Singur, ca Iosef Hechter  

 

 

Ion Vartic

 

Indicii că Sebastian ţine jurnal apar măcar la sfîrşitul anului 1928: „... acest jurnal început astăzi...“, citim în Cuvîntul din 3 ianuarie 1929; or, e mai puţin probabil ca textul să fi fost scris în prima sau a doua zi a noului an şi mai probabil că el se afla deja în redacţia ziarului încă la sfîrşitul anului anterior. Oricum, scriitorul pomeneşte de plăcerea de observator secret, care face „exerciţii de mic reportaj intim“, înregistrînd „descoperirile mici ale zilei ce trece“, deoarece îl „pasionează aspectele imediate ale vieţii de fiecare zi“ şi cele ale fiecărui „minut nou“. De aici şi predispoziţia lui de jurnalier, de „zilier“ deci, în bîrlogul potrivit sieşi: jurnalul. Or, evident, pasiunea asta n-a început brusc în 1 sau 2 ianuarie 1929. Toate aceste fulgurante „fapte diverse şi gesturi“ pe care le notează constituie „materialul brut“ al unui „roman virtual“, cu „bucăţile [lui] informe şi dezorganizate“ încă. Apoi, din ianuarie 1930 pînă în ianuarie 1932, umple foile „unui «carnet de lucru»“, ce face parte din „«jurnalul meu»“ atît existenţial, cît şi poietic, sortit, iniţial, să rămînă în sertar. Scriitorul ne şi mărturiseşte, de altfel, cum procedează: nu-şi publică integral notele zilnice, ci dă tiparului numai extrase din „cîteva caiete mai vechi“, cu „abrevierile şi reflexiile fatale unor însemnări personale“ de om şi, totodată, de „meseriaş“ al scrisului. Merită, neapărat, menţionat şi acel Jurnal de vacanţă francez, care, comprimat, ar fi putut constitui – înviorînd-o cu naturaleţea lui şi prin anumite similitudini ideatice – partea a patra (ocupată de plicticosul episod Maurice Buret) din De două mii de ani. Pe Sebastian îl fascinează scrisul jurnalier pentru imediateţea lui; de aceea, la el, şi jurnalul de creaţie, parte organică din jurnalul intim, e, cel mai adesea, mai viu decît creaţia rezultată: „... în aşteptarea frazei ce vine şi a expresiei potrivite ce se anunţă în viaţa imediată a scrisului, în mişcarea gîndului prezent acum cînd scriu aceste rînduri, în această activitate ce posedă marea calitate a prezenţei (s.a.) aflu înţelesul lucrului şi bucuria lui“. În fine, cum notează în Jurnal, scriitorul nu e în stare să facă decît proză „cu accent de jurnal intim – dar un roman nu“.

  Un prezumtiv jurnal din 1927, cu fraze-monade 

Cel care poate fi identificat drept fiul lui Mendel şi, deci, strănepotul lui „Mendel din Gropeni“ – adică naratorul din De două mii de ani, căruia autorul de pe copertă îi reneagă numele – are aceeşi veche practică a jurnalului. Prima parte a romanului său autobiografic se cristalizează din fragmente jurnaliere, iar în partea a doua şi a treia avem, adeseori, un jurnal al „jurnalului meu“ mai vechi. El scoate de prin sertare şi lăzi „caietul meu albastru din 1922“ şi „caietul meu verde“ din 1923, le răsfoieşte şi, apoi, le comentează şi rezumă în „carnetul ăsta“ al „gîndului prezent acum cînd scriu“. Fiul lui Mendel procedează la fel ca Sebastian: selectează momente din „caiete mai vechi“ şi le adnotează „cu abrevierile şi reflexiile fatale unor însemnări personale“. Dacă despre faptul că amîndoi folosesc aceeaşi metodă jurnalieră s-ar putea spune că e unul normal, nu acelaşi lucru se poate spune d espre reflecţiile lor subterane, ce dezvăluie cîteva ciudăţenii. Intervievat, autorul de pe copertă precizează că primul „moment esenţial“ al romanului său se petrece în 1923, fapt ce pare confirmat de „caietele“ din 1922-1923 ale naratorului. Dar Sebastian nu cunoaşte nemijlocit atmosfera bucureşteană din perioada respectivă, deoarece abia din anii ’26-’27 începe să vină frecvent în Capitală, pentru a-şi da examenele universitare. Acest lucru lasă urme – din neglijenţă?, intenţionat? – în fragmentele prime de jurnal din De două mii de ani. Astfel, de pildă, reîntors pentru cîteva zile în oraşul său dunărean, studentul în Drept îşi întrerupe din cînd în cînd cititul, ca să-şi privească mama: „Mă uit uneori peste carte, să o văd frumoasă, calmă, cu fruntea cea mai liniştită pe care o cunosc, cu ochii puţin obosiţi de vîrstă. 43? 44? Mi-e frică s-o întreb“. Or, Clara Hechter are exact 43-44 de ani în 1926-1927. Se ştie ce iubire şi ce respect admirativ, confirmate, cu iritare, şi de Michčle Hechter, aveau cei trei fii pentru mama lor, autoritatea necontestată a familiei. De aceea, sînt absolut convins că ori acest pasaj din jurnal datează din 1927 şi e transcris neatins în roman, ori, dacă este o evocare mai tîrzie, are ca punct de referinţă acelaşi an. Aproape imediat apare şi maestrul său spiritual: „Îl cheamă Ghiţă Blidaru. Băieţii îi spun scurt, Ghiţă. Vine de la München sau de la Berlin, nu ştiu bine. E mai bătrîn decît arată şi mai tînăr decît este: 35 de ani“. Jurnalierului îi place cifra asta rotundă şi nu vrea s-o corecteze, dar ea rămîne, oricum, o trimitere aproape exactă la 1926, anul cînd Nae Ionescu l-a remarcat, la bacalaureat, în episodul bine cunoscut, pe elevul Hechter M[endel] Iosef. Dar la fel de bine aceeaşi menţiune cifrică duce şi înspre toamna lui 1927, cînd a avut loc discuţia decisivă între cei doi în redacţia Cuvîntului. În fine, jurnalierul îşi precizează el însuşi vîrsta: „20 de ani“, fapt ce indică iarăşi 1927, an al unei crize psihice acute şi al răscrucii în biografia sa (ca şi în biografia ideatică a promoţiei sale, după cum precizează, ulterior, Sebastian în conferinţa sa despre specificul naţional: „Era în 1927 cînd au debutat toţi camarazii mei de generaţie“). Cred, de aceea, că şi caietul verde, şi cel albastru, scoase din sertare de către jurnalier, ţin, în realitate, de anii ’26-’27, fiind ulterior antedatate de autorul de pe copertă, care se străduieşte să învăluie datele autobiografice şi, totodată, să dea impresia de invenţie „romanescă“. Cel de pe copertă îl acoperă pe cel din interior, dar nu modifică textul, falsificîndu-l, căci asta ar însemna să încalce unul din principiile acestei specii a literaturii intime: „... a ţine jurnal ar fi o treabă prea uşoară, dacă ai avea facultatea de a-l modifica în urmă“, dregînd ceea ce din capul locului a fost altfel gîndit. Probabil că o notaţie, referitoare chiar la De două mii de ani, a lui Sebastian îmi confirmă ipoteza: „În definitiv, poate că un roman nu se scrie cu jurnale...“.

O altă ciudăţenie sare în ochi chiar în debutul cărţii. Prima însemnare de jurnal, referitoare la trauma infantilă provocată „de al treilea plop din curtea bisericii Sfîntului Petru“, este o uvertură plină de mister, ce merită o discuţie aparte. Să menţionez deocamdată doar faptul că, aici, e deja strecurat motivul devenit, treptat, leit-motiv major al jurnalului: „... am crescut în strigătul ăsta, zvîrlit din urmă ca un scuipat: jidan fricos“. În a treia însemnare, drama de a fi evreu într-o ţară cuprinsă de o efervescenţă antisemită se concretizează apoi din plin. Ciudată este a doua însemnare, care – intercalată între prima şi a treia, semnalate deja – pare fără vreun sens anume, simplă umplutură: „Curioasă descoperire ieri la anticar. George Gissing: La rançon d’Eve. Volum de pe la 1900, cred. Nici un detaliu despre autor (englez, probabil). Au fost patru ceasuri bune [de lectură]“. De ce, după puternicul şi enigmaticul fragment introductiv, apare brusc, în al doilea, tocmai titlul acestui roman? S-ar putea răspunde, firesc, că în orice jurnal autentic pot apărea nenumărate asemenea titluri de opere, aduse de hazard, fără ca ele să aibă vreo semnificaţie specială. Numai că acest jurnalier nu citează niciodată la întîmplare titlurile unor opere. Amînînd, deocamdată, o încercare de decodare a titlului citat, să semnalez alte aspecte ciudate. Partea întîi şi a doua ale romanului autobiografic, fracturate, au forma cea mai pură de jurnal intim. Socotit, conform tradiţiei instituite, a fi uşor de citit, scriitorul este, adeseori, în De două mii de ani, extrem de netransparent. Cîte un paragraf conţine fraze-monade juxtapuse, de-a dreptul criptice. Iată o asemenea juxtapunere exemplară. Prima frază monadică: „Eram fericit acum trei zile. Sunt deprimat azi. Ce s-a întîmplat? Nu s-a întîmplat nimic. A căzut undeva o proptea interioară. S-a deschis undeva o amintire prost închisă“. Şi dedesubt, a doua: „La 20 de ani, sănătos fiind şi fără poveri personale, să te simţi purtătorul unor destine care te împart în zece şi te anulează în fiecare din aceşti zece“. Cele două fraze monadice n-au, cum se vede, nici o legătură una cu alta, dar fiecare în parte comunică, în subteranul jurnalului, cu alte fraze ce au acelaşi înţeles enigmatic. Mai uşor de descifrat este sensul celei de-a doua monade: ca evreu, el poartă în spate povara unei străvechi istorii iudaice, legat fiind deci şi de destinele celor „zece triburi“ ale regatului lui Israel. Iar de cînd cele zece seminţii au fost scoase din „casa lui Israel“ şi s-au risipit, încep şi cei peste două mii de ani de exil şi de pierdere a statalităţii proprii. Dacă fraza asta eliptică pe care am citat-o se află în partea întîi, fraza lămuritoare, de legătură, e aruncată de jurnalier tocmai în partea a şasea: „Sunt cu adevărat prea mulţi (n.n.: cei peste două mii de ani), pentru a ne rupe de ei. Trăim mereu cu amintirea lor tulbure, venind de departe şi mărginind cu un cerc de negură orizonturile viitoare. Foarte rar, străbate prin ceaţa lor o lumină dintr-o istorie de arme, de victorii, de regate“.

Să mă reîntorc acum la prima frază din juxtapunerea semnalată. Ea, tot laconică, n-are nici o relaţie directă cu problema evreiască. E strict personală. Această „amintire prost închisă“, care, din cînd în cînd, reîncepe să sîngereze, nu e, evident, una printre altele, ci o anume amintire, supusă, pe cît se poate, refulării. „Nu există vigilenţă suficientă“, constată, însă, lucid, autorul jurnalului din De două mii de ani: oricînd poate cădea „o proptea interioară“ a cenzurii psihice. Totuşi, pentru a-şi uita amintirea, el practică o terapeutică inevitabil imperfectă: „Să fugi de tine, o zi, două, douăzeci, nu e uşor, dar nici imposibil. [...] Dar într-o zi, într-un minut de neatenţie, te întîlneşti cu tine însuţi la un colţ de suflet, cum te-ai întîlni la un colţ de stradă, cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine şi atunci înţelegi cît de inutile sunt toate evadările, din această închisoare fără ziduri, fără porţi şi fără gratii, din această închisoare care este însăşi viaţa ta“. Rîndurile acestea intime, menţinute, cu prudenţă, la un nivel de vagă generalizare, le rezumă, de fapt, pe acelea trimise lui Camil Baltazar tot în 1927 şi care s-ar putea şi ele să provină, uşor reformulate epistolar, din vreun secret „caiet verde“ al aceluiaşi an: „Am căutat leacul şi l-am găsit. [...] Singura evadare posibilă a fost o încercuire. Singura terapeutică, lipsa de libertate. Nu trebuiam să mă întîlnesc cu mine. [...] Fug de mine“. Or: „Scrisoarea d-tale a venit rău: într-o duminică. Este pentru mine o zi primejdioasă“, fiindcă ea, lipsindu-l de agitaţia exterioară săptămînală, îl obligă să stea acasă, la propriu şi la figurat, faţă în faţă cu sine: „Şi atunci fug de acasă, caut tovărăşia oricui – dacă este gălăgioasă şi vulgară mai ales – sigur că aşa nici o clipă nu am să mă întîlnesc cu mine, sigur că nu am să am necazul nici unei nedumeriri“. Sosită, din întîmplare, duminica, scrisoarea lui Baltazar îl obligă la un răspuns duminical: „Nu am avut curajul aceleiaşi laşităţi [a fugii de acasă]. Am trebuit să rămîn acasă cu mine. Am încercat să-ţi scriu, dar am rupt. Vorbele d-tale nu meritau un răspuns şiret şi deştept“. Există aici răsuciri iudaice de gînd şi exprimare, pe care nu pot să le definesc decît kafkiene (căci între Iosy Hechter şi Franz Kafka există, originar biografic, o similitudine de situaţie). Refulării săptămînale îi urmează, firesc, impulsul nemaiprotejat al defulării duminicale. Decis să nu se mai eschiveze printr-un răspuns „şiret şi deştept“, decis să sîngereze redeschizîndu-şi amintirea, el se confesează cu „maximă sinceritate“ tot într-un mod „şiret şi deştept“. Adică, transparent pentru sine, complet opac pentru celălalt: scrisoarea primită „m-a obligat la cele cîteva ceasuri de maximă sinceritate, şi îmi dau seama că, în definitiv, astea toate nu ţineau decît de mine. Scrisoarea d-tale a fost un accident. M-a obligat să ies din cercul disciplinei mele de fiecare zi şi să-mi spun lucruri pe care voit le uitasem. Te asigur, a fost o revedere grea. Nu o regret fiindcă păstrez credinţa că nimeni nu sîngerează de prisos...“. (E posibil ca din asemenea sîngerări, pe care şi le provoacă singur sau i le provoacă, inconştient, alţii, să se fi născut pseudonimul Sebastian.) Conţinutul scrisorii de răspuns – datată „Brăila, în 12 aprilie 1927“ şi semnată „Iosy Hechter“ – e practic identic cu acela al însemnărilor intime ale părţii întîi şi a doua din De două mii de ani pe care le-am localizat ca aparţinînd aceluiaşi an. Autorul de pe copertă nu face decît să le selecteze şi să le prelucreze, actualizîndu-le stilistic şi ortografic.

  „... eu sunt singur, absolut singur, definitiv singur“ 

Reaşezarea în pagină a unor notaţii scoase din vechi caiete „albastre“ şi „verzi“, cu coerenţă proprie, lasă în urmă contradicţii vizibile. Cum se întîmplă în cazul celor două fraze-monade juxtapuse. În prima e vorba despre o traumă personală, fără leac, în ciuda terapeuticii prin fuga de sine. Imediat, dedesubt, în a doua frază, aceea despre străvechea ereditate iudaică, apare contradicţia: „... sănătos fiind şi fără poveri personale...“. Or, din prima reiese contrarul: jurnalierul e copleşit tocmai de o „povară personală“ care n-are a face cu povara generală purtată de el împreună cu cei de acelaşi neam. Acea „amintire prost închisă“, ce se redeschide mereu ca o rană, îl sileşte întruna să ajungă faţă în faţă cu sine, după cum se vede şi din îndemnul pe care şi-l adresează: „Să uităm, bătrînul meu domn, să uităm ce avem de uitat“. Ce are de uitat cel dedublat în propriul destinatar? În jurnal nu vor apărea niciodată clarificări în privinţa traumei ascunse a cărei amintire revine în memorie din pricina refulării fatal imperfecte. Cititorul jurnalului va afla, pînă la capăt, mai puţin decît află Ghiţă Blidaru, căruia s-ar părea că naratorul i-a spus „«totul»“, adică „tot ce am scris aici în caiet, tot ce n-am scris (s.n.)“. În legătură cu acest „tot ce n-am scris“ în jurnal nu vom cunoaşte, niciodată, vreun amănunt referitor la cauza traumei, ci numai cîteva din efectele ei. Se limpezeşte, în treacăt, un singur lucru: faptul că naratorul nu este numai purtătorul unei poveri colective, specifice neamului său, ci şi al unei „poveri personale“ (cu o cauză nemărturisită). Astfel, recitindu-şi „caietul albastru“, anterior celui „verde“, jurnalierul le disjunge, reproşîndu-şi că a obturat-o pe cea individuală, care ea ar fi, de fapt, decisivă pentru soarta biografiei sale: „Reduceam totul la drama de a fi evreu, ceea ce este poate mereu o realitate, dar nu atît de precumpănitoare încît să anuleze şi nici măcar să depăşească dramele şi comediile strict personale“. Dar nu beneficiem, în jurnal, de nici o particularizare privitoare la „marile mele probleme personale“, ci numai de consecinţa lor esenţială: singurătatea iremediabilă. Aflat într-o cameră de cămin, între alţi studenţi evrei, îşi mărturiseşte, ulterior, reacţia lui reprimată exterior: „Mă tentează gîndul de a repezi un cuvînt brutal la întîiul prilej, pentru ca să se ştie că aşa cum sunt aici între zece oameni, care mă cred «fratele lor de suferinţă», eu sunt singur, absolut singur, definitiv singur“. Acest pasaj ne face să descifrăm şi substratul afirmaţiei laconice, de o exaltare rece, a omului-monadă din parizianul „carnet găsit“, editat de Sebastian: „A fi unul, unul singur, unul în absolut, dincolo de orice raport, deasupra oricăror relaţii, esenţial unul, ireductibil unul“. „Singur... ca Iosy Hechter“, îmi vine să adaug, preluînd celebra afirmaţie a lui Kafka despre el însuşi. Cuvîntul acesta disperat, emblematic, de destin personal – „singur, absolut singur, definitiv singur“ – consună total cu cele din Jurnalul lui Sebastian. Iată o notaţie din 17 iulie 1937: „...sunt şi rămîn mereu singur cu irevocabila mea soartă“, iată şi ultima însemnare, ce cade ca o lespede, din 31 decembrie 1944: „Simt nu ştiu ce fel de oboseală veche şi duc cu mine, peste tot, incurabila mea singurătate“. Această ultimă notaţie citată, care, din motive accidentale, independente de intenţia jurnalierului, s-a încărcat de valoare simbolică, poate fi comprimată în formula memorabilă a lui Handke: „singuroboseală“. Iosy Hechter – persoana civilă şi, totodată, inventată, dar nerecunoscută, a autorului de pe copertă – se întîlneşte aici cu Mihail Sebastian (pseudonimul devenit, din 1935, şi nume juridic), „în numele singurătăţii“ lor „definitive“ şi „incurabile“, ce prin aceste determinante indică, indirect, o infirmitate ascunsă. Walter Benjamin spune pe şleau ce înseamnă „figura-cheie a singurătăţii“masculine. Iar Michčle Hechter, secondată de sora şi verişoara ei, ne oferă, în eseul său autobiografic, destule indicii pentru a alege un diagnostic sau altul. De altfel, absolut deloc întîmplător, tînărul eseist de la Cuvîntul, deşi încă nu ştie nimic despre creatorul Artaud, este atras irezistibil de cazul morbid al omului Artaud, dînd un diagnostic exact: „S-ar [...] putea să fie însă o maladie definitivă, pusă în legătură nu cu tulburările vîrstei [juvenile], ci realmente cu structura organică a omului acestuia“. Cel care scrie acest text în 1928 nu ştie încă în ce constă boala teatralistului şi poetului francez, dar ştie deja cum sînt efectele caracterului ei organic şi definitiv; de aceea îi şi reproşează acestuia că, în scrisoarea lui către Jacques Rivičre, ignoră acest aspect: „din considerarea propriei sale mizerii, Antonin Artaud nu prinde dezgustul amar şi penibil al anormalului, nu se lasă zguduit de repulsia acestei înnămoliri în sine“.

Acum mă pot întoarce, în fine!, la acea însemnare foarte intimă, din noaptea lui 18 aprilie 1935, din Jurnal, pe care o reiau, adăugîndu-i şi alte detalii: „Cîte lucruri
mi-a stricat nenorocul meu! Aveam atîtea lucruri în mine, ca să fiu fericit. Aveam o facilitate extremă, fără complicaţii, fără drame. Şi toate astea rupte groaznic la 17 ani jumătate. Mi-e silă uneori, mi-e milă de cele mai multe ori. De ce, Doamne, de ce!“. Ca în pasajul citat, Sebastian vorbeşte mereu, pînă la capătul jurnalului său netravestit, despre „nenorocul meu“, despre „vechea mea nefericire personală“ ori despre ceea ce este „fără scăpare în destinul meu“, aşadar implacabil: „Nimeni în lume nu poate face nimic pentru mine“. De unde, ca efect, singurătatea lui incurabilă. Nu e greu de descifrat (parţial) în ce constă „nenorocul“ lui, căci evocarea şocului traumatic, avut pe vremea cînd era încă licean, este precedată de o indicaţie edificatoare: „Vizită la Leni. Ne iubim. Ne-am spus-o. E frumoasă, e tînără, are o simplitate de vorbă admirabilă – şi mi se pare aşa de inexplicabil că vine spre mine“. Adăugînd, însă, imediat, că s-a lăsat prins într-o capcană: „Dar prudent nu e, şi nu ştiu cum o să ies de aici“. Un scenariu fix, ce se repetă de multe ori, după cum consemnează Jurnalul, pentru că Sebastian eşuează în tentativa de a rămîne unul singur, în absolut: „Nu am tăria de a refuza cu brutalitate lucrurile pe care viaţa mi le-a retras, mi le-a interzis“. Mai explicit devine după notaţia din 27 octombrie 1942 – „Frances D. ar fi fost încă una din femeile mele – dacă mi-ar fi fost îngăduit acest lucru“ –, cînd, peste alte trei zile, face un bilanţ al trecerii sale dintr-o capcană în alta: „Jocul meu în dragoste e una din cele mai stupide torturi. E umilitor, e primejdios, e zadarnic, este fără sens“, şi, pe deasupra, „totul e dinainte sortit celui mai groaznic deznodămînt“. „Ce e mai de neiertat în cazul meu este că antrenez în situaţii atît de false fiinţe care n-au nici o vină, alta decît aceea de a nu mă cunoaşte: Cella, Leni, Zoe... După-amiaza de azi a fost aşa de penibilă, că mi-e silă de mine. Et maintenant, il faut s’en tirer“. De altfel, chiar cînd se înfiripă idila lui cu Leni Caler, Sebastian îi face acesteia, fără nici o explicaţie, un dar-avertisment: „... azi i-am cumpărat Jurnalul lui Barbellion“; dacă-l citim şi noi, aflăm motivul: acolo e vorba tocmai de secretul tînărului englez, adică de infirmitatea ce îi interzice căsătoria. Cît priveşte secretul lui Sebastian, amănunte precise trebuie să fi deţinut Camil Baltazar, care a de­dicat un eseu întreg „dramei intime“ a scriitorului. Cîte ceva e posibil să fi ştiut, prin intermediul Leniei Caler, şi Camil Petrescu, care, după moartea dramaturgului, într-o cronică anodină despre Insula lui Sebastian, pare să strecoare o mică formulare enigmatică: „ceea ce era refulat în el [...] ducea la fuga în ireal“. Menţionînd că problema sexuală a unchiului lor se înrudea cu aceea a fraţilor săi, nepoatele postume ne prezintă două ipoteze, preferînd să surîdă, decît să încline direct către una sau alta dintre ele.

Întîmplarea atroce trăită de adolescentul de şaptesprezece ani şi jumătate va rămîne, probabil, pentru totdeauna necunoscută. Dar „amintirea prost închisă“ a acesteia bîntuie, în fel şi chip, în creaţia lui Sebastian. Am amînat pînă acum lămurirea sensului acelei juxtapuneri iniţiale de fragmente, din perspectiva căreia se deschide jurnalul din De două mii de ani. Fragmentul liminar, acela despre groaza de plopul „misterios, înalt, negru“, anunţă leit-motivul fundamental: drama de a fi evreu. Al doilea fragment, alăturat imediat, introduce un cu totul alt motiv, pe care nu mai avem acum nici o dificultate de a nu-l înţelege: naratorul petrece „patru ceasuri bune“ citind romanul lui Gissing, căci acolo este vorba despre relaţia neclară dintre un bărbat şi o femeie, încheiată cu eschiva partenerei înspre binele partenerului. Părînd întîmplătoare şi ingenuă, însemnarea pusă dinadins în debutul jurnalului e vicleană şi cere sprijinul intertextual al cititorului. Eschiva este, de altfel, soluţia în tribulaţii pasionale şi pentru Sebastian, şi pentru naratorul romanului autobiografic: disperată la primul, iscusită la cel de-al doilea. Să nu ne lăsăm păcăliţi de episodul sexual fulgurant dintre narator şi acea fată oarecare întîlnită undeva pe Bulevard şi care n-are decât sensul de a concretiza programul teoretic expus de Ghiţă Blidaru. În realele lui relaţii cu femeile, naratorul evită, sub diverse pretexte, iubirile, ca şi împlinirea lor fizică. Sebastian face, în această direcţie, notaţii directe de jurnal secret. E imposibil de ştiut astăzi cîte dintre ele ar fi rămas necenzurate, dacă el ar fi avut, la un moment dat, intenţia de a-l publica. În schimb, întrucît jurnalul său urmează să devină public, jurnalierul din De două mii de ani, supravegheat de autorul de pe copertă, devine extrem de abil în formulările de acest gen. El speculează tehnica nebuloasă de a sugera tocmai prin acest „tot ce n-am scris“ direct în jurnal. Observaţiile lui sînt întru totul simptomatice, suspecte: „... fără excepţie, fiecare moment bun al amorului nostru a fost marcat aici, în jurnalul meu, cu o pagină albă“. Căci: „Se vede că este într-adevăr ceva incompatibil între Marga şi jurnalul meu. Sunt prea multe idei generale, prea multe «probleme» aici“, ocolind, cu grijă, orice fel de amănunte cu adevărat intime. Bărbatul-autor de jurnal din romanul autobiografic este cît se poate de liniştit că Marga Stern îl vizitează numai „prieteneşte“ ori că Marjorie Danton rămîne în legătură cu el doar o „bună camaradă“, chiar o „excelentă camaradă“ şi atît. Ferindu-se, pe cît poate, să confirme diagnosticul unui Walter Benjamin, el îşi controlează permanent „ţinuta“, adică confesiunea, preferînd să treacă drept fals estet, conform unei pseudoestetici a tainei ce nu-i decît un program existenţial de autoprotecţie: „Un estet. Asta sunt. «Decenţă, discreţie, singurătate» – valori de cinci parale, în numele cărora îi cer durerii să fie o persoană politicoasă“. Rămînînd pînă la capăt, cu acordul autorului de pe copertă, „o persoană politicoasă“, jurnalierul din De două mii de ani se depărtează de acel Sebastian „nepoliticos“ din Jurnal, care, în schimb, se apropie periculos de mult de cel care vorbeşte brutal de direct în carnetul găsit pe podul Mirabeau: „Nu am ştiut şi nu am cunoscut niciodată [...] prietenia celor două trupuri sătule, ci numai un gust violent de a sfîrşi, o repulsie îndîrjită împotriva femeii de alături, inutilă, trivială, o necesitate imediată de a fi singur“.

În paranteză fie spus, aici e un loc potrivit să iau în discuţie şi situaţia Jurnalului lui Sebastian. Să remarc, mai întîi, că, în ingenioasa lui teorie, Cyril Graham – care ar merita să fie la fel de celebru ca Pierre Menard – subliniază faptul că nu e nevoie totdeauna de „dovezi demonstrabile“ şi „mărturii formale“ pentru a-ţi valida o certitudine istorico-literară, că îţi ajunge „un fel de simţ spiritual şi artistic“ care să scoată la iveală adevărul. Avem, în cazul de faţă, două jurnale mascate – Fragmente dintr-un carnet găsit şi De două mii de ani – şi un Jurnal netravestit. Or, există în cele trei jurnale menţionate destule obsesii comune şi destule formulări similare ce duc pînă şi un simţ artistic elementar la concluzia că Jurnalul propriu-zis, cel nemascat, început aparent numai în 1935, are capul retezat. Trebuie să fi existat un jurnal originar, mai vechi (cu urme ce indică, aşa cum am semnalat, măcar anul 1927), aparţinînd lui Iosy Hechter, pe care, prelucrat şi selectat, şi l-a însuşit Sebastian, publicîndu-l în partea întîi şi a doua din De două mii de ani. Părţi din acelaşi jurnal originar, descărnate de detalii concrete, identificabile, au fost editate ca fiind fragmente dintr-un „carnet găsit“ parizian. După cum alte părţi au fost decupate din acelaşi jurnal global de dinainte de 1935 şi tipărite ca jurnale de creaţie ori de vacanţă. Al treilea moment esenţial al romanului autobiografic se petrece în 1933. Or, urme ale unor însemnări intime din 1933, aparţinînd acum însuşi gazetarului Sebastian şi atribuite naratorului aşa-zis anonim, provin din perioada prezenţei sale în redacţia Cuvîntului şi a frecventării cafenelei „Corso“ şi transpar în special în partea a treia, a cincea şi a şasea din De două mii de ani. Prima pagină a Jurnalului pe 1935 sugerează o continuitate de jurnal prin structura lui tripartită consolidată, după cum confuzia de datare dintre decembrie şi februarie indică, involuntar, un jurnal anterior dispărut. Ambiţia lui Sebastian de a se impune ca prozator a fost mai puternică decît vocaţia lui secretă de jurnalier; lipsit însă şi de putere şi imaginaţie epică, şi-a sacrificat jurnalul. Părţi din jurnalul global au fost curăţate şi devorate de Fragmente dintr-un carnet găsit şi de De două mii de ani. E posibil ca altele, prelucrate, să fi dat carnaţie eseului Cum am devenit huligan. Materia jurnalieră dintre 1935 şi 1944 conţine, la modul cel mai firesc, amănunţite notaţii de poietică ori de vacanţă. Invers, Jurnalul de vacanţă francez s-ar fi putut să facă parte, iniţial, dintr-un jurnal intim care, dezindividualizat, a devenit parizianul „carnet găsit“. Cu observaţia că, pe cît de autentic şi viu rămîne jurnalul de vacanţă, pe tot atît de uscat şi de inautentic devine „carnetul găsit“, din care s-a scurs toată seva, după epurarea de amănunte personale. În fine, la un scriitor care nu poate trăi fără să ţină jurnal, e cu totul suspect că din vremea complexei activităţi din redacţia Cuvîntului n-a rămas nici urmă de însemnare intimă; dacă, totuşi, un asemenea jurnal a existat, cel care, după 1935, se autointitulează „simplu particular“ (uitînd că a fost editorialist politic angajat al Cuvîntului) avea motive întemeiate să-l distrugă. Oricum, acest Jurnal. 1935-1944, care pare acela al unui inocent, nu conţine nici aluzii la un jurnal anterior, nici pasaje autocritice referitoare la perioada militantă de la Cuvîntul, ci doar nostalgia de exclus a „unui om din aceeaşi familie“ (a se vedea notaţia din 20 ianuarie 1938).

În toată mixtura de fragmente de jurnal asumate deschis de către Sebastian şi de caiete „albastre“, „verzi“ ori „carnete găsite“, atribuite unor alter ego-uri nerecunoscute, n-am găsit o altă notaţie mai directă despre „nenorocul“ scriitorului decît aceea din 18 aprilie 1935. Rămîn, deocamdată, o precizare a naratorului din De două mii de ani că şi-a întrerupt jurnalul „albastru“, nemulţumit că din el nu transpar, aşa cum s-ar cuveni, „dramele şi comediile strict personale“ (încheiate, de obicei, „cu cel mai grotesc deznodămînt“), precum şi o remarcă şi mai pregnantă din jurnalul scris pe măsură ce se încheagă romanul autobiografic: „... am descoperit, recitindu-mi caietul, un lucru şi mai curios. Observ anume că aproape toate pauzele mari ale jurnalului coincid cu momentele acute («acut» e prea mult spus) ale iubirii noastre. De cîte ori există o întrerupere de cîteva săptămîni în notele mele, caut bine şi găsesc, sub această tăcere, ceva care o priveşte pe Marga. Sunt un «iubit dificil» – cum spune ea – şi din fericire ea ştie să accepte această dificultate“. Aici e locul să subliniez că, nu neapărat din motive estetice, eseistul Sebastian are „secrete solidarităţi de destin“ cu asemenea „iubiţi dificili“ – precum Octave de Malivert şi îndrăgostiţii din Le Grand Meaulnes – la care apare decalajul dintre proiectul erotic şi frica de materializare, iar relaţia maritală se întrerupe brusc prin fugă. În fine, nu trebuie deloc trecut cu vederea nici pamfletul pervers al aceluiaşi eseist împotriva lui George Sand – gulliverică prin „magnificele ei proporţii“, dar silită „să-şi lege existenţa şi dragostea de insuficienţa scrofică a doi artişti“ – încheiat cu fantasma sadică a torturării sexuale a femeii de către „un voinic cu pumnul dur“. Un eseu naiv de transparent pentru un psihanalist, scris de Sebastian cam în aceeaşi vreme cînd jurnalierul de la 1927 lăsa „pagini albe“ despre amorul lui cu Marga Stern. Ingenios lucrează şi inconştientul personal al dramaturgului care soluţionează cît se poate de semnificativ atît finalul Jocului de-a vacanţa, cît şi pe acela al Stelei fără nume: fuga (perfectă) a Corinei şi aceea (intermediată, e drept, de o lovitură de teatru scontată) a Monei. În culise însă, unde, după cum aflăm din Jurnal, totul redevine crud şi trivial, bărbatul e cel care îşi pregăteşte eschiva finală: „... cum o să ies de aici?“, se întreabă actorul existenţial prins în capcana senzuală unde trebuie să joace iarăşi fie alături de aceeaşi parteneră, fie cu dublura ei: „Comica, absurda şi în fond teribila situaţie pe care o suport de 8 luni cu Zoe va trebui să o joc din nou pentru Leni“. Situaţie dramatică, pe care nu rezistă tentaţiei de a o repeta: „Nu am tăria de a refuza cu brutalitate lucrurile pe care viaţa mi le-a retras, mi le-a interzis“. De aici, un deznodămînt de teatru existenţial pe care nu l-a scris niciodată, dar pe care l-a trăit, proiectîndu-şi diverse chipuri ale fugii finale: „Nu mai e loc în viaţa mea decît pentru sinucidere sau pentru o plecare definitivă, undeva, în singurătate“. Un mereu „prea lung joc“, „atît de confuz şi greu de descifrat“ pentru partenere, care trebuie „să ia un sfîrşit“: „Dar pentru mine nu există decît un sfîrşit, unul singur“. Fiindcă: „Nimeni în lume nu poate face nimic pentru mine“, cum îşi spune regresiv-suicidar, în Jurnal, într-un 18 octombrie, ziua lui de naştere. Şi repetă constatarea, deoarece el e singur, absolut singur, definitiv singur. Singur, ca Iosef Hechter.

Ion Vartic

Singur, ca Iosef Hechter

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)