Fost-a Eliade necredincios?

  

Mircea Handoca

 

Cu aproape trei sferturi de veac în urmă, Emil Cioran afirma într-un articol: „Dintre oamenii cu preocupări religioase, puţini sunt aşa de puţin religioşi ca Eliade“.1

Ca să-i cânt în strună celui ce-a scris Pe culmile disperării, reproduc şi începutul unui capitol inedit2, proiectat iniţial să facă parte din Romanul adolescentului miop, de Mircea Eliade:

 

Joi am plecat de la ora de Religie; din principiu trag la fit la ora aceasta, cu Mărculescu. În timpul acesta a venit în clasă Directorul, cu profesorul de română Emilian, ca să facă o listă cu băieţii ce pot concura la Tinerime. M-a scăpat Acterian, spunând că am învoire de la domnul profesor. Directorul a întrebat cine e mai tare la Limba română. „Eliade, domnule, Eliade!“ au strigat toţi băieţii. [...] Vojen s-a înscris şi la Istorie şi la Religie. Profesorul nostru de istoria bisericii române m-a recomandat la Director ca un băiat „foarte bun la Religie“, dar directorul nu m-a scris, fiindcă s-au ridicat alţii, care au spus că la asemenea concursuri e nevoie numai de specialişti.

 

Nici paradoxul aforistic al lui Cioran, nici zeflemeaua colegilor de la Liceul „Spiru Haret“ n-aveau vreun suport real. Chiar dacă în copilărie şi în anii maturităţii Eliade n-a fost – cum se spune – „un practicant religios“...

În duminicile adolescenţei nu mergea la biserică, ci la Băneasa, unde împreună cu colegii colecţiona tritoni, insecte şi brotăcei. În mod inconştient, copilul credea şi simţea – asemeni lui Ştefan a Petrei Ciubotariul – că biserica e în sufletul omului.

„Era darnic şi sensibil la suferinţa oricui şi toată viaţa a fost generos. Când mergea la şcoala primară din strada Mântuleasa, dacă întâlnea vreun nevoiaş, uşor se lipsea de banii primiţi de la mama să-şi cumpere cornuri pentru recreaţii.“3

În anii studenţiei, Eliade publică în Cuvântul, în toamna anului 1927, celebrul Itinerariu spiritual, adresându-se patetic celor din generaţia sa. Cel de-al unsprezecelea foileton se intitula Ortodoxia.

 

Noi voim un creştinism efectiv – adică rezultatul unei experienţe, proaspăt, greu de sensuri, cald de viaţă, strălucitor de daruri. Care să ne prefacă, să ne facă din oameni – oameni de-ai lui Dumnezeu, adică suflete în trupuri, suflete ce caută să asimileze şi să răspândească valori dumnezeieşti în lumea valorilor bestiale sau, rareori, a valorilor omeneşti.

Ortodoxia ne sileşte să renunţăm la o parte din viaţă? Ortodoxia nu ne sileşte la nimic. Faptele pe care le facem sub înrâurirea ei sunt fapte fireşti, care nu ne mutilează viaţa – pentru că viziunea acestei vieţi e schimbată. Un ortodox poate fi ascet sau păcătos. Ce însemnătate poate avea faptul acesta? Experienţa religioasă, dragostea către Christ – rămân aceleaşi.4

 

După trecerea anilor, autorul schiţează o caracterizare obiectivă a celor scrise în tinereţe, precizând că acele pagini erau departe de concepţia ortodoxiei susţinută de Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu:

 

[Itinerariul spiritual] era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tânără“ ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.5

 

Într-un doct şi erudit eseu, Wilhelm Dancă glosează pe marginea acestui „manifest“ al generaţiei de la 1927, punându-l în relaţie cu ideile unor texte din Oceanografie şi Fragmentarium.

În amplul excurs în biografia lui Eliade, rectorul Institutului Teologic din Iaşi se referă la corespondenţa lui, din 1927-1939, cu un preot catolic, Ernesto Buonaiuti, şi la colaborarea lui Eliade la Ricerche Religiose, revistă condusă de acesta.

În paranteză fie spus, am publicat eu însumi scrisorile primite de la savantul prelat italian.

Părintele Dancă ne prezintă o bogată documentaţie asupra legăturilor dintre prelaţii catolici Teilhard de Chardin şi Daniélou cu Mircea Eliade (cu citate din memorialistică şi Încercarea labirintului): „Cu siguranţă, influenţa nu a fost numai dintr-o singură parte. De exemplu, expresia «Liturghia cosmică», atât de dragă lui Mircea Eliade, o găsim şi la cardinalul Daniélou şi la teologul elveţian Hans Urs von Balthasar“.6

Există şi un alt document, din care se vede, indubitabil, părerea lui Eliade asupra unificării ortodoxismului cu catolicismul, în consens cu Vintilă Horia. E vorba de o epistolă a autorului Tratatului de istorie a religiilor, din 3 ianuarie 1953, adresată celui ce – peste câţiva ani – va scrie Dumnezeu s-a născut în exil:

 

Trebuie să rupem definitiv cu ceea ce n-am fost niciodată: cu lumea slavo-eurasiatică. „Ortodoxia“ rusească n-a fost niciodată a noastră. Nu Kievul ne-a orientat, ci Bizanţul şi Muntele Athos. Iar Bizanţul era Roma (cea adevărată!). iar Muntele Athos îşi trăgea rădăcinile din spiritualitatea ierusalimistă. Deci ambele tradiţii erau bune: Roma şi Ierusalimul; nu a treia Romă, Moscova. După cum ştii, dogmatic, diferenţele dintre Roma şi Răsărit sunt minime şi, la scara de azi a valorilor, ridicole. Iar ritul, ortodoxia românească e o creaţie a romanităţii orientale, la care s-a adăugat, din nefericire, limba liturgică veche – bulgara; dar asta destul de târziu şi vocabularul, dacă ne-a rămas, nu a putut desfigura creştinismul nostru, plămădit cu secole în urmă. Lupta de neatârnare a început de mult, de când am scăpat de slujba slavonă. Trebuie continuată până ne vom găsi aproape de Roma, rămânând totuşi ceea ce suntem; urmaşii romanităţii orientale. Roma însăşi are mare nevoie de această romanitate orientală. Tot ce vine din Orientul „paradisiac“ al începuturilor, spaţiul acesta prodigios între Nil, Eufrat, Podişul Iranului, Mediterana şi Marea Neagră – aparţine lumii, istoriei şi, în primul rând, Europei. Nu trebuie să ne rupem de el, nu trebuie să-l abandonăm imperiilor de stepă, nici Asiei. Altminteri, redusă exclusiv la tradiţiile ei occidentale (în mare parte provinciale), Europa se ofileşte şi moare. Singura ei şansă de supravieţuire suntem noi, Centrul şi Răsăritul, îndeosebi Răsăritul, care încă nu şi-a cântat cântecul şi ale cărui rezerve spirituale sunt incalculabile. (Ortega mă întreba odată: Ce faceţi cu Orpheu? Când ni-l daţi?) Deci, întocmai ca şi Dta, văd şi eu obligatorie apropierea de Roma; dar nu văd încă formula. Am vorbit cu mulţi iezuiţi (nu mai spun de benedictini, atât de aproape de noi), îmi spuneau: când veţi veni, cu toate ale voastre va fi ca o nouă naştere a catolicismului roman. Trebuie să le dăm şi lor, să-i ajutăm – întocmai cum vom primi şi noi de la ei. De aceea, astăzi, formula uniată mi se pare simplistă şi provincială. Foarte bine că fenomenul a existat. Dar, în mare, va trebui să aibă o altă deschidere. Întoarcerea la Roma nu va trebui să aibă aspectul unei Canosse. Nu ştiu cum va trebui făcut. Tensiunea spirituală post-apocaliptică (adică, dacă vom supravieţui ca neam şi geografic războiului) va fi astfel încât nu putem prevedea nimic. Ştim doar că unirea se va face.7 (subl. M. H.)

 

În arhiva mea se mai află un text necunoscut până în prezent. La 16 august 1965 există următoarea notă în Jurnalul inedit:

 

Zilele trecute a venit să ne vadă Emico Costelli, şi l-am oprit la dejun. Insista să iau parte la colocviul din ianuarie despre Mit şi religie. Îmi spune că l-a văzut pe Papă, în audienţă specială, şi Sfântul Părinte l-a felicitat pentru colocviile lui de la Roma, în care filozofi şi filologi catolici şi protestanţi discută împreună. Eu aş reprezenta ortodoxia. (subl. M. H.)

 

În India fusese cât pe ce să renunţe la ortodoxism şi să se însoare cu o indiancă. Fata „era mai creştină decât mine (poate pentru că avea o experienţă religioasă, iar eu am doar o predispoziţie religioasă)“.8 Dacă nu ar fi avut loc cearta cu Dasgupta şi izgonirea lui de către cel care-l găzduise, s-ar fi căsătorit cu Maitreyi şi ar fi trecut la hinduism.

Toate acestea, în ciuda sfaturilor familiei. Mama îi scrisese într-o epistolă, datată 13 februarie 1929:

 

La Bobotează a venit preotul la noi şi mi-a spus ca să nu uit să-ţi scriu să ţii religia în care te-ai născut şi ai crescut, că toţi care învaţă devin budişti, ca fostul ministru Dissescu... Îngrijeşte-te pe cât poţi – eu am singura nădejde în tine şi dacă nu vrei nimic pentru mine, gândeşte-te cel puţin la sora ta.9

 

Tânărul de 23 de ani îşi formase o viziune personală asupra creştinismului poporului nostru, pe care o împărtăşeşte profesorului Vittorio Macchioro în scrisoarea din 15 martie 1931:

 

Înainte de toate suntem înclinaţi, firesc, către un „creştinism cosmic“, ca să spun aşa. Simţim că totul pe lume stă sub vraja iubirii pentru Domnul nostru, că porumbeii pot fi botezaţi, iar copiii sunt fraţii noştri. Avem minunate cântece populare despre fraternitatea dintre om („român“) şi dealuri, păduri, animale – şi această frăţie nu există prin puterea noastră, ci prin harul Domnului nostru. Nu-ţi poţi imagina cât de mare este rolul jucat de acest har în Weltanschauung-ul nostru popular. Credem că totul este aşa, pentru că aşa a lăsat Dumnezeu. Există un minunat proverb românesc care spune: „Suntem creştini aşa cum arborii sunt arbori şi păsările păsări“. E ca şi cum ai spune că suntem creştini pentru că suntem oameni. În româneşte, cuvântul „creştin“ este identic cu acela de „om“. Un ţăran român crede că singura lui datorie este să fie „drept“ şi „bun“ („om drept“, „om bun“) şi, fiind aşa, e creştin. Pentru el, creştinismul nu este o dogmă, un organism exterior de norme şi ameninţări – ci baza creaţiei, singurul sens al acestei vieţi pământeşti. Din această cauză străinii cred că suntem „fatalişti“ sau „leneşi“ sau „indiferenţi din punct de vedere religios“. Este o înţelegere cu totul greşită a întregii probleme. Suntem doar toleranţi şi umili. Este curios că biserica ortodoxo-greacă nu are misiuni, nici propagandişti şi nici... Reformă. Cred că este ceva de bun-simţ în asta. Nu credem în convertire, pentru că, să fii creştin este un lucru natural. „Cum arborele este arbore“ prin harul Domnului.

Când Filip al ii-lea şi întreaga Europă obişnuia să-i ardă pe evrei şi să-i persecute pe necredincioşi, evreii şi-au găsit refugiu în ţările române. Discipolii lui Jan Hus şi ai lui Calvin au fost acceptaţi şi această toleranţă a provocat o mulţime de tulburări politice cu Rusia şi Polonia. Văd un înţeles în toate acestea. Este ceea ce eu numesc „creştinism cosmic“, opus celui ecleziastic.10

 

În anii maturităţii, Eliade a revenit de câteva ori la ideea „creştinismului cosmic“.

Deosebit de semnificativă este rememorarea legăturilor sale cu Teilhard de Chardin şi similitudinile dintre teoriile filozofului iezuit şi cele ale sale:

 

Am avut întrevederi şi eram fascinat de teoria evoluţiei pe care a formulat-o şi de punctul Omega, mi se părea chiar că ea contrazicea teologia catolică: plasarea lui Cristos în ultima galaxie aminteşte mai curând de budismul mahayana decât de creştinism. Era totuşi un om care mă fascina, care mă interesa nespus, iar, mai târziu, am înţeles în ce măsură gândirea lui era creştină şi cât era de originală, de curajoasă. Teilhard reacţionează împotriva unor tendinţe maniheiste care s-au infiltrat în creştinismul occidental. Chardin arată valoarea religioasă a Materiei şi a Vieţii. Ceea ce îmi aminteşte de „creştinismul cosmic“ al ţăranilor din Europa răsăriteană, pentru care lumea era „sfântă“ deoarece a fost sfinţită de încarnarea, moartea şi învierea lui Isus Hristos.11

 

Referindu-se la preocupările religioase în domeniul ortodoxiei ale lui Nae Ionescu, între 1920 şi 1940, Eliade nota, la 8 ianuarie 1945:

 

Şi Nae Ionescu a făcut necontenit eforturi pentru a izbuti să creadă ca un ţăran creştin. Dar era mereu chinuit de îndoială. O bună parte din gândirea lui sistematică nu ţine seama de Dumnezeu – e clădită fără ajutorul sau prezenţa lui Dumnezeu.

În fond, ştiu că Nae Ionescu şi-a pierdut de tânăr credinţa – şi, după spusele lui, ar fi regăsit-o când se afla la studii în Germania. Dar mă întreb: a regăsit-o el cu adevărat? Şi n-a mai pierdut-o niciodată? Nu ştiu ce să spun...12

 

În ceasurile de cumpănă ale vieţii, în momentele propriilor drame existenţiale, preocupările religioase ale lui Eliade trec pe primul plan. Nimic altceva nu-l mai interesează.

În toamna anului 1944, în Portugalia, alături de soţia sa, citeşte împreună cu ea Biblia. Într-o noapte intră buimac într-o biserică, în timp ce se făcea o slujbă pentru femeile bolnave.

La moartea soţiei, copleşit de durere, luptă cu toate puterile împotriva crizelor de disperare şi neurastenie. Îşi pune întrebări, compară, observă contradicţii, se îndoieşte.

Cei doi filozofi în opera cărora se scufundă sunt Kierkegaard şi Şestov.

Lev Şestov (Chestov) – 1866-1938 –, teolog, filozof şi scriitor rus, stabilit în 1920 în Franţa, e mai puţin cunoscut la noi. Opera lui e o apologie a cunoaşterii prin credinţă. Influenţat de Nietzsche, Dostoievski şi Pascal, Şestov e reprezentant al iraţionalismului mistic. El se opune lui Aristotel, Spinoza şi Hegel, care-şi maschează ateismul. Eliade transcrie câteva aforisme de-ale lui Şestov din cartea acestuia despre Kierkegaard, „prolixă, dar admirabilă“.

Reţin schepsisul interogaţiei retorice: „Acceptarea şi puterea de a îndura sunt oare singurele răspunsuri pe care omul le poate da grozăviilor vieţii?“13

Kierkegaard a scris cele mai pătrunzătoare analize ale sentimentului religios. Eliade, autorul primului articol despre filozoful danez, apărut în Cuvântul, în 1926, citeşte, după moartea Ninei, Tratatul despre disperare, Conceptul de angoasă şi celelalte cărţi ale acestuia. Remarcă similitudinile dintre opera lui şi gândirea indiană arhaică.

Polemizează cu el (deşi ştie că acesta murise cu un secol în urmă): „Cum adică: împotriva raţiunii? Se vede treaba că Kierkegaard, care-şi pierduse de mult credinţa, pierduse până şi amintirea ei“.14

Peste câteva zile, citind în Jurnalul lui Kierkegaard despre dispreţul acestuia faţă de Goethe, se dezlănţuie:

 

De ce groaza aceasta bolnăvicioasă de orice bucurie concretă? De ce retragerea aceasta din viaţă? Christos nu ne spune nimic că trebuie să suspendăm viaţa finită; ne spune numai să credem şi orice vom cere rugându-ne şi crezând că ne va fi dat, vom avea.15

 

În fond, lucruri asemănătoare se află şi în spusele lui Marcu şi Isaia.

Eliade justifică credinţa evreilor care „dă concretului un sens religios, desfătându-se în carne, rămânând totuşi în duh“ (2 februarie 1945).

Oferă argumente, exemplifică, se justifică: „După ce Avram şi Iov au trecut prin teribile probe, s-au întors în lumea lor concretă, şi-au reluat viaţa lor familială, de îndestulări trupeşti şi mângâieri spirituale“.

În concluzie, comparându-se cu filozoful danez, continuă:

 

Convingerea aceasta pe care am dobândit-o în ultimii opt-nouă ani de cercetări etnografice, Kierkegaard nu o avea. De aici, deznădejdea lui teribilă – şi numai melancolia mea.

Misiunea mea în cultura secolului al xx-lea este să descopăr şi s-o fac vie lumea presocratică.16

 

Pierderea unei fiinţe dragi îi zguduie întreaga făptură. În 1951, când au murit, în aceeaşi săptămână, tatăl şi unchiul Mitache, cel ce i-a fost confident şi l-a ajutat să plece în India, i-a trimis sorei sale, Corina, o telegramă impresionantă: „Simt că am pierdut tot: copilăria şi tinereţea mea!“

Aflând că „bătrânul“ a plecat definitiv, nota la 19 noiembrie 1951:

 

Parcă mi se pustieşte fiinţa. E mai mult decât tristeţe, e o vidare lăuntrică, totală. Am întrerupt acum câteva ceasuri însemnările acestea: o jale fără nume m-a azvârlit pe neaşteptate în plâns. Eram, din fericire, singur acasă. Şi m-am trezit târziu, secătuit, obsedat de amintiri. Ca şi ieri, ca şi alaltăieri, am suit la Sacré Coeur şi am aprins două lumânări. Numai ofranda aceasta simplă mă linişteşte.

 

Poate fi numit un asemenea om necredincios?17

Şi după rostogolirea deceniilor, lectura predilectă a eroului nostru continuă să fie Noul Testament.

E drept că paşii nu i se îndreptau prea des spre biserică. Atunci când o face, nu uită să facă unele însemnări. Redau câteva dintre ele:

 

20 noiembrie 1946

Doi ani (de la moartea Ninei). Slujba de la biserica românească. Trei preoţi şi numai Giza cu mine. N-am vrut să chemăm nici un prieten.

Ce păcat că, după o atât de „frumoasă“ slujbă – în sens spiritual – preotul m-a chemat în camera de alături şi m-a întrebat ce cred despre politică...

 

2 mai 1948

Paştele. Pentru întâia oară de 8 ani asist la prohod şi la înviere. Biserica română e plină până la refuz. De câteva săptămâno a fost „cucerită“ de rezistenţi...

 

10 martie 1966

Ieri, de ziua mea, am asistat la botezul studentului meu (Social Thought) Michael Korn. De vreo doi ani voia să se convertească, deşi nu imediat, la catolicism. (Nu-l atrăgea nici dogma, nici ritualul.) Când mi-a spus de intenţia lui şi pentru că ştiam că ignoră aproape total iudaismul, l-am rugat să vadă întâi un rabin, să mediteze asupra „consecinţelor“, să discute şi cu alţii, ca să nu regrete mai târziu, sau să-şi renege noua credinţă, aşa cum era pe cale s-o facă cu cea dintâi. M-a ascultat, a citit, a stat de vorbă şi a hotărât să se boteze....

 

15 februarie 1970

Asist la slujba catolică la Oriental Institute, unde de câteva luni liturghia e acompaniată de „muzică de jazz“ (de fapt, o ghitară, o trompetă, un saxofon). Sunt prins şi cucerit. Sala e plină de tineret. Pentru prima oară văd tineri care nu se plictisesc şi nici nu stau ca nişte pietre la o slujbă. „Transmisă“ prin asemenea melodii, liturghia îi tulbură, îi atrage, îi interesează. „Şi-au găsit limbajul religios pe care-l căutau?“

 

Deşi pretinde că s-a hotărât să păstreze discreţie în ceea ce priveşte propria sa credinţă, am impresia că am descoperit enigma, citând un fragment din spusele sale privitoare la lectura Bibliei:

 

Desigur, există mai multe lecturi ale Bibliei. Este cea a creştinului, a credinciosului, sau, mai degrabă, a aceluia care îşi aminteşte că trebuie să fie credincios şi creştin: zi de zi este uitat acest lucru. Este apoi lectura pe care o face istoricul. Şi o a treia: aceea care recunoaşte în această carte un foarte mare şi foarte frumos model de scriere.18

 

Eliade s-a implicat în toate cele trei modalităţi.

Note

1. Emil Cioran, Mircea Eliade şi dezamăgirile sale, in Pagini literare (Turda), 16 ianuarie 1936.

2. Manuscrisul, aflat în arhiva noastră, este intitulat Concursurile Tinerimii Române, şi a fost scris în 1923.

3. Cu Corina-Cornelia Alexandrescu, sora scriitorului, in Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, ediţia a 2-a, Bucureşti: Ed. Criterion, 2006, p. 33.

4. Ortodoxia (xi), in Cuvântul, anul iii, nr. 924, 12 noiembrie 1927, p. 1-2.

5. Mircea Eliade, Memorii, ed. a 2-a, Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 137.

6. Wilhelm Dancă, Fascinaţia sacrului de la Mircea Eliade la Papa Ioan Paul al ii-lea, Iaşi: Editura Sapientia, 2002, p. 56.

7. Mircea Eliade, Europa, Asia, America: Corespondenţă A-H, vol. I, Bucureşti: Humanitas, 1999, p. 457-458.

8. Mircea Eliade către Vittorio Macchioro, 15 martie 1931, in Europa, Asia, America: Corespondenţă, vol. II, Bucureşti: Humanitas, 2004, p. 176.

9. Jeana Eliade către fiul său Mircea, scrisoare inedită, aflată în arhiva noastră.

10. Mircea Eliade către Vittorio Macchioro, p. 175.

11. L’épreuve du labyrinthe: Entretiens avec Claude-Henri Rocquet (Încercarea labirintului, trad. de Doina Cornea, Cluj-Napoca: Dacia, 1990, p. 83).

12. Mircea Eliade, Jurnalul portughez şi alte scrieri, vol. I, ed. Sorin Alexandrescu, Bucureşti: Humanitas, 2006, p. 429.

13. Ibidem, p. 298.

14. Ibidem, p. 285.

15. Ibidem, p. 301.

16. Ibidem, p. 284.

17. Incinerarea scriitorului – contrar canoanelor ortodoxiei – a produs tristeţe şi mâhnire în rândul unor clerici.

   Părintele Gheorghe Calciu, în vizita pe care i-a făcut-o lui Eliade, în februarie 1986, l-a întrebat dacă nu cumva cunoaşterea în profunzime a religiilor orientale i-a afectat ortodoxia. „Eliade m-a asigurat cu tărie că nimic nu s-a mişcat în sufletul său din credinţa lui, că el şi-a construit o credinţă simplă, cât mai simplă, ca a unui ţăran român şi că această temelie a rămas nezdruncinată în el. A spus lucrul acesta cu simplitate şi foarte convingător.“ După moartea savantului, părintele Calciu  a avut o discuţie amplă cu Dna Christinel. Comentând cele aflate, precum şi articolul Mahaparinirvana al lui I. P. Culianu, părintele Calciu conchidea: „Eu cred că el a fost ars fără consimţământul lui, dintr-un exces de dragoste rău înţeleasă a unora din discipolii săi“ (Gheorghe Calciu, Mormântul furat, in Origini, nr. 9-10, septembrie-octombrie 2003, p. 34).

18. Încercarea labirintului, p. 144.

 

 

Mircea Handoca

Fost-a Eliade necredincios?

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)