Despre „Lacrimi şi Sfinţi” sau cartea misticului refuzat

  

Marta Petreu

 

„Lacrimi şi Sfinţi, ultima carte a lui Emil Cioran, este un tragic exemplu de ceea ce poate însemna «maceraţia» de sine prin paradox şi invectivă“, scria în ianuarie 1938, în revista Vremea, Mircea Eliade, neascunzîndu-şi iritarea faţă de volumul prietenului său. Şi adăuga: „Sînt atîtea pasagii exasperante în această carte melancolică, pasagii care au încurcat chiar şi pe cei mai entuziaşti admiratori ai lui: ele nu pot fi, sub nici un chip, apărate. Le constaţi, suferi pentru autor – şi atît. Nu-i poţi găsi nici o scuză“.

Cuvintele lui Eliade sugerează atmosfera sulfuroasă care a aureolat de la bun început aceast volum al lui Cioran, publicat într-o perioadă istorică nepotrivită, căci de intensă creştere a conformismului religios. Apărută la sfîrşitul anului 1937, Lacrimi şi Sfinţi este a patra carte a tînărului filosof – urmînd volumelor Pe culmile disperării (1934), Cartea amăgirilor (1936), Schimbarea la faţă a României (1936) – şi nu cel dintîi dintre scandalurile declanşate în jurul textelor lui. Căci autorul îşi obişnuise de la bun început comentatorii şi cititorii cu insolenţele sale: cartea lui de debut, Pe culmile disperării, crease la apariţie o vîlvă literară nu lipsită de contestări; a treia sa carte, Schimbarea la faţă a României, îi atrăsese, din cauza insultelor la adresa patriei, critici aspre; alte texte ale tînărului autor, un articol despre „Noaptea cuţitelor lungi“ (în 1934), respectiv un articol despre necesitatea unei nopţi a Sfîntului Bartolomeu în România (în 1937), declanşaseră reacţii scandalizate, ba chiar ameninţarea cu Parchetul pentru instigare la crimă.

Cu Lacrimi şi Sfinţi scandalul a fost însă de natură religioasă.

 

*

Lacrimi şi Sfinţi este o carte despre om (sau condiţia umană) faţă în faţă cu fenomenul numinos. Adică, o carte despre Dumnezeu, Iisus, sfinţi, sfinte, mistici, religie şi credinţă, precum şi despre reversul acestora: despre neant, despre om şi despre imposibilitatea sa de a crede, chiar şi cînd vrea să creadă.

Fiu de preot ortodox, familiarizat cu simbolurile şi ritualurile creştinismului, Cioran nu se afla acum nici la primul lui contact biografic cu problema religioasă, nici la prima lui încercare de a o fixa în scris. Dimpotrivă, Lacrimi şi Sfinţi (la fel ca volumul Cartea amăgirilor) se află, tematic şi metodologic, în continuitate cu volumul de debut, cu Pe culmile disperării.

La Cioran, scrisul s-a născut din revelaţiile personale pe care i le-a adus experienţa timpurie a bolii. Bolnav, de la 16-17 ani, de „boli cari ating pe oameni numai la bătrîneţe“, adică de reumatism, şi atins de „catastrofa“ insomniei, Cioran a ajuns, foarte devreme, să dispreţuiască învăţătura livrescă şi să preţuiască numai cunoaşterea obţinută direct, din experienţele proprii:

 La vîrsta mea puţini cunosc ceea ce înseamnă boala şi durerea. Poate din acest motiv eu pricep unele lucruri mai bine decît alţii. Suferinţa te pune vecinic în faţa vieţii, te scoate din spontan şi iraţional, reducîndu-te la o făptură prin excelenţă contemplativă,  

îi scria el prietenului său Bucur Ţincu în 1930. Şi adăuga: „Trebuie să ţi-o mărturisesc sincer: pentru mine starea aceasta constituie un element de mîndrie“.

Boala îndelungată a copt în el o mutaţie pe care sînt tentată s-o numesc psihică, dar pe care el a numit-o în mod explicit „metafizică“: „La mine, totul are o bază fiziologică şi metafizică. Am sărit peste «psihic»“, va recapitula el mai tîrziu. Şi anume, el a descoperit valoarea filosofică a suferinţei şi funcţia ei de principium individuationis. El a susţinut că ieşirea speciei umane din indiviziunea paradiziacă a începuturilor s-a făcut prin boală şi că omul nu este altceva decît un animal îmbolnăvit. El însuşi, ca ins atins de boli, simte în carnea sa efectele principiului individuării: „faptul de a fi fost 3 ani de zile bolnav de boli cari ating pe oameni numai la bătrîneţe m-a separat complect de ceilalţi“, astfel încît „Distanţa dintre mine şi cei de aceeaşi vîrstă îmi pare enormă“, mărturiseşte el.

Maladia lui Cioran a reprezentat o criză adîncă, iar experienţa interioară acumulată în această lungă perioadă de boală l-a dus la scris: la 5 aprilie 1932,  îi declara solemn lui Bucur Ţincu, prietenul şi consăteanul său:

 

Drag prieten, /Am luat o hotărîre care este destul de impresionantă pînă la a deveni obsesie pentru mine. Este vorba să mă retrag în provincie şi să mă apuc să scriu ceva închegat în decurs de patru luni.[...] Am impresia puternică a unei acumulări de experienţe interioare care se cer lămurite. Ca atare scrisul devine în cazul meu o necesitate de precizare ce mă priveşte exclusiv. Gîndul acesta a răsărit spontan; de aceea îl cred autentic. Scrisul are valoare numai întrucît obiectivează o trăire, întrucît dincolo de expresie găseşti viaţa, dincolo de formă conţinutul. Aş vrea să scriu ceva cu sînge. Această, fără gîndul unui efect poetic, ci concret, în accepţia materială a cuvîntului. [...] Suferinţa mi-a dat [...] curajul afirmării, îndrăzneala expresiei şi pornirea spre paradox.

 

Am dat acest lung şi explicit citat pentru a arăta înlănţuirea experienţelor interioare care au declanşat scrisul lui Cioran. Cartea promisă, Pe culmile disperării, a fost una de filosofie lirică, în care boala este prezentă de la început pînă la sfîrşit ca realitate trupească şi ca metodă de acces la cunoaştere; se pare că pentru trezirea spirituală a lui Cioran, maladia a jucat acelaşi rol pe care l-a avut pentru Kierkegaard rana despărţirii de Regine Olsen. La fel, în Pe culmile disperării sînt înregistrate, minuţios şi ardent, rezultatele acestei insolite căi de filosofare (pe care Cioran o numeşte, aici, „metoda agoniei“, iar în Lacrimi şi Sfinţi, „metoda durerii“). Iar revelaţiile aduse de tînărul filosof sînt de natură metafizică şi mistică. Căci el a avut, în această epocă, stări de extaz – patru la număr, după cum a mărturisit într-un interviu: 

 

Mistica, adică extazul. Eu am avut patru extaze, cu totul, în perioada mea de mare nelinişte.

 

Boala şi extazul l-au  „transportat“ pe Cioran pe alt tărîm, „într-o regiune de existenţă infinit complicată“, pe care a descris-o în limbajul contradictoriu, ardent şi „barbar“, al marilor mistici: „beţie interioară“, „nebunie“, „vîrtej“, „fluiditate interioară“, „fluiditate epuizantă“, „elan“, „flăcări“, „senzaţia groaznică de topire“, „groznice văpăi“, „groaznice prăpăstii de întunerec“, „vîrtej abisal“, „infinit lăuntric“, „tensiune“, „paroxism“, „beţie totală a fiinţei“, „exaltare organică“, „extaz“, „transfigurare“. La fel, Cioran depune mărturie că a atins, prin experienţa extatică, „centrul substanţial al subiectivităţii“, „fondul originar al vieţii“, „sîmburele fiinţei noastre“, „rădăcinile iraţionale ale vieţii“, „sursele primare ale existenţii“. Or, cum pentru Cioran „viaţa“ este factorul metafizic central şi „centrul de atracţie al lumii“, rezultă că prin aceste experienţe-limită tînărul filosof a atins fundamentele metafizice ale existării:

Este ca şi cum [...] s-ar deschide o poartă înspre sîmburele interior al existenţei, pe care l-am prinde în cea mai simplă şi mai esenţială viziune, în cea mai splendidă încîntare metafizică. [...] Sentimentul metafizic al existenţei este de natură extatică şi orice metafizică îşi are rădăcina într-o  formă particulară de extaz.

 

Cioran a deplîns mereu individuaţia, mai ales cea conştientă. Or, el constată acum că extazul uneşte cele două stări polare ale existenţei, indiviziunea şi individuaţia, şi le aduce la coincidentia oppositorum. Extazul „deschide o poartă“ spre adîncimea ultimă, topeşte „stratul superficial“ al „formelor individuale“ şi anulează individuaţia, ducîndu-l pe om în miezul „originarului“ şi „primordialului“, în „beţia“ şi „haosul absolut“ al stării de „indiviziune originară“. Iar în Lacrimi şi Sfinţi va recunoaşte şi mai clar că el ştie ce înseamnă experienţa mistică, adică anularea individualităţii şi topirea în Dumnezeu: „Nu te afli cu el, ci în el. [...] Etapa finală: pierderea în imensitatea divină“. Din contactul mistic, Cioran iese, precum marii mistici (Dionisie Pseudo-Areopagitul, Tauler, Ruysbroeck, Sfîntul Augustin), cu certitudinea supremă: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întunerec“; şi, în plus, cu convingerea că a epuizat ceea ce poate trăi un om: „ai ajuns la acea stare în care nu mai poţi trăi nimic fiindcă nu mai ai ce“ (s.n.).

În anii cînd a scris Pe culmile disperării, Cioran a experimentat extazul, învăţîndu-se cu „beatitudinea“ lui „insuportabilă“. Iar la sfîrşitul lor, a trăit reversul, adică sfîşierea că nu se mai află cuprins în fondul ultim al lumii, adică în Dumnezeu: 

 

Sînt minute extraordinare, care răscumpără viaţa şi pe care doreşti doar să le vezi apărînd din nou. Decepţia e, mai ales pentru omul credincios, deosebit de neplăcută. Misticul se simte părăsit, respins de Dumnezeu, ameninţat de amărăciune spirituală.

 Şi, deşi mai tîrziu au urmat alte asemenea stări, ele au fost mai rare. Cu trufia care îl caracteriza în tinereţe, Cioran a declarat că stările mistice, care pot fi „cu sau fără credinţă“  în Dumnezeu, au fost, în cazul său, mai ales fără. 

*

Problema credinţei sau necredinţei lui Cioran este o chestiune prea complicată pentru a fi rezolvată printr-un da sau printr-un nu. Cioran însuşi nu a putut răspunde la ea în felul acesta univoc: „Este aici un întreg domeniu în care n-am ştiut niciodată cum stau“, recunoaşte Cioran într-o epistolă din 1967 către unul dintre exegeţii săi. A crede cu adevărat, scria el în Lacrimi şi Sfinţi, ar însemna să nu pierzi nicio clipă „în afară de Dumnezeu“ – fapt imposibil, căci „Între viaţă şi credinţă este o prăpastie insurmontabilă“. Chiar credincioşii declaraţi, observă el mai tîrziu, într-o însemnare din 1970, nu simt misterul – adică pe Dumnezeu – decît intermitent, în rest, ei doar îşi amintesc că, da, sînt credincioşi.

Cu o structură religioasă clară şi asumată ca atare, Cioran, care a trăit contactul direct cu misterul divinităţii, s-a declarat totuşi, cel mai adesea, necredincios, foarte probabil din resentiment, ca să se răzbune pe Dumnezeu pentru că nu-i poate percepe misterul în mod continuu şi intens. Iată pasajul în care este înregistrată explicaţia acestei frustrări:

 

Sentimentul religios se reduce la sentimentul omniprezenţei divinului. Misterul însă nu-l simţim întotdeauna. Cel mai adesea nu-l percepem decît intermitent, din cînd în cînd. Aşa se face că avem puseuri de religiozitate. Nu există o stare religioasă durabilă. Cel mai adesea credinciosul îşi aminteşte că e credincios: ştie că este, chiar cînd credinţa-i pare stinsă ori pierdută.

 

După experienţele mistice din perioada scrierii volumului de debut, simpla lor rărire, simplul fapt că nu a putut continua la aceeaşi intensitate l-a umplut de ranchiună contra transcendentului care nu i se mai revela. Istoria misticii ne arată că toţi misticii au cunoscut starea de cădere din divinitate, expulzarea  reprezentînd chiar preţul experienţei. La Cioran, prăbuşirea din intensitatea extazului s-a tradus în invective la adresa Dumnezeului care îl refuză. Opera lui poate fi citită ca dezlănţuirea unui mistic refuzat.

 

*

Cărţile de filosofie lirică imediat următoare debutului – Cartea amăgirilor şi Lacrimi şi Sfinţi – conservă dovada încercărilor lui de-a recupera ce-a pierdut, de-a de întoarce în locul acela extraordinar în care fusese. Ele sînt şi o încercare de a-şi înţelege experienţa trecută, şi o tentativă de-a se pregăti pentru repetarea ei, eventual prin alte tehnici decît boala şi extazul negru al insomniei. (La fel, putem să considerăm că intensitatea cu care s-a aruncat în 1933 în aventura sa politică totalitară, concretizată în Schimbarea la faţă a României, a fost o tentativă de a-şi oferi un substitut care să-i compenseze sevrajul mistic în care se afla.)

Lacrimi şi Sfinţi dovedeşte că tînărul absolvent de filosofie citea nu cărţi de filosofie, nu cărţi de teorie politică, ci... vieţile sfinţilor şi ale misticilor: „Mă văd, la Braşov, în casa cocoţată pe deal, cufundat în vieţile sfinţilor!“, îşi va aminti el mai tîrziu. Putem presupune că, în biografia acestor sublimi aventurieri ai absolutului, Cioran căuta, în primul rînd, o confirmare că experienţele sale au fost de aceeaşi natură cu experienţa lor. La fel, putem să presupunem că voia să descopere tehnicile prin care sfinţii au ajuns pe „culmile abisale“, la contactul direct cu transcendentul sau la extazul mistic. Şi mai putem presupune că el dorea să cunoască aceste tehnici nu din simplă curiozitate, ci pentru a le experimenta, la rîndul său, pentru a le folosi ca metodă de retrăire a extazului de care acum era frustrat. Căci dorul lui după adevărata sa patrie – după extazul rădăcinilor ultime, al „culmilor din adînc“ sau după absorbirea sa în Divinitate – nu l-a părăsit de fapt niciodată. „Toată viaţa am trăit cu sentimentul că am fost alungat din adevăratul meu loc“, notează el în Caiete, recunoscîndu-se ca unul care nu aparţine lumii acesteia, ci se află în „exil metafizic“.

 *

Lacrimi şi Sfinţi a fost scrisă la Braşov, în iarna anului 1937, pe vremea cînd Cioran îşi făcea aici meseria de profesor la Liceul „Andrei Şaguna“. El era cuprins de o depresie adîncă, de o „stenahoria majoră“ şi fără leac. Excentricităţile lui au devenit în această epocă maxime. La şcoală, în calitate de dascăl de filosofie, dacă un elev era „impenetrabil“ la paradoxele lui, îl complimenta cu formula: „Dumneata ai un creier atît de neted, încît s-ar putea merge cu sania pe el“; iar cînd vreunul spunea o prostie, profesorul îl trimitea pe şeful clasei la birt, să-i aducă o lămîie, pe care Cioran o tăia „meticulos“ şi o sugea încet, în faţa clasei stupefiate, spunînd: „Oh, ce neplăcere!“ Din cauza faimei lui de tînăr filosof şi a enormităţilor paradoxale pe care le debita, elevii îl adorau şi îl creditau nelimitat.

Elegant ca un adevărat dandy – „haine gri, cravată albastră, cămaşă albă, impecabilă, pantofi negri“ şi o batistă în buzunarul de la piept –, Cioran se comporta ca atare: stă la cafeneaua „Coroana“, meditînd la vieţile sfinţilor sau citind, ferm hotărît „să nu mai vorbesc decît cu Shakespeare“; aşa că, atunci cînd la masa lui s-a aşezat un coleg de cancelarie, Cioran l-a luat la rost cine este, şi, la răspunsul mirat al intrusului, că este „profesorul de gimnastică!“, Cioran a reacţionat: „Cum, nu sînteţi Shakespeare? Plecaţi, atunci!“

Sub masca excentrică de dandy, Cioran trăia însă în singurătatea impenetrabilă a crizei religioase din care s-a născut Lacrimi şi Sfinţi şi în frustrarea celui care, după ce a trăit uniunea mistică cu subtratul lumii sau cu Dumnezeu, a căzut din această beatitudine şi vrea să se întoarcă acolo.

Gînditor somatopsihic, cum s-a observat, pe Cioran sfinţenia îl interesează ca „fiziologie transfigurată“, cu bănuiala că ar putea fi chiar „o fiziologie divină“. Aşa cum în Pe culmile disperării a stabilit o relaţie cauzală între boala şi durere, pe de o parte, şi naşterea conştiinţei sau a spiritului, pe de altă parte, în Lacrimi şi Sfinţi susţine că fenomenul spiritual al sfinţeniei se datorează bolii şi durerii:

 

Dacă n-ar fi fost boli pe lume, n-ar fi apărut nici un sfînt. Căci n-a existat pînă acum nici unul „sănătos“. Sfinţenia este înălţimea astrală a bolii, fosforescenţa transcendentă a putregaiului. / Bolile au apropiat cerul de pămînt.

 

Sau, reluînd, explicitează:

 

Toţi sfinţii sunt bolnavi, dar – din fericire – nu toţi bolnavii sunt sfinţi. [...] Boala întreţine graţia, căci ea este alimentul indispensabil ce hrăneşte pasiunile pentru o altă lume. Prin boală înţelegem pe sfinţi, iar ei prin ea cerul.

 

În calitatea lui de bolnav perpetuu, care a atins (şi apoi a pierdut) starea mistică, dar nu a atins şi sfinţenia – căci sfinţenia presupune, pe lîngă mistică, şi dimensiunea etică sau a „carităţii“: „Misticii se complac într-o sensualitate cerească [...], numai sfinţii iau greul altora, suferinţele celor necunoscuţi şi numai ei intervin practic“ –, Cioran pune cerul sub acuzare. El acuză cerul că se hrăneşte din durerea oamenilor şi, mai ales, din a sfinţilor: „Doamne! Ţi-ai hrănit inima din sîngele sfinţilor şi ţi-ai îmbrăcat-o în sudoarea frunţii lor!“; sau: „Iisus trebuie să aibă conştiinţa încărcată dacă are o cît de mică responsabilitate în privinţa suferinţelor“. De aici pînă la blasfemie nu este decît o nuanţă, pe care Cioran o trece fără ezitare: Iisus sau „Fiul risipitor de Dureri“ va fi cîndva supus unei „Judecăţi din urmă“ şi sancţionat pentru „chinul inuman al sfintelor“, spune el. Dumnezeu însuşi îi apare lui Cioran nu ca o realitate ontică, ci ca o limită fenomenologică a dialogului, ca un partener căruia i te adresezi în disperare:

 

Nu crede nimeni în Dumnezeu, decît pentru a evita monologul chinuitor al singurătăţii. Ne-am putea adresa altcuiva? El pare bucuros de orice dialog şi nu se supără că l-am ales pretext al mîhnirilor solitare.

 

Nu altfel a gîndit peste ani, cînd, într-un interviu, l-a numit pe Dumnezeu „limită“ şi partener de adresare în solitudinea înfricoşătoare a nopţilor albe.

 

*

În calitatea ei de fenomen spiritual care transcende viaţa insului şi este îndreptată spre numinos, sfinţenia îl fascinează. În calitatea ei de fenomen practic-moral, îndreptat spre alţi oameni, sfinţenia, pe care o socoteşte compusă din „mistică şi etică“ sau, mai explicit, din „mistică şi caritate“, îi pare un fenomen de-a dreptul „politic“. Şi, obsedat cum era de cer,  dimensiunea etică a sfinţeniei (adică interesul ei şi pentru oameni) îi este neplăcută: „ceea ce-i face pe sfinţi antipatici este bunătatea, decolorarea afectivă împreunată cu o emasculare generală a fiinţii“.

În ansamblul ei, Lacrimi şi Sfinţi este o carte ambivalentă, căci este o împletire de nostalgii mistice, de elanuri către cer, pe de o parte, şi de ireverenţe şi blasfemii la adresa sacrului, pe de altă parte. Cioran a mărturisit că Lacrimi şi Sfinţi este eşecul încercării lui de a crede, căci el a vrut să creadă, dar nu a reuşit (decît intermitent):

 

... eu am încercat să cred şi am citit mult pe mistici, pe toţi misticii mari, pe care îi admiram şi ca scriitori şi prin conţinut. La un moment dat mi-am dat seama că este o iluzie din partea mea, că eu nu eram făcut să cred. E o fatalitate, nu pot să mă salvez malgré moi. Pur şi simplu nu merge,

 

a recunoscut el într-un interviu. Aşa că s-a autodefinit drept un necredincios religios. Căci, spune el, „A fi religios înseamnă a simţi misterul, chiar în afara oricărei forme de credinţă“. El a simţit misterul, a avut nevoie de transcendent, dar n-a crezut în el decît din cînd în cînd, în străfulgerările lui de beatitudine, cînd i se părea că pînă şi plopii se înalţă spre Dumnezeu.

Poate că această incapacitate a sa de-a crede provine chiar din familie: „Tatăl meu era preot ortodox, dar maică-mea nu era credincioasă“, spune el, sugerînd însă uneori şi fragilitatea credinţei tatălui său. În Neajunsul de a te fi născut şi în Caiete, notează o uluitoare amintire de la 8 ani, din aprilie 1919: şi anume, spune el, dormind în odaia părinţilor, l-a auzit pe tatăl său citindu-i mamei sale, cu voce tare, despre un călugăr rus, Rasputin, pe care tatăl lui l-a învăţat:

                                   Du-te la Sankt-Petersburg, pune stăpînire pe oraş, nu te da înapoi de la nimic şi nu te teme de nimeni,   căci Dumnezeu e un porc de cîine. 

Lectura unei „asemenea grozăvii“ l-a „tulburat“, recunoaşte autorul, nu fără a-i da o plăcere „stranie“, chiar „perversă“. Căci, recunoaşte el în Caiete, 

 

Fraza aceasta citită de tatăl meu, care era preot, m-a răscolit – şi m-a eliberat. [...] Cred că n-am închis ochii toată noaptea.

 

Iată deci o primă insomnie (oarecum incertă: „Cred că...“), insomnia liminară: Cioran afirmă  că a fost atît de „izbit“ de ce a auzit, încît n-a dormit toată noaptea. De ce? Pentru că şi-a auzit tatăl, pe preotul Emilian Cioran, citind o blasfemie despre Tatăl ceresc. După cum ne spune, el a fost „răscolit“ de dubla revelaţie – dublă deoarece privitoare şi la tatăl său, şi la Dumnezeu – şi, totodată, „eliberat“. Eliberat de norma unui Dumnezeu bun, poate chiar de ideea existenţei lui Dumnezeu.  *

În măsura în care Lacrimi şi Sfinţi este o autotorturare premeditată pentru a crede, cartea este şi o răzvrătire în faţa cerului, o mărturisire a scuturării lui Cioran de Dumnezeul personal al creştinismului şi de alaiul ceresc ce îl înconjoară. Religia îi apare lui Cioran ca „un mod de a fructifica nebunia latentă“, iar bisericile, drept „ospicii necompromiţătoare“. Printr-o răsucire radicală a unghiului de vedere, sfinţenia îi pare o „perversiune“: „O perversiune fără pereche este sfinţenia“. Şi, de ce nu?, drept boală curată: „Probă sigură că sfinţenia este o boală: de cîte ori te simţi «bine», îţi pare ininteligibilă şi monstruoasă, o invenţie zănatică şi neverosimilă“. Dumnezeu însuşi, în interiorul căruia fusese şi în care tînjea să se reîntoarcă prin extazul mistic, este indicat blasfemic: „Dumnezeu? O demenţă oficială“ sau „un nimic în plus“.

Partida dintre credinţă şi necredinţă nu se încheie însă printr-o negaţie convinsă, ci, conform simţirii adînci a lui Cioran, conform dorului lui de Dumnezeu, într-un echivoc deplin: „tot ce este, desminte şi confirmă Divinitatea. – În aceeaşi clipă, blestemul şi rugăciunea sunt egal îndreptăţite“.

 

*

Cu un asemenea conţinut incomod, cartea a fost destinată să aibă istoria ei agitată. Astfel, datorită invectivelor contra lui Dumnezeu, editorul la care şi-a dat Cioran cartea i-a înapoiat-o (ce-i drept, culeasă), cu precizarea: „eu mi-am făcut averea cu ajutorul lui Dumnezeu şi nu pot să public cartea asta“. Mutată la o tipografie, cartea a apărut, la sfîrşitul anului 1937, în „Editura autorului“. În momentul apariţiei, Cioran nu mai era în ţară, ci la Paris, cu o bursă din partea Institutului Cultural Francez din Bucureşti. Datorită atmosferei religioase conformiste care domina în intelighenţia bucureşteană, comentatorii au primit prost cartea, „scuipîndu-l de sus“ pe autor, cum observa Jeny Acterian. Eliade, prieten cu Cioran şi coleg de generaţie, i-a stigmatizat-o fără drept de apel. În amintirea lui Cioran, gestul lui Jeny Acterian, care i-a scris „cît de mult mi-a plăcut cartea lui“, a rămas luminos, căci singular: „Dintre toţi prietenii, a fost singura, dar singura, care a reacţionat aşa. Altminteri a fost o unanimitate negativă“, îşi va aminti, peste mulţi ani, filosoful.

La o carte atît de ambiguă, care este simultan „pentru şi împotriva religiei“, cel mai mult au avut însă de suferit părinţii lui Cioran. De pildă, mama sa, care era preşedinta „Societăţii ortodoxe naţionale a femeilor române din Sibiu“, a fost constrînsă să suporte reprobarea doamnelor a căror preşedintă era. Cînd i-a reproşat fiului ei că ar fi trebuit să publice cartea numai după moartea lor, a părinţilor, fiul rătăcitor a încercat s-o îmbuneze, declarîndu-i că Lacrimi şi Sfinţi este „cartea cea mai religioasă care a apărut în Balcani“. Ceea ce, în ciuda evidentei exagerări, nu este fals. 

mai 2010 

 

Ultima oră

În 14 martie, presa franceză ne aduce ştirea că la Paris s-a încheiat procesul caietelor cioraniene descoperite de Simone Baulez în dependinţele locuinţei lui Cioran şi Simone Boué, după moartea acestora. E vorba de 35 de caiete, dintre care 18 de jurnal. Curtea de Apel a dat sentinţa: caietele rămîn în proprietatea Simonei Baulez, care le-a salvat de la dispariţie.

 

 

Marta Petreu

Despre „Lacrimi şi Sfinţi” sau cartea misticului refuzat

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)