vorbeşte de „metoda“ delirului, expresia cea mai frecventă din carte este „face parte din categoria“ etc.), participarea empativă, fremătătoare lipseşte cu desăvârşire, înlocuită fiind cu o severitate de extracţie structuralistă care distorsionează involuntar multe subiecte, oferindu-le cititorului prin intermediul unor grile străine de substanţa lor de profunzime.

Înainte de a ajunge la câteva dintre ele, să discutăm şi carenţa principală a textului, şi anume excesul de bibliografie citată extensiv, pentru a umple pagini şi pentru a înlocui comentariul personal, care – inutil să mai precizăm acest aspect – lipseşte aproape cu desăvârşire. Dacă Literatură şi extaz artificial fusese o carte a curajului intelectual, Un secol intoxicat este una a timorării: poate nu exagerez spunând că 75-85% din volum reprezintă redări de citate, colaţionate între ele pentru a oferi un text coerent. Surprins de soluţie, am făcut la un moment dat un test, deschizând întâmplător volumul la câteva dintre secţiunile sale: de pildă, din cele 27 de rânduri care sunt pe pagina 107, doar 8 nu sunt citate (!); la paginile 199-200, 85% din text e citat, doar 9 rânduri de pe pag. 200 fiind originale, şi exemplele ar putea continua, spre exasperarea cititorului de bună-credinţă care vrea să vadă şi altceva decât lipsă de originalitate.

În mod inevitabil, intermedierile abundă: la pag. 54, în loc să analizeze personal Confessions of an English Opium-Eater, autoarea preia masiv (peste o jumătate de pagină!) din monografia lui Judson Lyon; la pag. 80 (unde se află şi o notă incompletă...), teza lui Baudrillard despre călătoria „ca drog“ este preluată (cel puţin după logica notei de subsol) din Arnould de Lidekerke (La Belle Époque de l’opium..., 1984), din care, de altfel, se citează extensiv peste tot în carte. Multe surse sunt deficitare metodologic şi unilateralizante ca orientare hermeneutică: de pildă, Andrada Fătu-Tutoveanu polemizează justificat cu pedantul Emmanuel J. Mickel (The Artificial Paradises in French Literature) pe motive de crispare şi eticism, dar o creditează fără simţ critic pe Alethea Hayter (Opium and the Romantic Imagination), a cărei sinteză este, incontestabil, merituoasă, dar păcătuieşte prin tendinţa de a „trage înapoi“ modernismul de tip Baudelaire sau Mallarmé înspre o componentă unilateralizant romantică. Nici sursele accesibile în limba română nu sunt valorificate creativ, ci doar mimetic: de pildă, se citează la infinit teza „transcendenţei goale“ din Structurile... lui Hugo Friedrich (pasaj obligatoriu, am spune...), însă în momentul în care ea este pusă în contextul poeziei lui Baudelaire, „în-dumnezeirea“ prin intermediul Paradisurilor artificiale de care vorbeşte Fabrice Wilhelm (citat în acest sens la pag. 154: „creierul poetic... ajunge precum Dumnezeu la crearea universului... se confundă cu Dumnezeu“ etc.) este doar forţat adevărată, finalitatea Florilor Răului şi a poeticii baudelairiene fiind, de fapt, nu Dumnezeu, ci „Satan Trismegistos“, adică o depăşire a „dumnezeescului“ în direcţie demonică, satanică.

Exemplul acesta indică paradoxul major al Secolului intoxicat: aflată în posesia unui subiect formidabil, mustind de amănunte şi de senzorialităţi spectaculoase, autoarea le aplatizează savant, ca şi cum s-ar teme să „îşi dea drumul“, să deschidă zăgazurile participării şi ale imaginaţiei. De pildă, un stereotip al imaginarului francez de călătorie în Orient (cu prelungiri până la Malraux) îl reprezintă, pe lângă accesul neîngrădit la drog, sexualitatea: aceasta lipseşte din consideraţiile autoarei, de-senzorializarea Orientului fiind evidentă la tot pasul, ca şi cum întreaga aventură a occidentalului atras de exotismele orientale n-ar fi decât una strict cerebrală. Suprimarea detaliului plastic, a spectacolului reprezintă una dintre dimensiunile surprinzătoare ale cărţii, ignorarea demonismului, la care se ajunge pe cale „intoxicată“, fiind o alta. În general, voinţa platonică ce incită la folosirea drogurilor, din dorinţa ajungerii într-o „ordine mai înaltă şi mai profundă a realităţii“ (cum spunea Thomas De Quincey), e bine relevată motivaţional, însă există şi o latură neagră, funestă a halucinogenelor, care face legătura între divinaţia htoniană antică şi vrăjitoria medievală, care e doar amintită, ca şi cum teama de a deschide „cutia Pandorei“ e prea mare pentru a intra în detaliile negative, abisale ale temei.

Paradoxul face ca lucrurile legate de istoria mentalităţilor să fie mai bine elaborate decât temele strict literare. Baudelaire e destul de bine analizat pe ansamblu, însă lipseşte cel abisal, atât de frumos gustat polemic de Jean-Pierre Richard. Remarcabil e capitolul dedicat degenerescenţei fin de siècle, unde Andrada Fătu-Tutoveanu se regăseşte, semn că interdisciplinaritatea îi prieşte şi că vocaţia speculaţiei n-a părăsit-o cu totul. Însă paginile despre dandysm sau despre Rimbaud sunt cuminţi, expediate, tot aşa este şi tranziţia spre suprarealism (p. 174-176), scuza formală fiind că în acest fel se intră într-un domeniu aparţinând secolului XX – adică al unuia aflat în afara cadrului temporal strict al lucrării.

Cea mai incitantă demonstraţie este cea din subcapitolul Alteritate şi anxietate: Mitul „drogului străin“ (p. 100 sq.), care deconstruieşte fascinaţia compensativă exercitată de Orient asupra europenilor (cu ecouri până în Ispita Occidentului, al lui Malraux), arătând că, de fapt, în imaginarul britanic cel puţin, accepţiunea drogului oriental este duală: unii cred, într-adevăr, că el reprezintă calea înspre plenitudine (pentru unii: singura...), în vreme ce sunt şi voci puternic marcate de raţionalismul retroactivant al „Luminilor“, pentru care drogul nu reprezintă altceva decât o „contaminare“ nefastă a Occidentului de către Orient, echivalentă cu o eroziune şi cu o dispersie, halucinogenul „malefic“ având o redutabilă capacitate de insinuare în „miezul civilizaţiei «sănătoase», «pure» occidentale“. Andrada Fătu-Tutoveanu sesizează oportun marele potenţial de speculaţie identitară pe care-l reprezintă acest dualism, dar o citează extensiv pe Louise Foxcroft (The Making of Addiction: The „Use and Abuse“ of Opium in Nineteenth-Century Britain) pentru a o demonstra. Evident, nu se putea altfel...

 

Ştefan Borbély

Tot despre halucinogene (Andrada Fătu-Tutoveanu, Un secol intoxicat: Imaginarul opiaceelor în literatura britanică şi franceză a secolului al XIX-lea. 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)