Un „rus“ la Paris

  

Marta Petreu

 

După moartea unui autor, de obicei numele lui intră destul de repede într-un con de umbră, iar mecanismele digeratoare ale criticii şi-ale istoriei culturii îl clasează – dacă este cazul – şi-l aşază într-un raft al istoriei literare. Nu chiar la fel s-a întîmplat cu Cioran: prin surprizele mari pe care, ca un demon ghiduş, ni le-a făcut de Dincolo, filosoful a reuşit să se menţină în atenţia, fie şi periferică, a criticii şi a cititorilor. Caietele lui, publicate postum, apoi ştirea de senzaţie cum că mai există şi alte multe caiete inedite, salvate prin miracol de la coşul de gunoi de firma de curăţenie care elibera apartamentul (salvate de neatenţia lui Simone de către o altă doamnă, tot Simone pe numele ei mic…), apoi mica bijuterie De la France, Caietul Cioran de la Editura L’Herne etc., etc. l-au păstrat pe filosoful din mansardă în atenţie. Şi, fapt important, după moartea lui au început să iasă la lumină şi documente, măcar sub forma scrisorilor pe care le-au publicat destinatarii, mîndri de a fi fost în relaţie cu un asemenea personaj de rangul întîi al culturii europene. Nu-mi amintesc ca vreun comentator român al lui Cioran să fi pronunţat, în legătură cu el, cuvîntul „geniu“ (îmi amintesc însă că Dumitru Ţepeneag spunea că filosoful a avut una dintre cele mai sclipitoare inteligenţe pe care a avut norocul să le întîlnească). Însă exegeţii occidentali nu se feresc de cuvînt, căci, iată, într-o carte dedicată lui Cioran, profesorul Rigoni îl numeşte pe Cioran geniu, şi anume, „un dintre acele genii ascunse care se manifestă mai puţin în scris, cît în contactul privat“. Mă rog, nu chiar geniu plin, dar o formă de genialitate, totuşi. În volumul său, Cioran dans mon souvenirs (apărut la puf, în 2009, şi care conţine, cu unele înlocuiri de texte în sumar evocările din In compagnia di Cioran), Mario Andrea Rigoni îl mai numeşte pe Cioran „unul dintre clasicii necontestaţi ai literaturii europene a secolului al xx-lea“. Profesor de literatură italiană la Universitatea din Padova, Mario Andrea Rigoni l-a cunoscut pe Cioran la începutul anilor 1970 şi i-a fost, de-a lungul anilor, traducător în italiană şi comentator. După cum mărturiseşte în cartea sa, ei s-au întîlnit repetat şi, în plus, au corespondat, astfel încît deţine de la el şi-un număr mare de scrisori, peste o sută (editate deja în italiană de către destinatar). Volumul de faţă, Cioran dans mon souvenirs, e alcătuit din texte scrise de Rigoni de-a lungul anilor (începînd cu 1982): postfaţa sa la ediţia italiană a cărţii Istorie şi utopie, articole publicate în presa italiană (în Corriere della Serra, de exemplu), interviuri, comunicări academice, texte inedite. Avem o privire ocazională (în sensul goethean al cuvîntului) asupra lui Cioran, avizată şi binevoitoare, ba chiar admirativă şi afectuoasă, iar nu o privire sistematică şi „studioasă“. Profesorul Rigoni, din cîte îmi pot da seama, este unul dintre cei care au contribuit la pătrunderea lui Cioran în spaţiul cultural italian, aşa că meritele lui, mari, sînt de această natură – şi nu este cazul să îi cerem alt gen de abordare a lumii cioraniene decît a avut în timp.

Portretul afectuos şi fin pe care i-l creionează lui Cioran – un om cu un aer modest, poate chiar timid, cu ambiţia de a fi liber de orice obligaţii, lăsîndu-se întreţinut de partenera sa de viaţă, de Simone Boué; un om inimaginabil de cald, din care emana o mare simpatie – are un aer de autenticitate. Mi-a plăcut insistenţa autorului de a-l descrie pe Cioran drept un mare cititor şi m-a amuzat să reîntîlnesc descrierea coridorului de intrare în celebra mansardă, unde cărţile primite (cu dedicaţie, adesea) îşi aşteptau, pe podea, rîndul să fie dăruite vizitatorilor.

Profesorul Rigoni explică multe dintre reacţiile/aforismele cioraniene prin lecturile lui Cioran din marii autori europeni; sau, de ce nu, printr-o sursă… rusească. Această ultimă supoziţie este bineînţeles o naivitate, o capcană în care exegetul a intrat (pe urmele Simonei Boué, pe care o citează, şi care îl remarcase pe Cioran tocmai pentru aerul lui nefrancez, de străin, drept care şi-a imaginat că ar fi un aer „rusesc“) din pură credulitate ori pentru că pur şi simplu nu cunoaşte nimic despre antecedentele româneşti ale ilustrului său prieten, nefiind familiarizat nici cu fizionomia oamenilor, nici cu mediul cultural românesc.

Cartea lui Mario Andrea Rigoni este plăcută, autorul a reuşit să îşi atingă scopul, acela de a-l omagia pe prietenul său dispărut.

Marta Petreu

Un „rus“ la Paris (Mario Andrea Rigoni, Cioran dans mon souvenirs)

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)