Păstorindu-şi turmele de idei 

Petru Cârdu  

                                                                                             8 aprilie 1991  

 

L-am sunat azi-dimineaţă pe Cioran, nu să-l felicit pentru ziua de naştere, ci să-i spun ritos: e o porcărie să ai 80 de ani! E de fapt vorba lui Cioran, care, în 30 martie, cînd l-am rugat să-mi comunice exact data naşterii, mi-a spus că, în curînd, va împlini 80 de ani. Pentru el, asta e o porcărie.

Azi-dimineaţă a răspuns la telefon doamna Simone. – Est sorti. Am rîs niţel amîndoi, ca apoi să-i spun doamnei Simone că voi reveni. Nu am mai revenit. M-am prins! Astăzi, Cioran nu răspunde la telefon. A presimţit iconoclastul gîndirii moderne că va fi bombardat cu tot soiul de felicitări. Poate îşi preumblă pasul prin grădina Luxembourg sau, poate, e ascuns într-unul dintre ungherele bordelului său, mansardat, ca un sihastru retras din lume. Dumnezeu ştie! Huiduit mult timp în România, ţara sa de baştină, în ultima vreme Cioran este pur şi simplu sanctificat. Sfîntul Cioran trebuie din nou umanizat.

Născut la Răşinari, la 8 aprilie 1911, ca al doilea fiu al lui Emilian Cioran şi al Elvirei Comaniciu, Emil Cioran împlineşte astăzi 80 de ani.

            Francezii nu l-au băgat multă vreme în seamă. Dar ciobanii valahi sînt învăţaţi să aştepte păstorindu-şi turmele. Emil Cioran şi-a păstorit turmele de idei în capitala Franţei: au îmbătrînit lupii care i-au pîndit turmele şi Emil Cioran le-a dat drumul.

Săptămînalul parizian L’Express scrie: Emil Cioran, cel mai mare scriitor francez, e român. El, cel care, într-un interviu pe care mi l-a acordat pentru revista Polja, a regretat imens că n-a rămas cioban în satul său natal.

Remember Cioran. Multă sănătate din Vîrşeţ, uriaşule înţelept al Europei de azi!

  

 

12 iulie 1991 

România şi Dumnezeu

  

Nici această vară, misticul fără credinţă, Cioran, n-o va petrece într-o comuniune idilică cu meleagurile natale ale Răşinarilor. Nu va petrece vara alături de ciobanii care au jucat un rol decisiv în viaţa lui. Erau analfabeţi şi foarte simpatici, însă obosiţi – îi place să-mi spună.

– Dacă vin la voi, urlă cei din ţară! (Cioran la telefon, 12 iulie 1991). Deci, încă o dată a refuzat să vină la Vîrşeţ şi Belgrad.

Singura lui poziţie este scepticismul. Mai are şi două idei fixe: România şi Dumnezeu. Pururi bombăne România şi pe Dumnezeu, dar numai despre Dumnezeu scrie.

Cioran este stimulat de ceea ce-l irită. De-a lungul anilor a atins unele teme româneşti, transpunîndu-le tale quale în franceză. Punerea românească în pagină e spectaculoasă în franceză.

Cioran ştie că lumea e lume, nu e cum credeţi voi – soare!

Se prăpădeşte de rîs cînd îi vorbeşti de umanism.

– Omul o să dispară, sau va trebui să dispară. Să mori – spune Cioran – înseamnă să confirmi că îţi cunoşti propriul interes. Cum adică?

– Răspunsul unui ţăran din satul meu, Răşinari, contemplînd un convoi funebru: ăla a scăpat de toate alea! (Dintr-o scrisoare concepută într-o duminică de decembrie anno domini 1988, pe care a pus-o la poştă în 2 ianuarie 1989.)

– Ce-o să fie cu România, numai Dumnezeu ştie! (Cioran la telefon).

– România s-a dus dracului! (Cioran la telefon).

Cher ami,

Merci pour les journaux, pour les livres, et pour les signes d’amitié. La mulţi ani, cu prietenie, Cioran (mi-a scris în 30 mai 1991).

Puşi faţă în faţă cu un distih, românul Cioran şi francezul Cioran adoptă o atitudine filozofică de un pesimism extrem, cu o singură deosebire: în România, el scria fără preocupări stilistice, în timp ce în Franţa e obsedat de stil. Doar o problemă de formulare, nu de conţinut.

Un gînditor al tristei bucurii!

            Cei care m-au trimis la Paris, însărcinîndu-mă să iau (iarăşi) un blestemat interviu lui Cioran, nu ştiu cine e Cioran. Mai uşor îi luam un interviu lui Mitterrand.E luni, e iulie, e soare nesigur la Vîrşeţ. Îl sun pe Cioran, îi spun că vineri sînt la Paris, că vreau să-l întîlnesc sîmbătă, duminică, luni...

Toată viaţa el şi-a jucat rolul.

N-a cedat nici măcar acum, la bătrîneţe.

 

Petru Cârdu

Păstorindu-şi turmele de idei

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)