Cioran sau un român la Paris

Marta Petreu

 

Poate din cauza cărţii lui Rigoni, care pune fizionomia – chipului şi operei – lui Cioran pe seama ruşilor, m-am consolat recitind una dintre cele mai bune cărţi româneşti de cioranologie: volumul lui Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran (Craiova: Scrisul Românesc, 1999).

Dl Ciocârlie nu îl consideră pe Cioran filosof, ci scriitor. Unul mare. Un scriitor  european mare. Şi îi comentează, într-o carte întreagă, Caietele. Deoarece nu-l socoteşte filosof, ci numai scriitor, Livius Ciocârlie devine, în faţa lui Cioran, mai liber decît oricare dintre comentatorii români ai filosofului. Mai mult, comentariul său literar este făcut în mici fragmente, ceea ce creează o situaţie nu lipsită de anumită ambiguitate: peste fragmentele Caietelor, ştim cu toţii cît de subiective, se înalţă fragmentele lui Ciocârlie, la fel de subiective. De aceea, cartea dlui Ciocârlie este una cu două personaje: Cioran şi Ciocârlie. Avînd cultura pe care ştim cu toţii c-o are, dl Ciocârlie se mişcă în acest comentariu cu graţie eseistică – o graţie pe care şi-o asumă/prezintă drept stîngăcie, astfel încît nu sînt deloc puţine situaţiile în care exegetul declară că nu ştie prea bine cum să se descurce cu mormanele de fişe pe care şi le-a făcut, şi asta în vreme ce se descurcă foarte bine.  În plus, dl Ciocârlie are un ton sigur de el însuşi. Aşa că rezultă o carte în care autorul se declară modest-nehotărît şi în care are un ton sigur, tranşant.

Cartea este făcută pe bază de audiţie muzicală şi de auz muzical: adică, în vreme ce a citit Caietele cioraniene, Livius Ciocârlie a ascultat/a auzit, cu auzul interior, vocea lui Cioran. Tonul. Şi s-a distrat copios.

Dl Ciocârlie nu crede afirmaţiilor lui Cioran şi aude nota stridentă, înaltă – adică falsă – din paginile Caietelor. Iar Cioran (nu-i voi spune, în acest comentariu, „filosof“, îl las să existe numai ca scriitor, cum îl socoteşte dl Ciocârlie) îi apare inautentic. Mai exact, drept un exagerat care, de dragul efectului literar, falsifică sau ratează, anume în Caiete, un anume soi de sinceritate şi de autenticitate.

În multe dintre laconicele sale comentarii, Livius Ciocârlie m-a convins – în altele, nu. Sînt de acord că stilul lui Cioran este atît de aiuritor, încît provoacă, în multe cazuri, chiar şi la cele mai grave afirmaţii ale răşinăreanului, hohote de rîs. (Inclusiv în Schimbarea la faţă a României…)

Ciocârlie nu îl crede deci pe Cioran şi îi demontează multe afirmaţii, ca pe un ceas căruia i-au înnebunit rotiţele. De multe ori – dar am motive să cred că nu de fiecare dată – are dreptate.

Ideea mare a cărţii lui Ciocârlie este însă despre românitatea lui Cioran cel din  Franţa: „adevăr românesc, stil franţuzesc“, afirmă în esenţă, repetat şi cu minime demonstraţii, dl Livius Ciocârlie. Şi are dreptate. Aş îndrăzni chiar să spun că succesul mare al lui Cioran în Franţa vine din fondul lui românesc –comun nouă, recognoscibil pentru noi, un fond arhaic, plin de vaiete şi de pulsiuni pe care civilizaţia franceză le-a depăşit şi le-a uitat – turnat în stilul rigid al frazei franceze şi într-un climat cultural ce se află la o distanţă mare de arhaitatea noastră magic-văietătoare.

A doua sursă de farmec a cărţii dlui Ciocârlie se află în comentariile personale, în confesiunile pe care le face pornind de la fragmentele lui Cioran. Autorul îşi compară convingerile sale cu declaraţiile lui Cioran şi îşi mărturiseşte propriul punct de vedere, aderenţa la valori pe care Cioran le-a aruncat (sau declară că le-ar fi aruncat) la coş. Din duelul cu fragmentele lui Cioran, dlui Ciocârlie îi ies pagini minunate. Un exemplu: acelea despre Dumnezeul lumii acesteia şi Dumnezeii altor regiuni ontologice („Mă întreb: un Dumnezeu iubitor ţi-ar cere să i te închini? Pe Isus îl iubim. L-am iubi şi pe Dumnezeu tatăl, cu altfel de iubire, dacă ar fi prevenitor. De ce se tot vorbeşte despre frica de Dumnezeu? Înseamnă că tot vechiul Dumnezeu este la post”; „Nu ştiu cum ar trebui numite fiinţele pe care le-a creat Dumnezeu, dar pe om şarpele l-a creat”; „… e greu să admiţi existenţa unui Dumnezeu iubitor. N-aş ţine seama de sensuri ce trec peste capul individului. O ordine universală, mai ştiu eu ce. Acela e alt Dumnezeu, nu cel ce ţine în mînă această lume, nesfîrşit de blînd”; vezi în întregime paginile128-135). 

Cînd îl citim pe Cioran, rîdem, spune dl Ciocârlie, iar eu recunosc că are dreptate. Iar cînd am citit cartea dlui Ciocârlie, aşa cîrcotaşă la adresa unuia dintre cei mai dragi mie autori cum este, am rîs: dar nu numai la citatele din Cioran, ci şi la co­mentariile dlui Ciocârlie. Am rîs de fapt la francheţea, ba chiar la brutalitatea, frumos înveşmîntate stilistic, pe care le dovedeşte unul dintre cei mai fini şi mai delicaţi scriitori români de azi.

 

Marta Petreu

Cioran sau un român la Paris (Livius Ciocârlie, Caietele lui Cioran. Craiova: Scrisul Românesc, 1999)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)