Reaua-credinţă şi inconştientul

 

Ştefan Bolea

  

Prima conduită de rea-credinţă exemplificată de Sartre în Fiinţa şi neantul aparţine „femeii care s-a dus la prima întâlnire“:

 

Bărbatul care îi vorbeşte pare sincer şi respectuos aşa cum masa este rotundă sau pătrată [...] Este profund sensibilă la dorinţa pe care o inspiră, dar dorinţa crudă şi goală ar umili-o şi ar îngrozi-o. Totuşi, n-ar găsi niciun farmec într-un respect care să fie doar respect... Dar iată că i se ia mâna. Acest act al interlocutorului său riscă să schimbe situaţia, cerând o decizie imediată: a abandona această mână înseamnă a consimţi de la sine la flirt, înseamnă a se angaja. A o retrage înseamnă a rupe această armonie tulbure şi instabilă care face farmecul momentului... Mâna se odihneşte inertă între mâinile calde ale partenerului: nici consimţitoare, nici rezistentă – un lucru.

 

În primul rând, partenerul femeii inspiră o onestitate „şozistă“, discursul său are caracteristicile obiectualităţii („la fel cum masa este rotundă...“); astfel, femeia practică un exerciţiu de reificare. Observăm, în al doilea rând, prezenţa unei ambivalenţe afective (sexualitate explicită vs. amiciţie platonică): „dorinţa crudă [...] ar umili-o; totuşi, n-ar găsi niciun farmec în respect...“ Ritualul de curtare este asemenea unei piese de teatru, în care două măşti încearcă să se impresioneze reciproc, ca şi cum actorii ar presupune că nu există o consecinţă directă după încetarea piesei. Altfel spus, ritualul de curtare constă într-o repetiţie – „înfruntarea sexuală“ seamănă cu o altă lume (altă viaţă sau altă piesă), pe care agenţii o anticipează subtil. Sartre reface atmosfera de semiinautenticitate a unei întâlniri, în care existenţii sunt dublaţi de personae, ce filtrează sexualitatea într-un registru intelectual sau cotidian-afectiv, de unde consecinţa ambivalenţei dintre respect şi dorinţă bestială, pe care o resimte femeia. Am putea deduce, de fapt, că în prima fază reaua-credinţă (inclusiv practica reificării) este rezultatul practicilor sociale de curtare, impuse asemenea unei cutume ce predică o inautenticitate parţială (asemenea unui joc sau unei strategii), etapă necesară pe traseul intersubiectivităţii sexuale.

Cea de-a doua fază începe când partenerul preia iniţiativa şi ilustrează faptul că dorinţa sa nu are nicio legătură cu respectul impus de situaţie („iată că i se ia mâna...“). „Atacul“ masculin cere o decizie imediată, o reacţie de acceptare sau de respingere, un răspuns ce poate încuraja sau demoraliza, prefigurând unul dintre multiplele puncte de răscruce, care marchează traiectul unei relaţii. Din nou, femeie găseşte o soluţie care nu există pe harta sentimentală, situându-se între „plus“ şi „minus“ pe coordonata psihologică a unui „zero“. Astfel, ambiguitatea afectivă se transformă în ambiguitate fizică şi, asemenea unei prăzi care este imobilizată între fălcile adversarului, lăsându-i doar posibilitatea unei victorii pyrrhice, transcendenţa se transformă în facticitate şi şozismul (această viziune reică, ce transformă subiecţii în marionete, lipsindu-i de componenta afectivă) îşi spune ultimul cuvânt.

Am putea oferi un exemplu din opera partenerei lui Sartre, Simone de Beauvoir, care descrie depersonalizarea reificării, expunând capitularea provizorie a Hélčnei (personajul principal feminin din Sângele celorlalţi), în braţele unui amant ce îi este indiferent (un punct de răscruce al finalităţii proxime a relaţiei).

 

Exista numai această mână de carne care atingea uşor ceafa Hélènei [...] Se abandona fără rezistenţă acestui farmec care-o metamorfoza blând în plantă, acum era un copac, un plop mare argintiu căruia briza verii îi agita frunzele pufoase [...] Carnea-i devenea un lichen umed şi spongios mişunând de vietăţi obscure...

 

Observăm din nou practica şozismului în exerciţiu: descrierea fiziologică a „mâinii de carne“ şi transformarea unui trup de femeie într-un „copac“, a cărnii într-un „lichen“.

Cu toate că Sartre este un adversar al lui Freud, exemplul femeii care flirtează se explică perfect prin teoria freudiană a inconştientului: nu întotdeauna vrem ceea ce putem sau ceea ce trebuie. Sartre consideră însă că întotdeauna conştientizăm inconştientul şi că ne minţim pe noi înşine atunci când credem că există ceva care scapă conştiinţei noastre. Dacă ar fi aşa, raţiunea ar acoperi întreg spectrul afectivului; lăsând la o parte capacitatea raţională, discursivă, inteligentă a afectelor noastre (evidenţiată de Robert Solomon în nenumărate cărţi, de la The Passions la The Joy of Philosophy), o raţiune care ar îngloba totalizant şi totalitar afectivul ar fi sterilă, ineficace şi înspăimântătoare, similară unui mecanism kafkian, ca şi cel ilustrat în Colonia penitenciară, de exemplu. O raţiune care înlocuieşte afectivul nu ar mai lăsa niciun loc emoţiei pure, inexprimabile, care se serveşte de muţenie, pentru a-şi proteja propria intensitate. O asemenea raţiune ar fi doar o sursă de lumină, o tematizare a vizibi­lului, care nu acceptă obscuritatea tendenţioasă, prin care se evidenţiază emoţia. Ar fi raţiunea netedă (Deleuze) a unui lagăr de concentare foucauldian, care vrea să ordoneze spaţiul striat de rezistenţă, potenţialul anarhic inepuizabil al emoţiei prizoniere. În consecinţă, putem spune că Sartre şi-ar dori o sursă de iluminare şi în subterana dostoievskiană.

Se poate demonstra că Sartre greşeşte şi că întotdeauna rămâne un rest de conştiinţă, un fel de punct negru, peste care este imposibil de trecut (ar fi ambiţia de a controla incontrolabilul şi de a organiza ceea ce este dincolo de principiul de organizare) prin trei exemple:

a) Cel al viselor, care sunt surprinzătoare pentru conştiinţa sartriană, ce ar trebui să epuizeze întreg spectrul afectiv al existentului uman. Visele sunt absurde şi contraraţionale: vorbesc de resturi, pe care nu le-am conştientizat sau nu le-am gândit până la capăt. Visele sunt semnul unei subrealităţi, care infirmă ordinea şi dominaţia vizibilului. Mai mult, aparenta lor muţenie, dezorganizare şi arbitrarul lor trimit uneori, atunci când se imprimă intuitiv în conştiinţă, la acel Ruf des Gewissens heideggerian sau la daimon-ul socratic, constituind „vocea“ secretă, vocea mută, dublul vocii interioare, care ne „spune“ cu totul altceva decât discursul oficial, raţional-pragmatic al conştiinţei (Bewußtsein) noastre.

b) Cel al dublului, al alterităţii interioare, care ne scapă de cele mai multe ori, care ne dă replica şi ne depăşeşte. Dublul este un fel de ghid ascuns, care nu funcţionează după principiul eficienţei şi al ordinii prestabilite, ci ne avertizează că suntem pe un cu totul al traseu decât cel pe care ni-l imaginam sau îl proiectam. Dublul este de fapt imaginea în oglindă a conştiinţei, în timp ce Sartre ar putea interpreta dublul drept total înglobat în ego sau ca o „repetiţie fără diferenţă“ (Deleuze), o „clonă“ (Baudrillard) sau „o copie a unei copii“ (Palahniuk). Dublul poate fi văzut ca o extensie a egoului primar, care „conştientizează inconştientul“, în sensul universalist, în care o monadă înglobează potenţial lumea: dar întotdeauna există un capital de diferenţă pură, de rezistenţă obstinată, de alteritate radicală, ce transformă binomul ego-dublu într-un cuplu complex, simbolul uniunii dintre lumină şi obscuritate. La fel cum ochiul goethean reflectă soarele, pentru că este el însuşi o sursă de lumină, la fel obscuritatea este propria sa sursă de lumină neagră, care completează iluminarea conştientă.

c) Cel al inspiraţiei, care nu ascultă de rigorile unei logici vizibil-raţionaliste, ci de constrângerile unei logici de gherilă, ce întotdeauna spune mai mult decât trebuie sau este aşteptat de la ea. Inspiraţia este un fel de conştientizare a inconştientului, care operează însă din perspectiva „victimei“, dacă acceptăm însă că torţionarul este conştiinţa. Inspiraţia ar trebui redefinită ca in-conştientizare, ca imersare în subrealitate, ca transgresare a orizontului îngust al problemei şi al soluţiei pentru o înţelegere ordonată conform principiilor raţiunii, dar care serveşte scopului afectivului. O dovadă a „eficacităţii“ inspiraţiei înţeleasă ca in-conştientizare este atacul ei asupra structurii timpului: reuşeşte să-l contracte, în aşa fel încât o oră este comprimată în câteva clipe. Inspiraţia mută conştiinţa pe o altă frecvenţă, pe undele cerebrale dintre veghe şi vis. Acolo poate fi localizat inconştientul sau, dacă vrem, un inter-conştient, ce poate fi definit ca zonă „neagră“, inaccesibilă de regulă conştiinţei, dar vulnerabilă atacului „nocturn“ al inspiraţiei, care face lumină folosindu-se mai ales de capacitatea de rezistenţă a obscurităţii.

 

Ştefan Bolea

Reaua-credinţă şi inconştientul

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)