Capitolul I – Viermii de mătase

 

Flavia Teoc

 

Viermii de mătase sunt reci precum macaroanele căzute din strecurătoare. Când le schimbăm aşternutul de hârtie se rostogolesc alene de parcă n-ar avea viaţă sub pielea albă, exact ca macaroanele. Eu, Muha şi Costina ajungem de obicei în laboratorul de chimie după ora două, când deja murim de foame, şi ne uităm prostite la ei cum înfulecă din frunzele proaspete de dud culese chiar de noi de pe malul Someşului. Le perforează cu boturile negre de parcă ar fi coropişniţe sau rădaşte, până când frunzele rămân numai găuri şi în zvârcoleala lor oarbă arată exact ca nişte macaroane gata de învârtit prin gem de prune sau prin pesmet. Doar când îi culegem de pe frunze, ca să le schimbăm aşternutul de hârtie acoperit de căcăreze negricioase, încep să se panicheze când se văd fără frunze şi tremură de la coadă până în vârful botului. Atunci sunt urâţi, dar ni se face milă de ei şi le lăsăm câteva frunze de care se-agaţă toţi ca o turmă de înecaţi.

Tovarăşa Vasilisc deschide din când în când uşa laboratorului de chimie, ca să vadă cum ne descurcăm. Însă în ultimele zile vine din ce în ce mai rar, pentru că ne-a văzut că nu ne sclifosim când le schimbăm aşternuturile – care e chestia cea mai greţoasă – şi dacă putem face asta restul e floare la ureche. Mai moare câte un vierme în condiţii neelucidate înainte să se îmbrace în cocoloşul de mătase, dar asta nu e vina noastră. Nesătui cum sunt, pornesc să caute alte frunze şi intră sub hârtie sau, mai rău, cad de pe masă. Pe câţiva i-a dus tovarăşa Pernuţa pe tocurile pantofilor până în cancelarie. Am văzut-o şi noi cum intră hotărâtă, ca la ea acasă, doar e profesoară de chimie şi nu se prea omoară să ne salute, din moment ce nici n-a vrut să primeas­că viermii în laborator, chiar dacă sunt întinşi doar pe mesele din spate, unde nu sunt nici stative cu eprubete, nici lămpi de gaz şi niciun elev nu se înghesuie să se aşeze acolo. Însă de când au adus viermii trebuie să răsucească urechi şi să rupă linii în palmele lor până-i alungă de lângă mesele viermilor şi se duc toţi la locurile lor.

Noi ne dăm seama când ea deschide uşa şi nici nu ne întoarcem, ca să nu ne întrebe ceva de teme, de olimpiade sau alte chestii care n-au nicio legătură cu ce facem acolo, pentru că oricum suntem în afara orelor. De obicei, se grăbeşte spre catedră, ferind colţurile băncilor pentru că e însărcinată şi se întoarce apoi ca o furtună în cancelarie. Aşa a călcat câţiva viermi înainte să-i strângem de sub mese. Ce soartă cruntă, chit că erau morţi deja!

Pe tovarăşa Pernuţa o cheamă de fapt P. Anuţa, iar la şedinţele pe şcoală, când ne adunăm toţi în sala de sport şi fiecare diriginte spune câte note de 3 şi de 4 s-au luat la clasele lor, tovarăşul director îi spune tovarăşa Pe Anuţa. Când îi vine rândul să vorbească, tovarăşa Pe Anuţa, profesoară la clasa a vii-a şi însărcinată cu al treilea copil, roşeşte până la rădăcina părului şi declară că nu are nicio notă de 3 sau 4 la clasa ei. Păi nicio clasă nu are note de 3 sau de 4, pentru că şcoala trebuie să îndeplinească în totalitate planul de şcolarizare, cum îi zice. Însă noi, copiii, îi spunem Pernuţa pentru că e mereu rotundă şi moale, şi chiar dacă se enervează când nu ştim nimic şi trebuie să ne dea 5, nu face nimic altceva doar obrajii i se umflă exact ca două pernuţe. Joia trecută, când Costel a scris data pe tablă înainte de ora de chimie, 7.XI.1984, a făcut din patru un scaun pe care a desenat o pernă turtită.

Cu totul altfel e tovarăşa Vasilisc. Uscată ca o scândură, cu degete gălbui şi păr de mătasea-broaştei, poţi să juri că e moartă de vreo doi ani. Ne bagă în boală cu vocea ei hârâită şi nimeni nu poate să-i zică nu. Repetenţii şi ţiganii ce mai îndrăznesc, însă şi ei din ce în ce mai rar.

Când ne-am dumirit că tovarăşa Vasilisc nu ne mai verifică şi tovarăşa Pernuţa nu mai vrea să ne vadă când hrănim viermii şi le golim căcărezele, ne-am simţit şi noi ca acasă. Adică am pus mâna pe toate paharele de sticlă, am aprins lampa, am stins-o şi Costina a avut ideea să inventăm o poţiune magică din toate soluţiile din eprubetele rânduite pe stativul de pe catedră.   

– Adică ce-ar fi dacă am pune din toate câte un pic, m-a întrebat cu ochii sclipind ca în orele în care strigă porecle pe sub bănci, cu vocea groasă şi tovarăşii ne dau extemporal la toată clasa.

– Tu eşti bolundă, a zis Muha cu ochii sclipind la fel de tare.

A urmat apoi o secundă de tăcere în care ne-am privit cu încântare şi-a fost clar că ne-apucăm de poţiune.

Costina s-a dus în fugă până la catedră, de unde a adus stativul tovarăşei, cu multe eprubete colorate în care agăţase două spatule şi o cutie cu minerale. Eu am luat o eprubetă goală de pe masa elevilor în care urma să preparăm poţiunea şi Costina a turnat câte un pic din fiecare eprubetă, pe rând. La început nu s-a întâmplat nimic, lichidele se amestecau, culorile se schimbau dintr-una în alta, până când pe gura eprubetei a început să iasă un miros ciudat, acru-amărui.

– Voi sunteţi bolunde, a repetat Muha, poate explodăm.

– Numai dacă ne iese vulcanul, a zis Costina, continuând să toarne din fiecare eprubetă până la ultima.

– Pune şi prafuri, a îndemnat-o Muha.

Costina s-a uitat în jur, ţinând eprubeta cât mai sus, ca să nu ne zboare dacă explodează, s-a dus la masa viermilor şi-a aruncat unul în eprubetă.

– Hiiiii, s-a mirat Muha, ai luat unul viu!!!

– Păi da. Cu ăia morţi nu-ţi dai seama ce se întâmplă.

Viermele s-a agitat un pic, apoi a înţepenit în eprubetă cu fundul în sus.

– Ăsta s-o înecat, zice Costina.

– Bine că n-o explodat, o completează Muha.

Rezultatul era oricum dezamăgitor, aşa că am luat o cutie cu minerale, am scuturat un pic pe o spatulă şi-am turnat-o peste amestecul violaceu din eprubetă. Mai întâi am văzut câteva vinişoare negre, apoi toată eprubeta s-a făcut argintie, iar viermele s-a întins încă o dată ca tras în praştie.

– Ioi, a strigat Muha lovindu-se peste gură, nu era mort.

– Ba da, era mort, dar acuma s-a întărit, spune Costina, cu aceeaşi sclipire în ochi. Soluţia s-a cristalizat, adaug şi eu ca la clasă, când tovarăşa mă pune să descriu o soluţie şi-am în gât un nod cât o găluşcă din care abia scot cuvintele. Acum îmi părea rău că n-am ţinut minte toate soluţiile pe care le-am turnat acolo. Şi mi-era un pic de milă pentru viermele care n-o să mai facă mătase în vecii vecilor.

Am stat toate trei şi-am privit cu încântare la isprava noastră până când paşi pe hol ne-au trezit şi ne-am speriat în aşa hal, încât Muha a smuls eprubeta şi-a aruncat-o pe geam, în curtea şcolii. Am văzut-o zburând chiar prin faţa bătrânului din vecini care ne coseşte iarba.

– Ioi! a strigat o dată Muha când a văzut că moşul se apleacă după eprubetă. Dar n-a mai apucat să zică nimic, pentru că tovarăşa Vasilisc ne-a deschis veselă uşa:

– Aţi terminat, fetelor?

– Da, tovarăşa profesoară, i-a răspuns Costina cu glas mieros.

– Câţi au murit?

– Niciunul, i-a răspuns Muha dintr-o suflare.

– A murit unul, i-am spus eu când m-a fixat cu ochii gălbui de cocoş sălbatic.

– Bine, bine, în două săptămâni o să-i vedem îmbrăcaţi în mătase.

Asta a fost ieri, dar pentru că am ajuns târziu acasă după cercul de ateism, unde am învăţat că nu există Triunghiul Bermudelor şi toţi putrezim după ce murim, abia dacă am avut timp să-mi fac temele, aşa că n-am mai scris în jurnal. Şi în dimineaţa asta a fost foarte frig şi peste iarbă s-a aşezat un strat gros de brumă. Când am ajuns în staţie, Costina era deja acolo. I-am zis că frigul s-a mai înmuiat şi ea mi-a răspuns „S-a înmuiat pe dracu’, stă bruma de-un deget pe frunze“. Ceea ce nu ştiam nici eu, nici ea atunci (şi-am vorbit mai târziu în timp ce mâncam în pauza mare) era că aseară, când mă jucam cu Patrocle pe scări, mi s-au învineţit mâinile de frig, iar Patrocle le tot lingea (tanti Fogoroş a zis c-o să ningă), iar Costina a luat în dimineaţa asta o mamă de bătaie pentru că nu-şi găsea caietul de istorie, şi-a făcut greşeala să o întrebe pe maică-sa.

La prima oră, tovarăşul Pârău ne-a predat primul război balcanic. Nouă ne plac orele de istorie, pentru că domnul Pârău predă totul ca pe o poveste, iar noi putem asculta cu capul pe bancă sau desenând. Costel desenează tot timpul cai şi bătălii, oameni cu maţele scoase sau cu mâinile întinse lângă care scrie „Nu mă omorî!“ sau „Vai, ce mă doare!“, iar lângă ei îi desenează în picioare pe învingători. Se plictiseşte până ajunge la ei, aşa că le face feţele acoperite cu măşti şi burţile după scuturi mari şi pune lângă ei texte ca: „Mori, că şi tu ai vrut să mă omori!“ sau „Ce-mi pasă mie că te doare?“. Lecţia de azi i-a plăcut mult, pentru că a putut să-l deseneze pe Alexandru Macedon (în război lupta Macedonia) călare, coborând dintr-un soare mare din care veneau soldaţii, dar din cauza luminii soldaţii erau doar nişte punctuleţe. Macedonenii se luptau cu turcii, iar turcii purtau pantaloni largi şi papuci ascuţiţi. La sfârşitul orei tovarăşul profesor i-a cerut să-i arate ce-a desenat, şi-apoi s-a crucit, zicându-i: „Tu n-ai auzit că războiul a fost în 1912, măi Picasso?“.

La ora de anatomie Moca a făcut un circ de nedescris. Lecţia pe care ne-a predat-o tovarăşa Vasilisc era despre sistemul nervos. Ca să ne arate creierul, măduva spinării şi nervii, l-a adus în clasă pe Mortu (aşa îi spune toată şcoala), adică manechinul de pe care se iau muşchii şi oasele până rămâne numai sârma. De data asta l-a adus cu muşchii pe el şi cu creierul în cap, ca să ne arate cum se transmite impulsul nervos. Ştiu că la clasa paralelă, a VIII-a B, le-a făcut experimentul cu broasca, dar după ce băieţii i-au pus broasca în geantă când ea s-a întors la tablă, nouă nu ne-a mai adus broasca. Când s-a întors să deseneze neuronii şi sinapsele, Moca s-a dus la Mortu şi i-a pus basca lui pe cap.

Tovarăşa Vasilisc, chiar dacă e urâtă, e foarte educată şi nu loveşte pe nimeni, şi lui Moca i-a spus numai „nesimţit“, de-aceea când tovarăşa s-a întors la tablă să mai scrie ceva, Moca i-a luat ochii lui Mortu şi şi i-a pus lui pe nas. De supărare, tovarăşa Vasilisc a plecat cu Mortu sub braţ, înainte să se sune, şi-apoi s-a întors din uşă şi ne-a strigat, mie şi Costinei, să mergem la viermi după ore. Muha vine şi ea, pentru că se subînţelege.

În pauza mare am fost toţi scoşi din clase să respirăm aer curat, dar fără paltoane, doar în uniforme. Tovarăşa dirigintă ne-a întors din drum ca să ne punem toţi cravatele, iar fetele cordeluţele. Apoi am aşteptat să se sune de intrare, toţi zgribuliţi lângă peretele şcolii. De supărare că şi-a uitat romanul în clasă, Costina a început să-şi roadă unghiile şi mi-a povestit cum a luat chelfăneala de azi-dimineaţă.

La ora de mate, tovarăşa profesoară ne-a anunţat că mâine dăm extemporal din funcţii liniare. Ne-am necăjit, pentru că nu le-am prea înţeles, iar dacă o întrebi ceva pe tovarăşa îţi spune să iei cartea şi să citeşti.

A treia oră am avut franceză. Tovarăşa profesoară Ferman ne-a spus că are o urgenţă şi nu putem face oră, şi l-a adus pe tovarăşul de edu să ne supravegheze. A fost neobişnuit să-l vedem la catedră cu un teanc mare de cataloage în faţa lui, în care transcria notele de la norma de rezistenţă. „Nu mişcă nimeni!“, ne-a spus (de obicei strigă să ne mişcăm întruna), „în rest faceţi ce vreţi“. Am stat înlemniţi vreo zece minute, apoi Julieta şi-a scos încet crema de Nivia şi a început să-şi dea pe frunte, Dorel a scos o nucă din buzunar şi-a început s-o cioplească încet, pe sub bancă, Figo şi-a scos caietul de română, Costel şi-a luat culorile să termine desenul de la istorie, Laur şi Alina au început să joace ics zero, Costina şi-a deschis romanul pe bancă, eu am început să scriu o poezie, Muha se tot străduia să o copieze şi să o schimbe puţin pentru cenaclu (deşi i-am promis că-i scriu şi ei una, o şi comentez favorabil la cenaclu numai să vină şi ea), iar Moca a făcut un avion de hârtie pe care l-a aruncat înspre catedră. Avionul a făcut o roată pe după capul tovarăşului de edu şi-apoi a căzut pe banca lui Dorel, care s-a oprit din cioplit cu ochii căscaţi la tovarăşu’. „Linişte“, a zis fără să-şi ridice ochii din catalog. Dorel a luat avionul încet şi l-a făcut gogoloi, iar Moca s-a prăpădit de râs. După-aceea am avut română.

Ce dragă îmi e tovarăşa profesoară! Şi cred că le e dragă şi băieţilor, dar nu zic nimic, de parcă ar sta cuminţi de frică, nu pentru că le e dragă. Dar ce frică să-ţi fie de ea că o dată nu strigă? În octombrie a venit o turturică pe pervazul ferestrei când aveam lucrare la română şi tot guguia acolo de nu ne puteam concentra, iar tovarăşa profesoară a deschis fereastra şi i-a şoptit „Numai în pauză e voie“, iar turturica a zburat şi s-a întors în pauză. Azi ne-a citit un fragment din România pitorească şi nici n-am clipit, chiar dacă toată ziua vorbim despre frumuseţile patriei la orele de geografie şi la „Roza Vânturilor“, cercul pionierilor excursionişti. În prima noastră expediţie (din clasa a şaptea), mergeam pe dealurile de lângă Cluj şi strângeam bolovanii mari de pe păşune, iar tovarăşa dirigintă mi-a zis să ţin eu jurnalul expediţiei. Când a citit primele pagini mi-a zis să nu mai scriu despre bolovani, ci să povestesc cum mergem noi prin păduri cu trasee marcate şi cum rămânem peste noapte în corturi, iar seara bem ceai şi ne facem mămăligă în ceaun. „Aşa, ca un roman“, mi-a spus. Şi-atunci am scris cum mergem noi prin pădurile din jurul Clujului, facem căsuţe pentru păsărele, găsim noi trasee, curăţăm cărările, iar seara cântăm la chitară în jurul focului. Ce mi-ar fi plăcut să fie aşa!

Ultima oră ar fi trebuit să avem gospodărie şi atelier. Noi, fetele, învăţăm să facem prăjituri cu tovarăşa maistră Rodica, dar pentru că e în concediu de maternitate trei luni, facem şi noi atelier cu băieţii. Tovarăşul maistru Cardan ne-a înşirat pe toţi treizeci în atelier şi ne-a spus autoritar că azi învăţăm să sudăm. Adică fetele sudează şi băieţii dau cu pila. Ne-a întrebat dacă am văzut filmul cu fetele care sudează pe şantier stâlpii de telegraf. Aşa o să fim şi noi. Apoi a zis că vrea să lucrăm în mod democratic, ne-a pus să ne aliniem ca la sport în ordinea înălţimii, iar primul (adică eu) urma să ia aparatul de sudat în mână şi să înveţe cum se prinde electrodul. Mi-a pus aparatul în mâna dreaptă, a fixat el electrodul şi m-a pus să mă uit cum se face, apoi mi-a dat masca în mâna stângă. Mâinile îmi tremurau, aşa că mi-a ţinut el masca şi-a zis: „Acuma“. Nu ştiu ce-a făcut, c-am văzut prin mască o flacără aurie şi scântei colorate care ţâşneau din ea. Mâna mi-a rămas înţepenită pe aparatul de sudură, iar tovarăşul maistru răcnea „Dezlipeşte electrodu’, dezlipeşte dracu’ electrodu’!“ S-a grăbit să-l dezlipească el, mi-a luat masca din faţă, şi-am văzut flacăra pe viu. Până seara mi-a jucat prin faţa ochilor o minge de scântei. Cel mai tare m-a deranjat când m-am întors să lucrez cu viermii de mătase. Nu-i mai deosebeam pe cei vii de cei morţi, aşa că le-am lăsat pe Costina şi pe Muha să facă toată treaba.

 

Fragment din romanul
Am cravata mea

 

 

Flavia Teoc

Capitolul I – Viermii de mătase

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)