Bogdan Suceavă şi orbul glonţ al Patriei

 

Irina Petraş

 

Deplângeam, în urmă cu vreo cinci ani, încetineala/reticenţa cu care romanul românesc se acomodează deschiderii de după 1989, intimidat, poate, şi de nesfârşitele certuri canonice, de noile teze şi cenzuri, de etalonul est-etic aplicat abuziv şi fără nuanţă. „Realitatea“ celui de-al doilea „obsedant deceniu“ devenea materie romanescă, încă ezitant, în Ecluza lui Radu Mareş (2006). Anul trecut înregistram câteva bune romane care îndreptau lucrurile, aşezând decis tema alături de foarte bunele cărţi cu întoarceri şi fugi înmiresmate, de cele, oarecum depăşite, din zona „sexului care vorbeşte“ ori a mizerabilismului cu teză. Astfel, Provizorat, al Gabrielei Adameşteanu, Un om din Est, al lui Groşan, sau Cadenţă pentru marş erotic, al Marianei Gorczyca, aduc proza românească la zi. Remarcam construcţia lor pe aceeaşi „opoziţie complementară“ – posomoreala cu accente grotesc-hilare a orizontului politic contracarată cu un tratament erotico-senzual, ambele subminate ori condimentate, insistent şi consistent, de un al treilea palier, poate cel mai important dintre toate: Cultura. Dacă politicul e suportat mai mult ori mai puţin traumatizant, iar eroticul e un refugiu ori o amăgire, culturalul are firescul unei temelii existenţiale, nu e de umplutură, ci de esenţă. În toate aceste romane, momentul Revoluţiei e un hotar marcat în treacăt şi în răspăr, cu un soi de grabă, ca punct maxim al derutei, imposibil de decantat la rece. Comunismul şi tranziţia au provocat deja maldăre de crochiuri gata să le propună un portret-robot suficient de credibil, de aproape de adevărul infinit interpretabil. În Noaptea când cineva a murit pentru tine (Iaşi: Polirom, 2010, 200 de pagini), Bogdan Suceavă alege să-şi instaleze instrumentarul „în dimineaţa de 25 decembrie 1989“, să poarte obiectivul aparatului de filmat „dinspre Piaţa Dorobanţi spre sud, spre Universitate“, aşadar în chiar miezul cronotopic al Revoluţiei. Stranietatea vine din (timpul diez, era să spun) amestecul de real şi ireal al Istoriei înseşi. Logica bunului-simţ nu funcţionează, reperele sunt toate în mişcare, albul şi negrul îşi schimbă năucitor între ele costumaţia şi gesturile. În plus, totul se petrece aparent la vedere – „ne transmiteau pe toţi la televizor, în direct pe toate canalele lumii“ –, adevăratul şi falsul închipuind, într-o derutantă cârdăşie, tablouri vivante.

Eroul/naratorul romanului este construit ca răscruce, ca punct disputat de forţe contrare, dar egale până la a bloca orice înaintare, nu doar în timp şi spaţiu, dar şi în plan adânc existenţial. Are 19 ani, aşadar îi lipseşte trecutul ca vină, dar, cel puţin deocamdată, nici viitorul nu-i este accesibil („nu exista încă nimic în afara aerului plin de gloanţe şi a străzilor pline de oameni“). Drumul său spre facultate, unde ar trebui să ia parte la chiar punerea temeliei unui viitor („lumea întreagă o să se schimbe, o să schimbăm lumea“), pare să nu aibă capăt. Este fiul unui ofiţer de miliţie („Tata a purtat toată viaţa uniforma gri-bleu, de la nouăsprezece ani, de când a intrat în şcoala militară. Tata a crezut în ordinea socială“), dar legea în respectul căreia a fost crescut nu mai funcţionează („Afară bate haosul dinlăuntrul vântului“). Matematica, titlul său de nobleţe şi de glorie (Riemann e o trimitere aproape laitmotivică), „colaborează“ cu realitatea, accentuând impresia de labirint. Nicio ecuaţie nu e simplă, necunoscutele fac jocul după reguli absconse. Singurul refugiu rămâne memoria. Mai întâi, una ineficientă în profunzime, căci amintirile de „băiat tocmai lăsat la vatră“ sunt şi ele hărţuite: a fost terist, într-o unitate specială, ştie să evoce cu umor aberaţii şi lucruri hilare din viaţa cazonă, dar o lumină senin-copilăroasă pluteşte deasupra paginilor cu pricina, lăsând loc abia pe secvenţe înguste umbrelor (mi-a venit în minte Petru Popescu, dar şi Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad, Ion Lilă ori Sorin Preda – ordinea, legea, disciplina pot fi citite oricând în registrul realist al experienţei necesare de viaţă, cu subtexte morale, nobile, dar şi în cel absurd, inuman, supra-real, al înstrăinării acute). Apoi, paginile înfiorate de iubiri (la fel de copilăroase) nu sunt nici ele destul de puternice pentru a ţine piept realităţii distorsionate, apocaliptice: „Cerul scuipă plumb înstelat şi ilogic“. Mărturiile de la faţa locului pot fi puse oricând sub semnul întrebării, căci feţele sunt multe şi vagi: „Ce înseamnă, în fond, realitatea? Am fost acolo“. Nu e deloc sigur că „Libertatea e maica precistă a toate câte sunt“.

Povestea se scrie după 20 de ani. Amănuntul nu e nesemnificativ. Lecţia matematicii (formulată într-un interviu: „Nimic nu trebuie să fie inutil de sofisticat, ci clar, limpede şi precis; adjectivele trebuie asasinate la timp. E bine să ştii ce nuanţă urmăreşti cu fiecare scenă, să dozezi bine dinamica fiecărei finalităţi de scenă, să ai în permanenţă în vedere ansamblul, pe care să-l înalţi gradual către claritatea şi limpezimea ideii pe care vrei să o expui“) nu e operantă până la capăt. Nu se poate renunţa la adjective, doar ele, cu imprecizia lor cuprinzătoare, pot aproxima ideea. Transcrierea titlurilor capitolelor are consistenţa unui rezumat adjectivat, vag poematic, conservând larga ambiguitate a subiectului:

 

Pe vremea aceea, lumea era mult mai mică decât azi, pentru că nu ridicam privirea. Plumbul dens în eter, lumina nopţii densă în întunericul zilei. Moştenirea lui Riemann s-a preschimbat în labirint, iar timpul circular curge în cadenţe abstracte. Seara se deschide lăuntric, iar timpul se întoarce înapoi cu o măsură fecundă. Patria devine materială. Ea e construită din plumb, raze X şi sânge. În spatele fiecărei victorii se află oameni care nu au dorit-o. Timpanul diagonal al nopţii. Lipsa din lumea veche aprinde lumea nouă. Un peisaj demn de contemplaţie: apocalipsă căzută peste sărăcie. Amurgul tuturor iluziilor observat din focarul de maximă deformare a luminii. Porţile ţi se deschid. Căci strălucirea nu are legătură cu vederea realităţii reale, ci cu a realităţii din spatele ei. Vânătoarea de umbre. Visurile trec în realitate. Realitatea trece prin umbre. Am fost acolo. Ochi pentru ochi şi foc pentru foc. Noaptea când cineva a murit pentru tine.

 

Mi-a venit în minte şi Cititorul lui Bernhard Schlink. Şi romanul lui Bogdan Suceavă ridică, sec, câteva chestiuni de o realitate incomodă. Alternarea descrierilor oarecum spumoase şi fără încheieri nete dintr-o viaţă încă neproblematică alternează cu rafala scurtă, aproape stridentă a câte unui cuvânt lăsat singur în rând, enunţ suspendat şi fără soluţie. Ori cu mai multe soluţii, niciuna satisfăcătoare. Nici tânărul lui Suceavă (asistat de scriitor într-o reconstituire după două decenii, când a crezut că a ieşit, în fine, din analfabetism şi a învăţat să citească „întâmplarea“ istorică) nu poate împăca perspectiva lungă asupra Istoriei cu una punctuală. Dacă nu contează ce e drept, ci ce e legal, căci societatea omenească e funcţionabilă doar prin disciplină, regulă, limită, lege, toate respectate, cum mai defineşti dreptatea însăşi? Când lupţi pentru dreptate, ce anume îţi doreşti? Cum să ajungi la formularea unor legi mai presus de sisteme politice, de regimuri, valabile indiferent de ele? În funcţie de ce îţi defineşti responsabilitatea, loialitatea, conştiinciozitatea? Dacă doar respectarea legii e importantă, atunci nu mai poate fi vinovat şi deci pedepsit, atunci când, în cele din urmă se dovedeşte strâmbă, decât cel care a făcut-o, legiuitorul. Cât de uşor e însă să-l identifici? Binele şi Răul nu există în afara constructelor cultural-morale. Libertatea, dreptatea nu înseamnă niciodată acelaşi lucru pentru toţi oamenii. Iar legile oa­menilor sunt alunecoase. Faţă în faţă cu crima contra umanităţii nu poţi avea decât gesturi simbolice şi care nu promit nicidecum limpezirea lucrurilor. Scrisul însuşi e un asemenea gest simbolic. El nu răspunde la întrebări, ci le formulează. Deconstrucţia şi reconstrucţia sunt la fel de tatonante, toată greutatea cade pe încăpătorul sens figurat şi pe polisemie. Atent construit, romanul are ritm de fugă. De altminteri, e ceea ce a învăţat cel mai bine să facă tânărul („beat de ideea de a aparţine“) aflat în slujba Patriei: să fugă. Şi să-şi descrie, gâfâind, fuga. Interioritatea a cărei cvasiabsenţă o deplânge, pe bună dreptate, Alex Goldiş nu are, încă, loc de întors.

 

Irina Petraş

Bogdan Suceavă şi orbul glonţ al Patriei (Bogdan Suceavă, Noaptea când cineva a murit pentru tine. Iaşi: Polirom, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)