Istoriografie, Şoah, biografie şi scrierea istoriei evreilor din România (II)

(Urmare din nr. trecut)

 

Carol Iancu

 

 

           Desigur, Şafran nu era singur în lupta pentru supravieţuire, şi am insistat asupra rolului lui Wilhelm Filderman, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România înainte de dizolvarea şi înlocuirea ei cu Centrala Evreilor din România, instituţie colaboraţionistă impusă de guvernul lui Antonescu, la cererea reprezentanţilor Reich-ului nazist. În lupta lor pentru supravieţuire, şef-rabinul Alexandru Şafran era purtătorul unui mesaj moral puternic, în timp ce Wilhelm Filderman se baza pe o argumentaţie juridică şi politică elaborată. De altfel, interlocutorii unuia sau altuia nu erau cu adevărat sensibili la aceleaşi argumente.În biografia consacrată lui Alexandru Şafran şi în volumul de documente corespunzător, am insistat asupra faptului că este necesar să fie nuanţată argumentaţia, astfel încât să nu se mărească rolul lui Filderman, nici să se micşoreze rolul tânărului Şafran. De fapt, conjugarea discursurilor şi acţiunilor acestor doi lideri evrei s-a dovedit determinantă şi ne oferă cheia pentru a înţelege destinul particular al comunităţii evreieşti române în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pentru a înţelege Şoahul neterminat în România. În prezentarea vieţii unei persoane, un aspect particular este constituit de ceea ce se numeşte în franceză „le charisme“, acest ansamblu de virtuţi care fac dintr-o persoană o excepţie, care îi permit să aibă un ascendent asupra altora. Numeroase sunt mărturiile care amintesc charisma lui Alexandru Şafran, cea mai impresionantă aparţinând lui Reuven Feurstein, eminent profesor şi psiholog israelian, care l-a cunoscut bine în anii războiului:  

 

Aceasta era marea calitate a rabinului Şafran: el ştia să păstreze în faţa sa scopul, în momentul în care chiar nevoile elementare nu erau satisfăcute. Se intuia mâna care ghida acţiunile sale, în timpul în care România avea atâtea griji. Extrem de semnificativă este discreţia absolută cu care şef-rabinul Şafran a condus acţiunea sa în favoarea comunităţii evreieşti, pentru a salva fiinţele omeneşti. Prestigiul său inspira respect. Era un om care stălucea. Nu era cineva căruia i-ai fi putut spune orice. Simţeaţi că eraţi în faţa cuiva extraordinar: cunoştinţele sale, stilul său, modestia sa, pe de-o parte, fermitatea sa de cealaltă parte. Nu era un om căruia i-aţi fi putut rezista, datorită farmecului său, personalităţii sale. Era un om din care emanau valori... O asociaţie fantastică de raţionament logic şi de gândire filosofică, susţinută prin tot ceea ce exista mai frumos în Hasidut şi Kabala.

 

Citându-l pe istoricul Marc Bloch, care a avut dreptate să spună că „oamenii sunt mai mult fiii timpului lor decât ai părinţilor lor“, Jacques Le Goff a adăugat şi precizat apropo de Saint-Louis: „timpului lor şi timpului părinţilor lor“. Noi putem face aceeaşi constatare în privinţa lui Alexandru Şafran, care a fost format de părintele său, devenind „secretarul“ său la vârsta de 11 ani, scriind pentru el, într-o frumoasă scriere ebraică, celebrele sale responsa rabinice. Aceşti ani de formaţie petrecuţi în preajma părintelui său au fost aceia care i-au permis lui Alexandru Şafran, după ce s-a instalat la Geneva, într-un context geopolitic radical diferit, să-şi dea întreaga sa măsură ca teolog şi filosof de anvergură.

În Elveţia, el nu a rămas închis într-un turn de fildeş; om al condeiului, el s-a revelat de asemenea ca un om de acţiune, denunţând antisemitismul, apărând cauza Israelului şi jucând un rol de prim-plan în apropierea iudeo-creştină. Referitor la acest subiect, se cuvine subliniat că după ce a participat la Conferinţa de la Seelisberg (august 1947), el s-a făcut cunoscut prin convorbirile sale cu cardinalul Augustin Béa privind declaraţia relativă la evrei, care se pregătea la Roma şi care mai târziu a fost cunoscută sub numele de Nostra Aetate (1965). De asemenea, şi poate mai ales, trebuie amintită întâlnirea sa cu papa Ioan Paul al ii-lea la Vatican (31 octombrie 1985), o vizită care a avut un rezultat excepţional: vizita, la 13 aprilie 1986, pentru prima dată a unui papă, bunul papă Ioan Paul al ii-lea, la sinagoga din Roma. Câţiva ani mai târziu, în 1993, acelaşi papă va fi la originea stabilirii de relaţii diplomatice normale cu Statul Israel.

În sfârşit, să relevăm participările lui Alexandru Şafran la Întâlnirile Internaţionale de la Geneva (1949-1975), în cadrul cărora a adus o contribuţie remarcabilă la dezbaterile de idei privind lumea contemporană. Am reprodus toate intervenţiile sale într-o anexă la volumul de biografie.

Suntem conştienţi de faptul că, influenţat de admiraţia faţă de personalitatea studiată, biograful poate deveni prizonier al unui anumit subiectivism, dar eu cred că trebuie depăşită opoziţia subiectivism-obiectivism. Pentru mine, scrierea acestei biografii a fost o datorie a memoriei faţă de un înţelept, care a fost, în anii de „noapte şi ceaţă“, o „rază de lumină“. Profesorul Alexandru-Florin Platon, care a consacrat acestei biografii o recenzie în revista Contrafort din Chişinău, a putut nota în concluzie:

 

Scrisă cu pasiune, foarte densă [...] bogat ilustrată şi înzestrată cu cîteva anexe foarte utile pentru sesizarea anvergurii intelectuale a personajului central, biografia lui Alexandru Şafran, semnată de profesorul Iancu, reprezintă, din toate punctele de vedere, o restituţie exemplară. Apropiat de „eroul“ său (aş fi fost tentat să scriu: „prea apropiat“, dacă nu aş fi ştiut cît de legat a fost Carol Iancu de Alexandru Şafran), autorul a intuit foarte bine particularitatea esenţială a vieţii celui pe care ni l-a redat în carte (o trăsătură care este şi a sa, proprie): datoria inflexibilă de a-şi sluji şi apăra confraţii prin forţa cuvîntului scris şi rostit. În toate circumstanţele.

 

 

Din aceste rânduri scrise de colegul nostru, eu reţin mai întâi şi mai ales cuvântul pasiune. Da, el are dreptate, cu pasiune am redactat această biografie şi cu pasiune am elaborat ansamblul cărţilor mele consacrate evreilor din România, dintre care ultima, care trebuie să apară în curând, şi care priveşte în acelaşi timp „microistoria“ şi istoria mentalităţilor: Evreii din Hârlău: Istoria unei comunităţi, o carte pentru care voi păstra un ataşament special, fiind născut şi crescut la Hârlău. Şi în scrierea acestei cărţi am fost, fără îndoială, influenţat de necesitatea de a valoriza o istorie delăsată (în cazul acesta încă niciodată abordată), care este şi o istorie a celui care este considerat diferit, care este Celălalt. Istoricul italian Carlo Ginzburg, evreu născut într-o ţară catolică, profesor de prim rang într-o universitate americană, a subliniat dificultatea specialistului trecutului de a avea un punct de vedere senin în istorie: „Faptul că toată lumea are o ţară nu înseamnă că totul este egal, ci că suntem cu toţii «dépaysés» [dezrădăcinaţi, smulşi din locul de baştină] în raporturile noastre faţă de ceva sau de cineva“ (C. Ginzburg, A distance: Neuf essais sur le point de vue en histoire, Paris: Gallimard, 2001). Departe de a fi incompatibile, credinţa şi istoria pot şi trebuie să se îmbogăţească. A valoriza o istorie delăsată nu înseamnă în mod obligatoriu a nu fi obiectiv, dar noi ştim că obiectivitatea absolută nu există în istorie. Iată de ce scrierea istoriei evreilor din Hârlău, ca şi scrierea istoriei evreilor din România, respectând rigoarea ştiinţifică necesară, a fost pusă de mine sub semnul sincerităţii şi al pasiunii.

  

 

Învăţământul istoriei evreilor

 

Stimate Domnule Rector, stimate Domnule Decan, dragi colegi, Doamnelor şi Domnilor, doresc acum să vă împărtăşesc câteva reflecţii relative la învăţământul istoriei evreilor.

Dacă studiile ebraice clasice au fost prezente în universităţile din Occident încă din Evul Mediu, trebuie subliniat că adesea acest învăţământ a fost considerat o ştiinţă auxiliară a teologiei creştine!

De fapt, istoria postbiblică a evreilor, istoria diasporei evreieşti, nu şi-a găsit loc în lumea universitară decât în secolul al xx-lea. În afara Universităţii Ebraice din Ierusalim, fondată în 1925, prima catedră de istorie a evreilor a fost creată numai în 1930, la Universitatea Columbia din Statele Unite, şi a reprezentat mult timp o excepţie.

Numai după tragedia Şoahului, în noul climat de deschidere şi de progres al dialogului iudeo-creştin, asistăm, începând din anii 1960, la introducerea graduală în universităţi din majoritatea ţărilor Vechiului Continent, cu excepţia blocului comunist, a catedrelor de istorie a evreilor. În această perioadă postbelică, s-a produs de fapt adevărata cotitură în relaţia dintre creştinism şi iudaism, graţie unor teologi şi istorici, printre cei mai celebri în Franţa fiind Henri de Lubac şi Jules Isaac, iar în Germania Karl Rahner şi Joseph Ratzinger. O nouă generaţie de teologi creştini a pus în evidenţă ascendenţa iudeo-creştină a identităţii culturale a Europei, dar, şi mai ales, a insistat asupra necesităţii de a pune bazele în universităţi ale unui învăţământ de calitate al istoriei poporului evreu.

În România, după 1989, Universitatea „Babeş-Bolyai“ a fost prima unde s-a deschis un Institut de Iudaistică şi Istorie Evreiască, purtând numele fondatorului, rabinul neolog dr. Moshe Carmilly Weinberger, care ne-a părăsit anul acesta, la vârsta de 102 ani. Aici, la Iaşi, din anul 1996, a fost lansată revista Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae, rezultat al iniţiativei mai multor cercetători ai Institutului de Istorie „A. D. Xenopol“ şi ai Institutului de Arheologie din cadrul Filialei Iaşi a Academiei Române. De asemenea, Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza“ este la originea Masteratului de studii iudaice. Printre personalităţile universitare şi ştiinţifice care au permis aceste avansări trebuie amintite, printre altele, numele regretatului profesor Gheorghe Platon şi ale profesorilor şi cercetătorilor Alexandru Zub, Mihai-Răzvan Ungureanu, Silviu Sanie, Ion Ciupercă…

Personal, am putut ţine cursuri şi conferinţe la început la Facultatea de Istorie şi la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol“, iar apoi în cadrul Masteratului şi sub egida Centrului de Istorie a Evreilor şi de Ebraistică „Dr. Alexandru Şafran“, denumit astfel prin decizia Senatului Universităţii şi al cărui sediu a fost inaugurat pe data de 1 septembrie 2010, cu ocazia Colocviului Internaţional „Profesori şi studenţi evrei la Universitatea din Iaşi şi la alte universităţi româneşti şi europene (sfârşitul secolului al xix-lea – sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial)“, organizat în comun de Universitatea „Al. I. Cuza“ din Iaşi şi de Universitatea „Paul Valéry“ din Montpellier.

Luând în consideraţie istoria oraşului Iaşi şi a comunităţii sale evreieşti, care a reprezentat aproximativ jumătate din populaţia sa de la sfârşitul secolului al xix-lea şi până la Şoah, istoricul nu poate să se abţină de a nu considera realizările amintite la Universitatea „Al. I. Cuza“ ca o adevărată „reparaţie morală“.

În acest frumos oraş, numeroşi artişti, scriitori, muzicieni şi savanţi, dar şi simpli meseriaşi şi comercianţi evrei au contribuit la dezvoltarea sa culturală, socială şi economică. În acest frumos oraş, unde s-a născut primul teatru evreiesc din lume (în limba idiş, Der Griner Boim, „La Pomul Verde“), au avut loc, din păcate, „funeste“ accidente ale istoriei, pentru a folosi expresia colegului şi prietenului nostru Silviu Sanie, a cărui soţie, distinsa intelectuală Şeiva Sanie, ne-a părăsit acum două săptămâni, după o lungă şi grea suferinţă. Pentru a nu cita decât două dintre aceste „accidente funeste“, să amintim tulburările antievreieşti începute în 1922 în chiar această universitate, de către unii studenţi fanatizaţi de promotorii ideologiei xenofobe, având în frunte pe agitatorul A. C. Cuza, iar pe de altă parte pogromul din 1941, primul pogrom gigantic al celui de-al Doilea Război Mondial.

Reparaţia morală a început de fapt după răsturnările din 1989, anul 1997 constituind un moment privilegiat. Într-adevăr, pe data de 18 iunie a acestui an, onorabila Dv. Universitate remitea titlul de doctor honoris causa marelui-rabin Alexandru Şafran! Mulţumind pentru titlul acordat, Alexandru Şafran şi-a expimat ataşamentul său pentru oraşul unde s-a născut regretata sa soţie, admiraţia sa pentru comunitatea evreiască, distinsă prin bogăţia sa spirituală şi atât de încercată de evenimentele din vara anului 1941, şi la sfârşit afecţiunea sa profundă pentru ţara sa natală.

Ce onoare şi ce bucurie pentru mine, născut nu departe de Iaşi, să succed marelui-rabin în primirea doctoratului honoris causa!

La rândul meu, reafirm afecţiunea mea pentru ţara mea natală.

La rândul meu, pronunţ ataşamentul meu pentru oraşul Iaşi şi pentru comunitatea sa evreiască, al cărei membru de onoare sunt mândru de a fi.

Sunt conştient că, prin mine, această distincţie este acordată unei întregi comunităţi!

 

Stimate Domnule Rector, stimate Domnule Decan, dragi colegi, Doamnelor şi Domnilor!

A sosit momentul de a termina această conferinţă.

Permiteţi-mi să afirm, în loc de concluzie, că prin acordarea titlului de doctor honoris causa, resimt o mare responsabilitate în importanta sarcină de a dezvolta legăturile între Universitatea „Paul Valéry“ şi Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“, între universitatea mea şi universitatea Dv., care este de acum înainte şi universitatea mea!

 

Conferinţă ţinută în şedinţa solemnă
de remitere a doctoratului honoris causa,

în Aula Magna a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“,

Iaşi, 14 octombrie 2010.

 

Carol Iancu

Istoriografie, Şoah, biografie şi scrierea istoriei evreilor din România (II)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)