Avea un rîs exploziv...

  

Gelu Ionescu

  

L-am întîlnit pentru prima oară pe Emil Cioran în iulie 1972, în casa de vacanţă a lui Eugen Ionescu, faimoasa „moară“ din sudul Parisului pe care toţi cei ce au trecut prin ea nu au putut-o uita, pentru că... era de neuitat. Era, într-adevăr, o moară reamenajată ca spaţioasă locuinţă de vacanţă – şi nu numai –, cu un crîng stufos şi verde în spate şi cu un pîrîaş ce trecea pe sub clădire. Cioran a venit înainte de masă şi a început cu gazda un taifas, la care am asistat cuminte. Se discuta despre lumea literară pariziană, dialog în care cei doi se mai amuzau, se mai mirau… Am luat masa, Cioran primea cu plăcere şi bucurie felurile de bucate şi calitatea vinului, era volubil şi destins. A plecat după-masă, lăsînd gazda să-şi facă siesta; voia, de altfel, să facă pe jos cîţiva kilometri buni pînă la prima gară – am aflat cît de mult îi plăceau plimbările: ceea ce ştiau toţi cei ce îl cunoşteau. Era şi o zi plăcută de vară. În tot acest răstimp m-am uitat la el, l-am ascultat cu o curiozitate – avidă, aş zice – pe care sper ca el să n-o fi observat. Era un bărbat atrăgător, delicat şi subţire, cu părul său bogat, cenuşiu şi puţin rebel, cu vioiciunea feţei care de cele mai multe ori părea zîmbitoare, cu trupul său mic şi zvelt; avea o vitalitate, o virilitate tinerească, dar „stilizată“, o nervozitate elegantă; în dialog, un fel de neatenţie atentă (mi se părea că nu-şi părăseşte niciodată gîndul său adînc, probabil fără nicio legătură cu ceea ce se petrecea în jurul său – în acelaşi timp, nu dădea niciun semn de neatenţie faţă de ceilalţi). Uneori acest zîmbet direct, nu amabil şi nici convenţional, se transforma într-un rîs exploziv – acesta însoţea adesea reflecţiile sale încărcate de o desperare... euforică (pe care cei mai mulţi au observat-o); sau o mină gravă, pentru cîteva secunde – contrarierea. Părea contrariat destul de des – mă miram pentru că nu citisem şi nu cred că voi mai citi niciodată un spirit mai paradoxal ca al său. (Citisem pe-atunci doar Schimbarea la faţă... şi Istorie şi utopie.) Între gesturile sale, precipitate, uneori largi şi cu o mişcare popular-adolescentină, ca să zic aşa, căutam să-i văd ochii – dar nu reuşeam decît să-i percep privirea, mişcarea ei. Eram impresionat pînă la perplexitate să-i văd pe cei doi, faţă în faţă, discutînd, atît, atît de diferiţi în tot – ei comunicau, dincolo de banalităţi, mai mult pe limba imaginară a geniului.

L-am mai întîlnit apoi, de cîteva ori, am şi avut o scurtă convorbire – am îndrăznit –, dar despre ea am relatat în cartea mea de memorialistică Covorul cu scorpioni. Impresia mea dintîi nu s-a schimbat. Era un om natural, părea atît de accesibil şi, în acelaşi timp, atît de „nu se ştie de unde“… Episodul lui amoros de bătrîneţe, despre care am citit, m-a uimit numai în prima clipă; apoi mi s-a părut că nu are nimic scandalos, nici stupid, nici degradant, pentru niciunul dintre „împricinaţi“. Că, la rigoare, nu a fost doar un accident de destin, ci o deviaţie surprinzătoare, dar compatibilă cu personalitatea intimă a fiinţei sale, pe care o vedeam capabilă de mari şi imprevizibile exaltări. E ceva admirabil în această istorie – vreau să spun că admiraţia dintre cei doi se reflectă în afară, în spaţiul omenesc ce înconjoară, ce ne înconjoară. E ca o jerbă de raze vibrante înainte de îngrozitorul, întunecatul final...

 

Gelu Ionescu

Avea un rîs exploziv...

» anul XXII, 2011, nr. 3 (250)