Omul din mansardă

  

Martin Greslou

 

 

O prietenă foarte apropiată ne-a făcut cunoştinţă, mie şi soţiei mele, cu naşa ei de cununie; or, printr-un mister al întîlnirilor, ea a devenit soţia lui... Aurel Cioran, fratele celebrului filosof. Iar la începutul anilor ’80, Relu Cioran şi doamna sa ne-au anunţat, telefonic, iminenta lor sosire la Paris, Aurel dorind să-şi revadă fratele, pe Emil. Or, el nu-i poate găzdui, cele două camere ale mansardei de pe strada Odéon nr. 21 sînt total nepotrivite! Într-adevăr, cum să locuiască patru, nu două, persoane într-un apartament cocoţat la etajul cinci, fără ascensor, cu closetul – turcesc – comun cu vecinii de pe palier…

Aşa că ne-am oferit să-i găzduim noi în cele cîteva zile cît urmau să stea la Paris.

Nu asta era greu pentru noi, ci pasul următor, adică să luăm legătura cu Cioran. Nu fără teamă, nevoiţi să-i telefonăm lui... Cioran, ne-am prezentat şi am încercat să ne sfătuim cu el, eventual chiar să stabilim modul în care urma să aibă loc primirea fratelui său mai mic.

Am simţit o uşurare evidentă la capătul firului: aşa că, iată-ne salvatorii, pe cît de provizorii, pe atîta de providenţiali, ai Omului de la mansardă!

Pentru că Aurel Cioran şi soţia sa soseau din Italia, unde cuplul petrecuse cîteva zile la o nepoată, era vorba de Gara Lyon. Acum, întrebarea era: unde să ne întîlnim cu Omul de la mansardă, cum să procedăm să îl luăm să-şi întîmpine fratele? Cum să ne re(cunoaştem)? Renault-ul nostru 12, cu care am bătut toate drumurile româneşti în cele mai diverse companii, nu avusese niciodată prilejul să ducă o asemenea persoană. Aproape că ne întrebam dacă nu e prea modest pentru un asemenea personaj.

I-am descris succint lui Cioran, la telefon, vehiculul şi şoferul. Iar noi ne întrebam cum ne va (a)părea pasagerul… va aştepta el oare, la ora stabilită – în jur de şase după-amiaza –, pe strada Vaugirard, în faţa Senatului, îmbrăcat în... Sherlock Holmes, cu pelerină şi caschetă identice?!

La ora convenită, era într-adevăr acolo. Iar eu am oprit cîteva secunde şi i-am  deschis portiera. Iată-ne împreună! Din fericire, teama pe care o încercasem iniţial s-a estompat rapid, căci pasagerul s-a dovedit a fi vorbăreţ de felul lui, iar subiectul, familial, exista deja. Uşurare deci, de data asta din partea şoferului… Pe drumul de întoarcere nu am mai avut problema asta, pentru că cei doi fraţi aveau destule să-şi spună, chiar dacă numai unul era cu adevărat volubil. Cînd ne-am apropiat de Odéon, de stradă şi de piaţă deopotrivă, intrînd pe rue Racine, Emil – căci acum facem oarecum parte din aceeaşi familie! – ne-a arătat ultimul hotel de pe stînga, în care, spunea el, a locuit timp de cinci ani. Apoi a venit rîndul hotelului Michelet, în dreapta Odéonului, unde, ne-a zis tot el, a locuit în următorii cincisprezece ani. Ultimul domiciliu, 21 rue de l’Odéon, a fost însă cel potrivit: n-a trebuit decît ca Emil şi Simone să-şi mute mobilele, cu o căruţă de ocazie, în cealaltă parte a pieţei şi astfel, cercul s-a închis!

Eternul student 

Dincolo de faptul că refuza toate premiile (se ştie singura excepţie, la debutul său francez), Cioran n-a cerut niciodată cetăţenia franceză: toată viaţa a trăit ca „studentul“ ce era la sosirea lui în Franţa. Aşa se face că a mîncat mult timp la „Restau U“ (o cantină studenţească), printre ceilalţi studenţi, pînă la o vîrstă înaintată. Îl amuza să ne povestească cum se hrănea, curat şi ieftin, adică pe gustul şi după buzunarul lui, la „Restau U“. Simone, gospodină desăvîrşită în faţa Celui Etern, a fost neîndoielnic aceea care, prin apariţia ei, a stopat obiceiul. Gătea foarte fin. Cum să uiţi aperitivele sale de ţelină cu brînză rocfort, apoi friptura de vită în sînge stropită cu un bun Bordeaux, de care el, Ilustrul, nu se prea atingea. Cioran mai mult vorbea. Departe de literatură, pe care noi nu îndrăzneam s-o abordăm în preajma lui, căci nu-i ştiam reacţiile, povestirile lui Cioran erau prilejuri de aduceri-aminte, plăcute unele, angoasate altele.

          În prezenţa fratelui său, el era oricum un conviv extraordinar. A povestit despre fericitele şi lungile plimbări cu bicicleta, în care el şi Simone au ajuns pînă pe valea Loarei, la castelele ei. Mai tîrziu, cînd mi-au căzut sub ochi două fotografii, una a lui, pe lîngă bicicletă, alta cu o bicicletă rezemată de frumosul cimitir din Varengeville, unde este îngropat Braque şi unde el, Cioran, mergea la reşedinţa lui Constantin Tacou, amicul său,  mi-au venit imediat în minte cîteva rînduri din Despre neajunsul de a te fi născut: „Pe vremea cînd cutreieram luni întregi Franţa cu bicicleta, cea mai mare plăcere a mea era să mă opresc în cimitire de ţară, să mă întind între două morminte şi să fumez astfel ore întregi. Cred că a fost epoca cea mai activă a vieţii mele“.

Avea, desigur, şi amintiri – deci relatări – angoasate. Să ne amintim că lumea se împarte în două categorii, cei care dorm şi insomniacii, Cioran dixit. Inutil a mai spune că el aparţinea celei de-a doua! Aşa se face că într-o noapte, rătăcind prin Cartierul Latin, s-a pomenit acostat de doi indivizi care l-au împins sub o poartă înainte de a-i lua banii şi, mai ales, actele! Cioran s-a întors speriat acasă, fără permisul de rezident, pe care, dacă nu voia să fie expulzat, trebuia să şi-l prelungească la fiecare zece ani!

Iată altă amintire – tipică, îmi vine să spun! –, de data asta nu povestită, ci trăită. Ne pregăteam, după cină, de plecare; şi, trecînd prin holul de la intrare, vedem, vrînd-nevrînd, teancul de cărţi mai mult sau mai puţin aliniate de-a lungul peretelui. Sînt cărţi pe care le primise „maestrul“ (!), aureolate de cîte-o dedicaţie. Ştiindu-ne iubitori de literatură, Cioran a vrut să ne facă plăcere: şi iată-l apucînd la întîmplare, din vraful de volume azvîrlite pe jos, o duzină de cărţi; dacă valoarea lor literară este, din punctul nostru de vedere, aproximativă, ceea ce urmează merită toţi banii. Înainte să ni le întindă, Cioran se uita la dedicaţii şi – nici una, nici două! –, ţinînd cu mîna stîngă coperta, rupea  cu dreapta pagina cu dedicaţie, apoi ne oferea cartea. Bietul autor! Dacă ar fi auzit şi vorbele care-i însoţeau lui Cioran gestul expert: „N-are nicio valoare! N-are nicio valoare!“

Traducătorul îndrăgostit 

Cel pe care Simone îl numea „Cioran“ – fără îndoială, este bine să păstrezi mereu distanţa, poate de teamă să nu fii vampirizat? – nu e insensibil la farmecul feminin. În timpul unei cine, pe cînd Simone trebăluia prin bucătăria a cărei uşă rămăsese deschisă, el ne povestea că, în prezent, o ajută pe-o tînără şi, desigur!, strălucită studentă să finiseze traducerea în spaniolă a uneia dintre cărţile sale.

Dar pesemne că a fost vrăjit de ea, de vreme ce ne-a spus în şoaptă că-i place să lucreze împreună cu tînăra traducătoare pînă la ore cam nepotrivite. Aşa se face că într-o noapte, obosit, a adormit cu capul pe masă – iar la trezire, pasărea îşi luase zborul. Şi a adăugat, la fel de încet cum ne povestise toată istoria: „N-o să-i spuneţi Simonei, nu-i aşa?“

Rîsul nebun care-a urmat a fost tineresc şi proaspăt, ca şi cum ar fi fost vorba de o farsă grozavă. Simone, care a văzut probabil multe la viaţa ei, era, oricum, o prea mare doamnă pentru a se ofensa de o asemenea copilărie… Cel puţin aşa cred.

Intruziunea realului 

De la el ştim istoria acelei nepoate de-a sa, plecată în Italia, care, dorind să îşi facă rost de ceva bani, s-a apucat de broderii româneşti. Cum termina un set de şervete, cum i le trimitea lui Cioran la Paris, să i le… vîndă. Cioran a încercat într-adevăr să vîndă şervetele – cu ajutorul portăresei sale! După mai multe eşecuri, înspăimîntat şi de posibilitatea de-a se pomeni cu nepoata la el, Cioran i-a trimis de mai multe ori bani, aşa-zisul rezultat al comercializării broderiilor ei. Rîdea singur de „postura sa grotescă, de furnizor“, cum i-a numit-o Ion Vartic, care l-a ascultat şi el o dată pe Cioran rîzînd de toată întîmplarea.  

Iar o dată, aşteptîndu-l la cină, printre alţi invitaţi români, pe-un oaspete trupeş ca un Neptun modern, Cioran a fost cuprins de panică: cum îi vor rezista scaunele? N-a avut linişte pînă ce n-a cumpărat un scaun de grădină, din fier, socotit de el drept un receptacul suficient de solid pentru acest zeu necunoscut pe care era constrîns să îl primească în mansardă. Oaspetele şi-a petrecut cuminte întreaga seară în acest scaun, strîns în braţele lui solide, în vreme ce gazda se aştepta, în fiece clipă, să se trezească, împreună cu toţi oaspeţii săi, cu un etaj mai jos.

Uluitoare a fost însă altă scenă la care am asistat, în primăvara anului 1991, cînd, în prezenţa oaspeţilor săi români, Cioran a vorbit, la început în franceză, apoi în română, despre Ocna, despre Sibiu, despre cafeneaua sibiană „Bufniţa“ şi aşa mai departe. A narat-o unul dintre „actori“, în Cioran naiv şi sentimental. La un moment dat, cînd se apropia clipa plecării, Cioran s-a lăsat în genunchi, da, exact aşa, în genunchi, şi a semnat, pradă unei emoţii cum eu n-am mai văzut niciodată, la nimeni, exemplarele din Revelaţiile durerii.

Da, am asistat la scenă şi pot spune că m-am crezut într-o capelă, uluit de vederea acestui „preot“ de o religie nouă, îngenuncheat în faţa „bibliei“ sale aşezate pe o masă rotundă, „altarul“ unei noi rugăciuni. M-am întrebat şi continui să mă întreb şi astăzi: reminiscenţă din copilărie sau împlinire?

  

Poarta Raiului

 

M-am gîndit mereu la Cioran, trecînd de la Răşinari la Paris, unde regăsim sînul matern al Coastei Boacii în curba elegantă a pieţei Odéon. Şi refugiul său de sub acoperiş, ca un al doilea centru al lumii…

La fel, m-a urmărit şi imaginea de pe coperta unei cărţi a lui Jules Verne, Copiii căpitanului Grant, apărută la Editura Hetzel. Dacă pletele lui Cioran sînt asemeni valului, atunci tsunamiul e chiar el! Surprinzător şi irezistibil, măturînd totul în calea lui...

Şi mereu m-am gîndit şi că, aşa cum scrie el în Despre neajunsul de a te fi născut, „În Paradis, obiectele şi fiinţele, asaltate de lumină“, nu mai aruncă umbră, dar nu au nici realitate, „comme tout ce qui est inentamé par les ténčbres et déserté par la mort“.

 

În româneşte de
Liana Lăpădatu

 

Martin Greslou

Omul din mansardă

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)