Trandafirul din Saron

 

Paul Moldovan

 

Viaţa este asemănătoare unui fir de trandafir din Saron, unde fiecare petală reprezintă o etapă din viaţa făpturilor divine, petală care presupune: credinţă, trudă, vise şi idealuri spre care năzuim, având speranţa că vom ajunge la petala din centrul trandafirului, unde se regăseşte plinătatea sufletului, cununa inimii hristice.

Petala vieţii implică aşteptări, căutări, descoperiri şi răspunsuri la anumite necesităţi de ordin spiritual, intelectual-cultural şi economic, iar între aceste trei nevoinţe umane, ideal ar fi să existe o legătură de interdependenţă. Necesitatea omului firesc de a fi în posesiunea materialului, adică de a avea ceva tangibil, palpabil şi de a participa la viaţa cetăţii, din punct de vedere intelectual-cultural, circumscrie lumii realului, stare care îi dă siguranţa că are ceva şi că este cineva pe această scenă a vieţii, chiar dacă satisfacţia sa este una de natură efemeră, totuşi de netăgăduit. În schimb, „geniul superiorului“ ajunge la un anumit nivel care-l determină, dacă nu a renunţa în integralitate la cele două, cel puţin să le lase în urmă, uitării, aceasta fiindcă ştie că există o realitate inteligibilă, suprasensibilă şi transcendentă, care-i asigură totala protecţie şi iubire de care simte că are nevoie.

Credinţa într-un Dumnezeu, viu şi veşnic, în Logosul Evanghelistului Ioan, ar trebui să sălăşluiască în intimitatea minţii şi în străfundul inimii fiecărui semen, indiferent de etapa vieţii în care se situează omul: de la tânăr la bărbat, de la bărbat la patriarh, astfel încât omul, ca rezultat al creaţiei, să nu fie privat de binefacerile Celui care i-a dat şi susţinut viaţa. Indiferent de petala vieţii în care se regăseşte făptura umană, aceasta este pusă în faţa a două realităţi, şi anume: momentul în care el, ca om de sine stătător, se limitează la o lume a profanului, la o lume în care nu se acceptă o cunoaştere şi o înţelepciune superioare aceleia care-i guvernează propria existenţă, considerând că starea, condiţia sa este aceea a unuia care poate să-şi susţină de unul singur viaţa, fapt care-l împinge la o viaţă însingurată. Atitudinea acestui gen de individ faţă de viaţă nu este lipsită de truda sudorii, de suferinţă şi de durere, aceasta fiindcă întreţinerea existenţei sale depinde, în concepţia sa, doar de „un sine“, de „un singular“, excluzând intervenţia altruistă a unui Dumnezeu nevăzut de el, a unui Dumnezeu intangibil. Goliciunea sufletului acestui om, al comunului, este rezultanta lipsei de credinţă în ceva superior şi veşnic, în ceva spre care fiinţa umană merită să-şi îndrepte atenţia. Solitarismul acestui „om al moftului“, presărat de piedicile inerente unei astfel de existenţe, îl face captiv în lumea aleasă, în acel areal în care bâjbâie, în bezna propriului egocentrism, lăsând doar o adiere a vântului şi o rază de lumină în propria-i intimitate fiinţială, care să-i reaminteacă totuşi că şi el, deşi este un „aparte“ faţă de restul, este în acelaşi timp şi un om al pământului. În schimb, cealaltă realitate umană, care este în acelaşi timp şi divină, ar fi pentru aceia care îşi încredinţează existenţa în mâna unui Tată grijuliu, a unui „Ava“ al universului care le împlineşte orice doleanţe, pentru simplul fapt că se regăsesc într-o stare a comuniunii cu Absolutul. Sclipirea alegerii uneia dintre cele două realităţi faptice fie înalţă omul la statutul de „geniu superior“, de adevărat creştin, fie îl scoboară şi-l adânceşte în ţărâna din care a fost modelat „chipul omului de lut“.

Răsunetul glasului întunecos, dar şi dispreţuirea adusă acelora din urmă de omul care se crede un „supraom“, de acel singular, independent de Logos, ar fi că aceştia sunt nişte bieţi naivi, incapabili de a se autoguverna. Dar mă întreb câţi dintre aceşti „noi-oameni“, produşi ai gândirii nietzscheene, au gustat din bunătatea Logosului, aceasta fiindcă, dacă ar fi cunoscut intimitatea iubirii lui Dumnezeu, nu ar fi ignoranţi cu ei înşişi şi nu l-ar ironiza într-adevăr pe cel înţelept, care a ales frica de Domnul.

Viaţa mai presupune şi existenţa unei lumi a visurilor şi a idealurilor. Încă de la o vârstă timpurie, visurile sunt cele care pun stăpânire pe gândurile făpturilor umane, modelându-le într-o oarecare măsură, dând sens uneori chiar vieţii în sine. În ceea ce priveşte idealul, se afirmă că pentru a deveni „cineva“ este absolut necesară prezenţa unei persoane ideale, a unui ideal spre care să aspirăm, pentru ca într-o bună zi să fim ca el. Această ajungere presupune existenţa şi implementarea în mentalul omului a unei legi a imitaţiei, a unui codex de norme, care să-l îndrume şi să-l formeze, dar şi să-l impună la rându-i ca viitor model pentru un altul. Modelul suprem, spre care ar trebui să aspirăm, dar şi să-l copiem, este Isus Hristos, ca unic chip al desăvârşirii absolute.

Etapa vieţii caracteristică concretului existenţial dă naştere atât frumosului, cât şi stării de urât, fiind în acelaşi timp şi constructivă propriei noastre trăiri, aceasta numai din momentul în care hotărârea de-a intra într-o lume a comuniunii cu Logosul există deja. Uniunea între un „eu“ şi „El“ este răspunsul la toate căutările întreprinse, pentru a afla ceea ce este cu adevărat viaţa, iar absenţa legăturii sau, dimpotrivă, alterarea condiţiei de unitate nu poate decât să orbească fiinţa raţională şi să o determine să rătăcească pe cărările vieţii.

Pelerinajul pe drumul vieţii oferă răgazul acelui răstimp, parcă suspendat de trecerea noastră prin clepsidra anilor, de a ne privi şi analiza propria trăire existenţială. În acel răstimp, absent din univers, creaţia este măcinată de un cuget, de gândul sensului propriei trăiri. Acest gând împinge făptura la un proces al sinelui, la o judecată urmată de o hotărâre, prin care i se aduce la cunoştinţă adevăratul sens al vieţii. Descoperirea însă vine pe un fond al prezenţei înţelepciunii, care există deja în timpul procesului sau la care apelantul face apel, în cazul absenţei sale din timpul dezbaterilor propriei conştiinţe. În acest fel, simpla prezenţă a înţelepciunii descoperă cele două laturi ale vieţii, una înclinată înspre plăcerile vieţii desuete, iar cealaltă înspre înnobilarea propriului suflet. Calea recuperării şi încununării sufletului se realizează prin şi în Isus Hristos, ca unic model suprem al desăvârşirii. Aşadar, fiecare perioadă existenţială are propriile sale trăsături, atât cu beneficii, cât şi cu dezavantaje, însă ambele utile atingerii acelei petale din centrul trandafirului, unde se regăseşte Plinătatea Sufletului. Din nefericire, omul este înclinat înspre adoptarea unei tendinţe de natură negativistă, şi anume aceea de a se opri, de a remarca şi de a scoate la lumină urâciunea, simbol al întunericului nopţii, urâciune care-i ţine loc frumosului. El, ca pământean, este alterat de urâtul propriei sale existenţe, care-l împiedică a vedea ceva ce este într-adevăr mai frumos şi care este peste el din punct de vedere al condiţiei sale de creatură a nopţii. Astfel, acesta fie rămâne în propria-i fantezie şi imaginaţie, care îl amăgesc că este „superior“ celuilalt, fie face încercări, în scopul depăşirii stării care-l îngrădeşte în drumul înspre adevărata viaţă.

Omul mental ar trebui să fie deschis călătoriei prin viaţă, să fie conştient că propria-i viaţă nu se limitează la un simplu traseu specific orizontalităţii, plan propriu pierderii existenţei sale ca fiinţă, prin trecerea la nefiinţă, ci, dimpotrivă, simţămintele sale ar trebui să fie atât de fine şi de sensibile, încât să vibreze înspre acea lume a veşniciei. Înălţarea privirii dinspre goliciunea pământului efemerităţii înspre înstelatul cer, mişcarea inimii înspre iubirea nemărginită a lui Dumnezeu şi îndreptarea gândurilor minţii înspre Cel Atotînţelept ne ridică la rangul de fiinţe ale Celui ce este divin, depăşind în acest mod văzul liniar şi înlocuindu-l cu verticalul. Există o zicală: „Călătorului îi şade bine cu drumul“, dar acest drum al vieţii este o scară formată din trepte specifice formării individului. Aşadar, fiecare etapă dăruieşte „un ceva“ care ar trebui cunoscut, indiferent dacă este al binelui sau, dimpotrivă, al răului, „un ceva“ care ar putea constitui şi posibilul moment pentru determinarea alegerii căii de către subiect, şi îndreptarea sa înspre scena vieţii.

Această călătorie, deşi ea însăşi un dar al vieţii, este presărată şi cu ispitele inerente existenţei, necesare propriei noastre desăvârşiri. Întâlnirea pe traseul vieţii cu adevărul şi cu falsul ne determină într-un mod imperativ să apelăm la „Chipul lui Dumnezeu“, la raţiunea de a deosebi binele de rău. Numai de om depinde felul în care se uzitează de acest element caracteristic divinului. Tolănirea în culcuşul gândului, adică tardivitatea deciziei, face ca insul să persiste în starea de confuzie, de amorţire, proprie unei trăiri duale, trăire care-l împiedică sau îl întârzie în intenţia sa de a se decide. De această hotărâre capitală depinde însăşi fiinţa, viaţa sa, iar refuzul sau necunoaşterea nu îmbracă forma unei circumstanţe atenuante, aceasta pentru simplul fapt că odată intrând în bezna întunericului, devii propriul ei prizonier. Manifestarea dorinţei de a intra în viaţa oferită de „Viaţă“ deschide perspective uimitoare pentru cel care se află în condiţia comunului. Simplul da al celui de rând îl înalţă la demnitatea de „geniu superior“.

Ideal pentru făptura umană ar fi strângerea fiecărei petale, şi nu doar culegerea aceleia din centrul trandafirului, aceasta pentru că fiecare petală oferă clipe din viaţă, momente cu stări de bine, iar săltarea clipelor ar priva omul chiar şi de aceste bucurii trecătoare, în goana sa înspre fericirea deplină.

Ivirea în firescul vieţii a unor obstacole determină omul a adopta două soluţii facile pentru sine, şi anume de săltare sau de ocolire a piedicii. Lejeritatea intenţională o omului, îndreptată înspre sine, înspre satisfacerea propriilor trebuinţe de natură intimă, îl face mai vulnerabil în faţa unui „oftat“ care ar putea răsări de orişiunde. Fentarea obstacolului creează o stare de confort pentru făptura creată, dar spre sfârşitul etapei vieţii aceasta constată că judecata cu care a tratat problema a fost una de natură superficial-infantilă.

Izbăvirea omului de lut din prăpădul încătuşării pustietăţii eului solitar şi îndreptarea sa înspre grădina Saronului, înspre acel tărâm al comuniunii, între omul de lângă om şi om-Dumnezeu, în care se regăseşte Trandafirul Vieţii, nu se pot înfăptui în absenţa descoperirii Aceluia ce este frumuseţea întrupată.

 

Paul Moldovan

Trandafirul din Saron

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)