O veche prietenie regăsită 

Al. Săndulescu 

Radu Ciobanu, prozatorul timişorean, în ultimii ani autor al unor apreciate jurnale (Ţărm târziu, 2004; Europa din noi, 2008), revede un vechi coleg de şcoală primară şi de liceu, după o jumătate de veac. El se numeşte Peter Freund, specialist în fizică teoretică, stabilit la Chicago de multă vreme. S-au descoperit pe internet. Înainte de întâlnire, autorul, mai exact, iniţiatorul volumului Dialog peste Atlantic (ediţia a doua, adăugită, Timişoara: Ed. Bastion, 2010) avea emoţie, se temea că, după atâta timp, n-o să mai aibă ce-şi spune. Cartea pe care o prezentăm demonstrează că toate temerile i-au fost spulberate. Se regăsesc două spirite afine, cu o mare apetenţă culturală şi artistică, mereu disponibile pentru discuţia de idei şi, totodată, simţind nevoia confesiunii şi a evocării. Comentariul filosofico-politic se întretaie cu amintirea, trecutul cu prezentul, care, nici el, nu se înfăţişează întotdeauna în culori prea roz.

Deschiderea o face Radu Ciobanu, cel care, spre deosebire de prietenul său, trăise un timp mai îndelungat în comunism. El avusese în familie nu mai puţin de şapte deţinuţi politici. Eliberaţi din puşcărie, aceştia au rămas cu psihicul traumatizat, bântuiţi de spaimele de care nu s-au mai putut vindeca niciodată. Memorialistul relatează despre viaţa duplicitară din timpul regimului de „democraţie populară“, despre obligaţia de a minţi în încercarea de a ameliora oarecum „originea nesănătoasă“, despre inepţiile cenzurii. Ieşit în Occident pentru prima dată, după 1989, Radu Ciobanu îşi întreabă prietenul despre cum percepe libertatea: „Este ea chiar deplină, o fi ea soluţia accesului la fericire?“ Deocamdată, rămâne sceptic. Peter Freund, coautorul cărţii, vorbeşte despre libertatea exterioară şi cea interioară. Fără prima, cea de-a doua trebuie bine ascunsă, pentru că, descoperită, va fi distrusă. El crede că libertatea este în cea mai mare măsură o chestiune personală. Şi subliniază: „Pentru omul creator, artist, om de ştiinţă, libertatea este un bun fermecat“. Chiar mai mult decât ea, contează acel factor intangibil, tradiţia, şi dă ca exemplu Statele Unite. Cu toată libertatea, această „tânără ţară“ nu a produs în secolul xx nici măcar un compozitor american comparabil cu Prokofiev. La rândul lui, Radu Ciobanu e convins că fericirea nici nu există, e o himeră: „Singura accesibilă ne este bucuria“. Cât priveşte libertatea, el constată că la noi, după 1989, a fost redusă la condiţia de libertinaj anarhic şi amoral. Ajutată intens de media, se întreţine o mare confuzie a valorilor. Şi mai departe: „Lipsa educaţiei este causa causarum, ea duce la derapajele groteşti la care asistăm“. În consens, Peter Freund regretă secolul xix, în care absentau distracţiile frivole: „O carte era un roman şi nu un manual utilitar, la teatru mergeai pentru a vedea o piesă şi nu un striptease“. „În loc de rock şi hip-hop se ascultau simfonii, concerte, care comunicau idei şi sentimente profunde şi nu simple stări de excitaţie sexuală.“ O situaţie similară o constată Radu Ciobanu şi la noi, anume, decăderea până la vulgar a literaturii tinere actuale: „doamnele şi domnişoarele desantului s-au emancipat de pudoare şi se dedau frenetic la un exhibiţionism literar de o obscenitate atât de hard, încât, citindu-le, ţi s-ar ridica măciucă puţinul tău păr“. La aceasta se adaugă degradarea limbii române, starea deplorabilă a învăţământului românesc, subcultura, influenţată şi de subcultura americană. Absenţa educaţiei generează inapetenţa la lectură, sila de carte, întruchipată în „Omul-care-nu-mai-citeşte“, dar o face pe deşteptul. El emite „autoritar opinii şi idei definitive în orice domeniu“, ca diletantul şi „Neobositul Monsieur Mitică“ al lui Zarifopol. E figura cea mai greu suportabilă dintre toate apariţiile cronofage, „cu care nu poţi stabili nicio cale de comunicare“.

Ca şi prietenul său de peste Atlantic, Radu Ciobanu are şi el predilecţie pentru secolul xix: „Mi-ar fi plăcut să mă nasc atunci, să apuc epoca bellă, şi în ipostaza de ewiger Student cu babaci bănoşi, să fac naveta cu Simplonul între Viena şi Paris“. Se simţeau amândoi „într-o măsură considerabilă produse ale spiritualităţii mitteleuropene“. Deşi trăieşte în Apus de mai bine de 40 de ani, Peter Freund, cu o formaţie cultural-artistică excepţională, care-l complexează uneori pe fostul coleg de liceu, rămâne în esenţă timişorean, conchizând semnificativ, cu o metaforă memorabilă: „Nostalgia rămâne azi, ca întotdeauna, mierea memoriei“. Sunt evocate copilăria, adolescenţa, lecturile, şcoala, primele iubiri, străzile, magazinele, Radu Ciobanu completându-l cu o foarte bună definiţie a oraşului de pe Bega: „Timişoara a fost dintotdeauna un topos plurietnic care a beneficiat de imaginaţie, ingeniozitate şi harul creator al fiecărui neam“.

Mari iubitori de literatură, ei schimbă idei nu o dată şi în acest domeniu. Încă de la începutul exilului, Peter Freund constată că suntem total necunoscuţi în Occident. „Singurul apusean pe care l-am auzit vreodată pronunţând numele lui Eminescu a fost preşedintele Nixon, când l-a vizitat pe marele conducător“. Timişoreanul ar fi preferat să fie citat Bacovia: „Dormeau adânc sicriele de plumb /Şi flori de plumb şi funerar veşmânt...“ Raportate la realitatea social-politică, aceste versuri i se păreau ca „fiind mai apropiate soţilor Ceauşescu...“ Radu Ciobanu, şi mai accentuat, îşi exprimă durerea că literatura română nu e cunoscută, că nu avem un Premiu Nobel. Şi încearcă şi o explicaţie. „De vină cred că e mentalitatea/caracterul nostru colectiv, avem un Volksgeist nefericit, predominant negativ: superficial, băşcălios, miticist, catastrofic... eminamente păgubos“. Tot lui i se pare curioasă inapetenţa lui Peter Freund faţă de opera lui Sadoveanu şi Rebreanu. Pentru matematicianul de la Chicago, „geniile supreme sunt Caragiale şi Eugen Ionescu“. Deşi evreu, îl apreciază mult pe Céline, „un geniu de proporţii imense“, în ciuda antisemitismului şi colaboraţionismului său. Radu Ciobanu comentează pe scurt marea valoare a celor doi scriitori români, ca şi a lui Camil Petrescu, oprindu-se, pentru Rebreanu, la exemplul Pădurii spânzuraţilor, „roman extraordinar prin tragismul său asimilat într-o problematică tipic central-europeană“. Tot acum, el motivează antisemitismul lui Eminescu, „fenomen comun în Europa Centrală, unde se formase şi trăise tânărul Eminescu“.

Nu lipsesc din acest original dialog problemele strict politice. O temă actuală e aceea a globalizării, faţă de care cei doi îşi manifestă optimismul, dar cu destule rezerve. Radu Ciobanu semnalează efectele secundare: pericolul pierderii identităţii na­ţionale, a tradiţiilor; dezrădăcinarea omului de trecut, observă şi Peter Freund, putând avea efecte dramatice. Acesta schiţează un tablou al vieţii politice din sua şi al reflexelor sale mondiale. El trece în revistă problema rasială, a presiunii demografice hispanice, comparabilă cu islamizarea Europei, afirmarea puternică a Chinei. La ordinea zilei se află terorismul şi conflictul dintre evrei şi arabi. Oricâte reproşuri i s-ar aduce Americii, ea rămâne şi din punct de vedere politic şi cultural „buricul pământului“: „După război, New Yorkul înlocuieşte Parisul, devenind capitala picturii şi sculpturii, universităţile americane le înlocuiesc pe cele germane în ştiinţe, premiile Nobel nu mai merg în Europa, ci aproape toate vin în America“.

O problemă pe larg dezbătută este aceea a antisemitismului, despre care vorbeşte Peter Freund, ca fiind în deplină cunoştinţă de cauză. „De la început vreau să fiu foarte clar, deşi sunt evreu, în viaţa mea nu am suferit niciodată în mod serios şi direct consecinţele antisemitismului.“ (Precizează însă că a avut membri de familie gazaţi la Auschwitz.) Referindu-se la persecuţia coreligionarilor săi din România, în anii ’40, el recunoaşte că „evreii din România au supravieţuit războiului mult mai bine decât, de exemplu, cei din Ungaria vecină“. În această importantă apreciere, el împărtăşeşte opinia şef-rabinului de atunci, Alexandru Şafran. Alegaţia lui cuprinde şi câteva erori, cel puţin de formulare: „atrocităţile din Moldova“ se referă desigur la pogromul de la Iaşi. Nu au existat „masacre antonesciene în Basarabia“, ci deportări (nu mai puţin condamnabile) în Transnistria. Ca o concluzie, el afirmă că „antisemitismul azi, în forma sa supremă, se găseşte în lumea musulmană“.

Comunismul revine ca un laitmotiv al cărţii, de astă dată, în Uniunea Sovietică, mai exact, în persoana lui Stalin, al cărui spirit malefic s-a exercitat nu numai asupra milioanelor de oameni (deportaţi, executaţi), dar şi asupra unor oraşe de strălucită tradiţie ca Petersburgul, pe care l-a persecutat în mod special. Peter Freund observă că marele tiran „avea un complex de inferioritate vizavi de Peter, inferioritate uşor de înţeles a bădăranului georgian“. La Moscova a dărâmat tot cartierul vechi, cu sutele sale de biserici – într-un gest care a servit ca model pentru Nicolae şi Elena, ca să construiască blocuri. „Dar pe cetăţenii Peterului i-a pedepsit; nu le-a clădit nimic şi i-a condamnat să trăiască în clădirile istorice.“ „Pedeapsa“ stalinistă a salvat acest oraş minunat, care a putut astfel să-şi păstreze memoria, de recunoscut în plăcile lui de granit, unde sunt înscrise numele lui Dostoievski, Gogol, Tolstoi etc., care au trăit sau au trecut pe acolo.

Deşi un spirit atât de cultivat şi deschis înspre toate orizonturile marii culturi, deşi îl admira (erau colegi la aceeaşi universitate din Chicago), Peter Freund a refuzat să facă cunoştinţă cu Mircea Eliade, pentru că fusese legionar. Radu Ciobanu dezvoltă această problemă, aducând în discuţie cazul Mihail Sebastian, cu romanul său De două mii de ani, prefaţat, culmea, de Nae Ionescu, lucruri în general ştiute. Ceea ce m-a nedumerit este că dialogantul afirmă, poate prea sigur pe sine, că, spre deosebire
de Noica şi Cioran, care şi-au recunoscut într-un fel sau altul erorile tinereţii, autorul Istoriei religiilor n-a schiţat niciun gest în acest sens.

 

Fapt este că Mircea Eliade nu şi-a dezavuat niciodată, cu niciun prilej, trecutul stânjenitor, preferând să lase „sub pecetea tainei“ şi, fără a-mi putea argumenta opinia, cred că a rămas fidel convingerilor sale din tinereţe, fără însă a mai încerca să le reactiveze altfel decât ca expresie românească, cum observi şi tu când te referi la Noaptea de Sânziene

 

(roman caracterizat, în mod pripit, „odă legionară“).

Din păcate, Radu Ciobanu, care, altfel, e foarte riguros, trece peste Memorii, unde Mircea Eliade condamnă categoric Garda de Fier:

 

Nu voi putea niciodată ierta legionarismului că a compromis patosul, iraţionalul, mistica etc. Oricine va scrie într-un stil mai personal şi cu mai multă vigoare sau îşi va îngădui excese lexicale, sau va evoca miturile – va putea fi acuzat de legionarism, fascism, reacţionarism. Legiunea a distrus întreaga generaţie şi a ratat pe toţi cei care au avut un contact cu ea, chiar sporadic

 

(„Mircea Eliade inedit“, din Jurnalul portughez, in România literară, nr. 22, 12 iunie 2000, p. 13; ulterior, editat în volum).

În alt loc, din Memorii: „Amintesc imediat că în cele trei luni de guvernare, coaliţia generalului Antonescu şi Horia Sima (sept.-dec. 1940) teroriştii legionari au săvârşit numeroase şi odioase crime. Prin crimele lor, legionarii au compromis iremediabil Garda de Fier, considerată de atunci o mişcare teroristă şi pronazistă“. Într-o altă pagină, regretă „imprudenţele şi erorile săvârşite în tinereţe, care constituie o serie de malentendu-uri care mă vor urmări toată viaţa“ (Memorii 1937-1940, vol. II, Ed. Humanitas, 1991, p. 111). E adevărat că aceste mărturisiri figurează în texte ce nu se adresau imediat publicului. Dar ele există şi nu putem vorbi de „uitarea“ (vinovată) a scriitorului faţă de un subiect rămas până astăzi sensibil.

Tema principală a dialogului, numit de Radu Ciobanu „o agreabilă aventură“, ar fi „disensiunile euro-americane“, în plan economic şi politic (poate că nu întâmplător Peter Freund face elogiul generalului De Gaulle), dar preponderente sunt situaţiile, influenţele, nu totdeauna benefice, din plan cultural. Pregnante îmi apar temele libertăţii, a prieteniei, a comunismului, a antisemitismului, a psihologiei colective, a globalizării, a educaţiei şi a tradiţiei, vai, a subculturii, nostalgia epocilor stabile, clasice, spiritualitatea mitteleuropeană, şi încă nu le-am enumerat pe toate.

Dialog peste Atlantic e o carte originală, a unor autori de o intelectualitate complexă, remarcabilă, plină de idei, suscitând mereu curiozitatea cititorului, o dată mai mult, prin stilul ei colocvial de înaltă ţinută.

 

Al. Săndulescu

O veche prietenie regăsită (Radu Ciobanu. Dialog peste Atlantic. Ediţia a doua, adăugită, Timişoara: Editura Bastion, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)