Neliniştile discursului filosofic

 

Iulian Boldea

 

Volumele de eseuri sau cele de aspect filosofic ale lui H.-R. Patapievici sunt, înainte de toate, cărţi ce rezultă dintr-o frenezie a interogării fiinţei sau a culturii. Discursul filosofic sau, pur şi simplu, cultural nu îşi camuflează neliniştile şi angoasele, dimpotrivă, le subliniază acestora relieful şi articulaţiile, dintr-o nevoie imperioasă de autentificare a experienţei scripturale. Zbor în bătaia săgeţii (1995) e o autobiografie spirituală, scrisă într-un ritm alert şi într-o formă în care ideaţia filosofică, reveria pe marginea cărţilor şi autoscopia se împletesc. Sunt consemnaţi anii de formare, lecturile, dascălii, modelele spirituale, aventurile vocaţiei creatoare, iluziile şi deziluziile adolescenţei. Cultura, cărţile, literatura autentică reprezintă tot atâtea obstacole în calea dogmatismului ce pustia conştiinţele în anii comunismului:

 

Ne pusesem în cultură toate speranţele pe care oamenii societăţilor normale şi le pun, alături de cultură, în religie, economie şi politică. Nu mai puţin, Zbor este în mod esenţial un răspuns, parte dintr-un dialog pasionat şi îndrăgostit [...]. Fără această iubire, câteva din cărţile mele, care nu au fost scrise pentru a fi publicate, n-ar fi fost niciodată scrise.

 

 

Cerul văzut prin lentilă (1995) conţine articole cu o tematică diversă. Adevărul în cultură, problema probităţii şi a probelor ce legitimizează o vocaţie artistică sunt teme transcrise într-o viziune liberalistă, cu o anume încredere în progres şi în posibilităţile cunoaşterii umane („În ce mă priveşte, am sentimentul că trăim în mijlocul unei lumi extraordinare, o lume în plină expansiune, deloc decadentă, şi aflată în ecloziunea exuberantă a principalelor sale forţe“). Detaşarea de mase nu e însă la H.-R. Patapievici reversul unei atitudini deliberat şi exagerat elitiste, ci rodul unei dezamăgiri acute:

 

Eram mistic unit cu poporul meu [...]. Toate acestea până la 29 ianuarie 1990, când, bolnav de suferinţă, am înţeles că oamenii simpli, de care mă credeam legat prin legături invizibile de identitate, sunt animaţi de cu totul alte reprezentări despre lume decât ale mele.

 

Criticând „vulgata bunului român“, H.-R. Patapievici relevă faptul că neamul românesc s-a format prin reacţie, prin adversitate la avatarurile unei istorii exasperante.

În Politice (1996), judecăţile la adresa propriului popor sunt şi mai aspre. În scrisorile adresate lui Al. Paleologu, eseistul desenează un portret deloc idilic propriului neam, portret ce vine în contradicţie cu toate iluziiile mitologiilor naţionaliste care au funcţionat atâta vreme la noi:

 

Suntem un popor cu substanţa tarată. Oriunde te uiţi, vezi feţe patibulare, ochi mohorâţi, maxilare încrâncenate, feţe urâte, guri vulgare, trăsături rudimentare, o vorbire agramată şi bolovănoasă. Moralmente, tonul general este dat de laşitate şi ticăloşie, de vanitate şi egoism meschin, de invidie joasă şi delaţiune lipsită de remuşcări, de îngâmfare şi bârfă: toţi suntem mânjiţi de sângele celor în care ne-am înmuiat limbile. Un neam flecar şi lipsit de Dumnezeu, nerâvnitor la sfinţenie şi agramat în grandoare, ahtiat de măriri calpe şi înjosit de vanităţi pe care, sclavi şi servili, nu le-au putut legitima decât prin atentat, ultraj şi minciună.

 

Într-o lume precum cea în care trăim, în care semenii noştri îşi anexează, de cele mai multe ori, sentimente de paradă şi trăiri de o inconsistenţă absolută, în care proliferează euforic formele, iar fondul nu e de găsit nicăieri, în care arta simulaţiei a dobândit o fascinaţie cu totul deplorabilă, iar vacarmul s-a generalizat, apariţia lui H.-R. Patapievici a provocat, pe drept cuvânt, un efect legitim de singularitate. Singularitate a persoanei etice, dar şi singularitate a scrisului, un scris cu inervaţii livreşti şi cu crispări afective retranşate de îndată în detaşarea erudiţiei, un scris ce mânuieşte cu egală dexteritate conceptul şi reveria, expunerea obiectivată, de o rigoare suverană şi imersiunea în propria subiectivitate, răsfrângerea enunţului în oglinzile insondabile ale eului şi diatriba neconcesivă. Ceea ce e cu totul cert este că H.-R. Patapievici nu poate fi surprins, în niciunul dintre enunţurile sale, în culpă faţă de normele etice, în delict faţă de adevăr, faţă de adevărul pe care îl asumă cu pasiune şi rigoare. Virgil Ierunca are dreptate: „Cu H.-R. Patapievici nu te poţi întâlni decât într-un «eveniment de adevăr»“. Portretul pe care îl schiţează acelaşi Virgil Ierunca, cu ştiinţă a proporţiilor şi cu destul aplomb al dozajului trăsăturilor plasticizate în rezumat, este revelator:

 

Original fără să cultive superstiţia originalităţii, ştiutor de carte (înspăimântător), refuzând însă mitizarea vicioasă a culturii, H.-R. Patapievici ne propune enigma unei personalităţi greu de situat din cauza harului plural ce o chezăşuieşte. Eseurile sale sunt nişte semne (adeverite) şi nişte pariuri: pariezi pe gânditor, pe istoricul ideilor, pe artist, sau semnezi (dacă poţi) în alb pentru omul de ştiinţă, pentru teologul nemărturisit, pentru moralistul neşovăitor. Deocamdată cert este că există un loc al lui H.-R. Patapievici în care desluşim o existenţă împlinitoare.

 

Pe de altă parte, H.-R. Patapievici are curajul extrem de a fi inactual, de a miza pe valori socotite îndeobşte demonetizate, de a rezista tentaţiei deconstructivismului postmodern, de a asuma şi refuncţionaliza valori culturale perene. Inactualitatea sa este salutară: ea dă justa măsură a caracterului său estetic şi etic intransigent, în măsura în care „H.-R. Patapievici ne îndeamnă spre întoarcerea la sens ca o exigenţă a libertăţii şi responsabilităţii“ (Virgil Ierunca). Poate că trăsătura distinctivă esenţială a lui Patapievici este capacitatea, ireductibilă, de a reacţiona; oricum îl putem vedea pe eseist, numai apatic, nu. Stabilitatea scrisului, echilibrul şi coerenţa frazei sale sunt date de o profundă, funciară voinţă de clasicitate, care se aliază însă cu imperativele incoruptibile ale tranşanţei morale, prin care sunt sancţionate, fără greş şi fără ezitare, carenţele realului. Eseistul nu a şovăit să aşeze, cu ochi de clinician şi cu instrumentele metodologice ale unui moralist de secol xx, diagnosticul cel mai sever unor simptome ale dereglărilor patologice ale neamului din care face parte, simptome ce i-au trezit atenţia precum nişte somaţii ale istoriei care nu pot fi desconsiderate ori eludate. Semnificative sunt, de pildă, enunţurile despre Lapsul şi colapsul esenţei, fragment din Cerul văzut prin lentilă:

 

Este, în definitiv, istoria noastră şi azi, dezbinaţi cum suntem de o clasă politică ahtiată după sărutul servil şi suferind de semnele cele mai evidente ale descentrării sufleteşti, adică de confuzia dintre interes şi demnitate, dintre inteligenţă şi viclenie, dintre justiţie şi frică, ce ni s-a transmis deplin şi nouă. E întârziere în spiritul nostru, o divagare infantilă stupefiantă (care acum se traduce prin delir politic), un parvenitism descurajant şi o infatuare ridicolă, ţâşnite resentimen­tar într-un soi de minorat mintal […]. Cu solemnă obstinaţie românul de azi emite un discurs deopotrivă sigur de sine, incoerent şi inflamat de mania persecuţiei. Ceea ce, din capul locului, anulează posibilitatea salvării prin spirit. În mod aproape patetic, românii au încetat să se mai mântuie prin umor, căci o umoralitate jupuită nu poate nici primi, nici emite bună dispoziţie.

 

Vorbind despre alţii, eseistul sfârşeşte prin a vorbi despre sine, după cum, atunci când se referă la propriul eu suntem datori a bănui în enunţ o implicare generică, o circumscriere a unor realităţi mai vaste decât cercul strâmt al persoanei proprii. Astfel se întâmplă lucrurile în Omul recent (2001), carte în care implicaţia emoţională a subiectului „scriptural“, în ciuda aserţiunilor de perfectă justificare teoretică, este vădită. Şi aici, proiectul epistemologic al lui H.-R. Patapievici porneşte dintr-o reacţie polemică şi dintr-un impuls de aderenţă la anumite idealuri perene. Reacţie la adresa „neghiobiilor“ modernităţii şi ale postmodernităţii care au făcut posibilă apariţia omului recent, entitate definită de autor în termeni ai negativităţii. Omul recent e omul desemantizat şi reificat, ce mizează exclusiv pe materialitatea lumii, ce trăieşte într-o vârstă a a-croniei, oarecum, lipsit de repere gnoseologice ferme şi de temeiuri ontice sigure:

 

Omul recent este omul care, oricât timp ar trece peste el şi oricâtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar rămâne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. Este omul care, de îndată ce şi-a amputat trecutul pentru a sări mai repede în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai poate adăposti, iar viitorul nu există. De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa. Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii – stăpânindu-le, posedându-le, schimbându-le după plac şi pătrunzându-se de toată materialitatea lor – s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decât un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor.

 

Demersul filosofic al lui H.-R. Patapievici este acela al unui postmodern care se revoltă împotriva postmodernităţii sau, poate, al unui postmodern care ţine să salveze, să recupereze beneficiile modernităţii. Postmodernismul este privit, de altfel, ca „un fenomen post-traumatic“, în măsura în care „reprezintă răspunsul pe care l-a dat împotriva lumii desacralizate şi împotriva ştiinţei triumfătoare omul căruia religia i-a fost confiscată de istorie şi care se simte continuu agresat de decretele unei ştiinţe tot mai inumane, tot mai obiective, tot mai impersonale“. Concluzia eseistului este tranşantă: „postmodernul este un modern alienat“, i.e. este „modernul adus de propria sa modernitate la exasperare şi care, totuşi, datorită nihilismului său radical, nu poate ieşi din logica modernităţii decât prin inversiuni psihologice“.

Există, în Omul recent, şi o indelebilă senzaţie de sfârşeală, de orizont închis, un sentiment al dezabuzării şi o viziune sumbră asupra viitorului, care se desenează parcă în cuvintele de un auster dramatism interior ale Ecleziastului:

 

                      Viitorul e sumbru. El aparţine omului instinctual, egoist cu ferocitate, îndrăgostit de sine, lipsit de  scrupule, ahtiat de putere, superstiţios şi laş, servil şi avid. Comunismul a făcut doar începutul, a cântat uvertura. Adevăratul loc de naştere al ororilor care vor veni este o combinaţie între China colectivistă şi America ideologiilor extremiste care sunt cuprinse în agenda, vizibilă ori ascunsă, a corectitudinii politice. Veritabilul „om nou“, omul recent, dintr-o astfel de combinaţie va veni. Are  o singură lozincă: „Egalitate! Egalitate!“, „Putere! Putere!“, Evanghelia sa ne anunţă: „Noi vom instaura egalitatea radicală, uniformitatea deplină, forţa absolută! Noi vom dărâma toţi munţii, vom umple toate mările, vom egaliza toate formele de relief, vom instaura egalitatea ireversibilă“. 

 

Indiscutabil, H.-R. Patapievici este un cărturar întors, în chip paradoxal, cu toate simţurile, spre lume, chiar în enunţurile sale cele mai intelectualizate, mai epurate de stridenţa contingentului, de vacarmul epifenomenelor. Între viaţă şi idee, între lume şi text, între absolut şi relativ cezura nu este tiranică, dimpotrivă, eseistul găseşte numeroase filiaţii, corespondenţe, complementarităţi, proporţii ce desemnează tocmai unitatea indisolubilă, esenţială între aceste dimensiuni doar în aparenţă polare. Nu întâmplător, cuvintele din finalul Omului recent au în ele ceva patetic, o încărcătură emoţională de genul speranţei şi de intensitatea credinţei:

 

Pentru a fi cu adevărat înnoită, viaţa din noi ar trebui să înceteze să mai fie doar recentă. Căci esenţa modernităţii pretinde omului să fie întotdeauna în pas cu tot ceea ce apare ca fiind mai nou, mai recent, mai original, mai arbitrar, mai în afara cărărilor lăsate în urma lor de oamenii care ne-au precedat şi care, până acum, ne-au ghidat paşii. Iar în absenţa acestor urme, fără o ancorare în Duhul prezenţei lui Dumnezeu, drumul pe care mergem se prăbuşeşte în abis – el este deja un abis.

 

Singularitatea lui H.-R. Patapievici este salutară, în măsura în care izbutim să întrezărim în ea somaţiile intelectului racordat la imperativele vremurilor pe care le trăim şi ale intransigenţei morale, ale tranşanţei de a trăi şi gândi într-o lume „recentă“.

Ochii Beatricei (2004) reprezintă un comentariu erudit al lumii lui Dante, o încercare de reprezentare critică a geometriei universului dantesc, prin recursul la unele concepte şi teorii ale matematicii moderne (hipersfera lui Riemann). Discernământul modernităţii (2004) conţine câteva conferinţe, cu tematică diversificată (modernitate, scris, adevăr, cultură generală, memorie etc.), în timp ce Despre idei şi blocaje (2007) este, cum o spune subtitlul, o „propunere de a regândi cultura română“. De reţinut ideea unei precare circulaţii a ideilor filosofice în cultura românească, în care n-a existat, practic, o piaţă a ideilor filosofice legitimă, solid constituită.

Meticulos şi spontan în egală măsură, atras, deopotrivă, de fiorul speculaţiei ideilor, de neliniştile omului contemporan sau de fervoarea vibraţiei lirice, H.-R. Patapievici e unul dintre eseiştii şi filosofii de prim rang ai culturii româneşti contemporane.

 

 

Iulian Boldea

Neliniştile discursului filosofic (Volumele de eseuri sau cele de aspect filosofic ale lui H.-R. Patapievici)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)