Dialoguri cu Norman Manea

  

Constantina Raveca Buleu

 

Seria de autor Norman Manea a Editurii Polirom din Iaşi s-a îmbogăţit în 2010 cu un nou volum, Curierul de Est: Dialog cu Edward Kanterian. Triptic epistolar întins pe mai bine de un deceniu, Curierul de Est furnizează un diagnostic stratificat asupra celor mai importante dintre controversele culturale globale, politice sau ideologice ale momentului, readuce în centrul atenţiei nuanţele sensibile ale dezbaterilor privind holocaustul sau gulagul, permite accesul la autobiografia secvenţială autocritică şi la exigenţele culturale şi morale ale lui Norman Manea şi revine analitic asupra societăţii româneşti postcomuniste.

Iniţiat de intervenţia lui Edward Kanterian la Felix culpa, dialogul dintre cei doi are la bază ceea ce Norman Manea numeşte „statornicia comunicării spirituale şi afective“, perfect ilustrată de opinii identice sau similare, liantul decisiv fiind însă – aşa cum mărturiseşte cel dintâi – „filiera română, în toată ambiguitatea ei“, ale cărei mărci cultural-identitare condiţionează revenirile critice ale celor doi interlocutori la climatul socio-politic şi cultural autohton. Aşa se explică rolul declanşator jucat de Norman Manea în „trei dezbateri esenţiale“ (cum le numeşte Edward Kanterian) din România ultimelor decenii, etichetare relativizată onest de comentariul autorului însuşi („nu ştiu cât de esenţiale, dar ştiu prea bine cât de apăsătoare şi prelungite au fost urmările“), dar motivată profund de imperativul de a rămâne „moraliceşte viu“. Implicaţiile acestei atitudini formează, de altfel, pivotul mai multor discuţii şi reflecţii din volum, Norman Manea reevaluându-şi periodic alegerile, alternativele şi valenţele intelectual-morale. Pus să opteze între pasivitatea îngăduitoare faţă de peisajul cultural şi uman românesc şi intervenţia incomodă în valorile lui canonice, scriitorul mărturiseşte o incapacitate organică de a-şi infirma propria natură problematizantă, chiar şi atunci când ezitările îşi fac apariţia, alegerea convertindu-se într-o ecuaţie de identitate. În codul lui Norman Manea, „să rămân, de fapt – mai modest şi mai exact spus –, eu însumi“ echivalează cu implicarea activă şi lipsită de compromisuri.

Prinse între o introducere semnată de Norman Manea (Arhiva inoportună) şi o postfaţă care-i aparţine lui Edward Kanterian (Bucovina de pe Hudson: Întâlnirea mea cu Norman Manea), cele trei serii dialogale creează un tablou palimpsestic şi personalizat al problemelor începutului de mileniu iii. Primul epistolar (1999-2001) fixează tematica şi tonalitatea dialogurilor ulterioare, fiecare dintre aspectele abordate în acest interval găsindu-şi ecoul mai departe. Cel de-al treilea grupaj dialogal (2010) constituie o retrospectivă a temelor investigate timp de mai bine de un deceniu şi analizează mutaţiile produse între timp.

Pentru literaţi, interesante sunt paginile în care Norman Manea intră în dialog cu comentatorii propriei sale opere, temperând excesiva premisă biografică prezentă în multe texte critice şi clarificând ramificaţiile unor teme recurente din literatura sa. De pildă, un asemenea traseu explicativ pleacă de la sentimentul de periclitare prezent în operele sale, subliniază cuplul tematologic apocalipsă-supravieţuire, ajunge la implicaţiile supravieţuirii în tradiţia iudaică, pentru ca ulterior să gloseze comparativ despre diacronica fenomenului în America. În trena acestor teoretizări intră inevitabil şi holocaustul, mai puţin prezent în literatura lui Norman Manea, dar pregnant conştientizat şi analizat în discursurile intelectualului angajat. Conştient de riscul supraîncărcării cu o asemenea temă, precum şi de acela al banalizării spectaculare a subiectului sau al transformării sale în clişeu, el caută un echilibru între intervenţia corectivă în situaţii-limită şi statu-quoul în chestiunea antisemitismului. „Aş prefera – precizează scriitorul, infirmând faima sa de militant – ca despre antisemitism să nu mai vorbească evreii.“ Obiectiv şi echidistant chiar şi atunci când se confruntă cu subiectivităţile sale, cu istoria întâlnirilor sale personale cu antisemitismul, el nu crede în lecţiile istoriei nici măcar atunci când ele implică atrocităţi precum holocaustul, reco­mandând scepticismul („sănătoasă formă de supravieţuire“) ca atitudine de raportare la repetabilitatea unui fenomen similar, fiindcă din funcţionarea naturii umane Norman Manea reţine chiar imperfecţiunea, adică învăţătura concentrată în axioma lui Mark Twain („nimic nu poate fi mai rău decât a fi om ca toţi oamenii“), prin intermediul căreia o nouă atrocitate se poate oricând trezi la viaţă.

Pigmentată uneori cu speranţă, reticenţa guvernează şi percepţia scriitorului despre România: „Ceea ce se vede de departe, trebuie spus, nu prea este, astăzi, încurajator. Ştirile din România vin, de obicei, pentru noi, cu instrucţiuni de lectură semnate de Caragiale şi Cioran“ (text din 1999). Cât priveşte tulburarea apelor prin angajarea sa în dezbateri intelectuale care au zgândărit anumite sensibilităţi (mai cu seamă cea stârnită în jurul lui Mircea Eliade), Norman Manea conchide că, „de fapt, nici nu au prea fost dezbateri“, ci „campanii publice de amuţire a adversarului“, invocând lehamitea de după confruntările reiterate cu dezinteresul pentru adevăr şi claritate. Din nou, scepticismul autoironic pare a fi lecţia fundamentală, dacă o nuanţă idealistă nu s-ar infiltra în inevitabilul său program existenţial. Astfel, o constatare precum

 

Ştiu că nu voi schimba lumea, că argumentele nu vor fi ascultate, că voi fi rănit în imaginea caricaturală care mă înlocuieşte. Ştiu că este absurd să polemizezi, mai ales despre morală şi memorie, încă şi mai absurd s-o faci în context românesc şi încă de departe, ca un „extrateritorial“

 

are drept pandant motivaţia identităţii de sine în fiecare acţiune întreprinsă. Supravieţuirea între aceste două puncte ancorează în imperativul nietzschean al trăirii disjunctive a artei şi a vieţii, prin transformarea celei dintâi în element vital, singurul în măsură să explice cum poate face faţă un scriitor evreu format într-o literatură în care unii dintre maeştrii săi au fost antisemiţi. La urma urmei, esenţială este tocmai această filiaţie literară, ea determinându-l în al doilea epistolar, cel de la Bard College din 2007, să afirme: „sunt un scriitor român, indiferent dacă îmi place sau nu, indiferent dacă altora le place sau nu“.

Componenta românească translează ficţionalizată şi în creaţia literară a lui Norman Manea, scrisul său fiind în permanenţă conectat la experienţa sa de viaţă, de gândire şi de imaginaţie, chiar dacă el nu este niciodată strict autobiografic. Acompaniamentul implicit al acestei experienţe ţine de obsesia dispozitivelor spectaculare, burleşti, ca şi de anxietatea generată de clişee. Cât despre integrarea lui în postmodernism, Norman Manea refuză orice etichetare, apreciind că afinităţile sale cu postmodernismul, dacă există, nu sunt structurale: „Eu sunt complicat, contorsionat, dar nu ştiu dacă şi neapărat postmodernist“. Ubicuitatea circului ca temă predilectă şi frica de clişeu traversează şi reflecţiile asupra Noii Lumi, la ele adăugându-se alte câteva teme care-i provoacă autorului fascinaţie: succesul, concreteţea, libertatea, cu toată gama ei de relativităţi şi dileme, şi, mai ales, contradicţiile americane.

Condiţia exilului imprimă dialogului atât gradul de implicare, cât şi distanţa necesară unui studiu fragmentar de istorie a mentalităţilor, reflecţiile lui Norman Manea bifând tranşant aspecte uneori indezirabile, precum „invidiabila“ capacitate de adaptare conjuncturală a României sau persistenţa grotescului în relaţiile dintre putere şi cultură. Însă, dincolo de încărcătura posibil negativă a percepţiei privind spaţiul românesc, ceea ce rămâne de nezdruncinat este conexiunea identitară a intelectualului cu mediul (de)formării sale, în ciuda imposibilei reverii a desprinderii, perfect ilustrată de poemul lui Nabokov (Către Rusia), folosit în Arhiva inoportună tocmai pentru a explica legătura perpetuă a scriitorului exilat cu România: „... românul evreu, locuind la New York, şi românul germano-armean, locuind la Londra, citesc, amândoi, poemul lui Nabokov în româneşte“.

 

Constantina Raveca Buleu

Dialoguri cu Norman Manea (Norman Manea. Curierul de Est: Dialog cu Edward Kanterian. Iaşi: Editura Polirom, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)