Pe fugă, despre resentiment

 

Ovidiu Pecican

  

Un grupaj de articole al revistei Verso îngrijit de Vladimir Tismăneanu a devenit ulterior carte. Ea poartă, conform intenţiei de început a iniţiatorului, titlul de Anatomia resentimentului (Bucureşti: Ed. Curtea Veche, 2010, 108 p.), fapt ce te duce cu gândul la proiectul disecării până la nervuri a subiectului. Ceea ce s-a putut aduna însă pentru paginile revistei nu a crescut ulterior prin aporturile altor autori, rămânând aşa cum a apărut acolo, interesant, dar nu pe cât de consistent ar fi putut fi dacă dosarul din Verso ar mai fi adăstat până la adunarea unor contribuţii şi mai ambiţioase.

În „Cuvântul editorului“, iniţiatorul abordării concentrice vorbeşte despre resentiment, frustrare, ranchiună şi revanşă ca despre nişte „mecanisme care ar putea explica ofensivele tot mai virulente împotriva ideilor şi practicilor pluralismului democratic“ (p. 7). Este, cred, o îngustare voluntară a perspectivei, întreprinsă din dorinţa de a orienta dezbaterea către actualitatea imediată. Altminteri, resentimentul nu a apărut şi nici nu s-a configurat în istorie în ultimii douăzeci de ani, după cum nici nu este caracteristic doar României. Parafrazând observaţia lui Mircea Eliade despre sacru, aş spune – fără pretenţii deşarte de originalitate – că resentimentul nu ţine de o etapă istorică, ci este o structură în conştiinţa omului; ba chiar un instrument al raportării lui la lume şi semeni. Nu cred că există oameni scutiţi definitiv de resentiment, nestrăbătuţi vreodată de el, o asemenea condiţie privilegiată ţinând mai degrabă de registrul angelic sau de sanctitate. Desigur, constatarea prezenţei resentimentului în biografia unui om sau a unei societăţi ridică problema frecvenţei şi intensităţii manifestărilor exterioare ale acestui flux negativ (sau negator?), însă mobilizator (fiindcă resentimentul nu se mulţumeşte cu bombăneala, ci mai trece şi la fapte, după cum o demonstrează cazul – paradigmatic – al contelui de Monte Cristo).

Dar Anatomia resentimentului nu şi-a propus, se înţelege din programul enunţat de editor, să reia cercetarea filosofică a lui Max Scheler şi nici să ducă cercetarea în zona Vechiului Testament, unde resentimentul poate fi asociat fără greutate logicii talionului (ochi pentru ochi etc.). La originea resentimentului trebuie că stă, pur şi simplu, senzaţia injustiţiei, într-o manieră mai radicală decât lasă să se înţeleagă lectura în cod etic a manifestărilor lui. Când Heidegger afirmă că „suntem azvârliţi în lume“, înţelegi că senzaţia de radicală injustiţie precedă orice noţiune de morală, ţinând mai curând de traumă (deci de medicină) şi chemând, ca răspuns, o terapeutică. Numai că, la filosoful german – şi nu numai la el –, frustrarea respectivă ţine de condiţia umană, de dimensiunea ontologică, fiind inerentă fiinţei care a muşcat din pomul cunoaşterii, suportând ulterior rana alterării condiţiei lui prestabilite prin „coborârea“ în istorie. Ar urma, în dreaptă consecinţă, că istoria este, din punctul de vedere deschis mai sus, eşichierul etalării frustrărilor fundamentale şi, în bună companie cu acestea, al resentimentului, nevoii de revanşă, al competiţiei compensatorii, poate şi al nevoilor totalitare de victorie „absolută“ asupra celorlalţi (în termeni de putere, dominare, dictat).

Oarecum neaşteptat este că Vladimir Tismăneanu le-a cerut „unor intelectuali, prieteni de valori şi idei, […] să spună ce cred“ pe acest subiect, şi nu inşilor socotiţi a fi cei mai pregătiţi pentru a răspunde interogaţiei iscate. Avem deci de a face cu un manifest de grup, cu o reflecţie întemeiată pe afinitate. Cartea ar fi putut câştiga în volum şi altitudine dacă invitaţia de colaborare s-ar fi adresat unui cerc mai larg de autori, fie ei şi dintre aceia care nu împărtăşesc aceleaşi concepţii despre lume şi viaţă. Acel cerc ar fi putut rămâne şi sever îngustat, oferind rezultate mai convingătoare, dacă apelul îi includea numai – sau mai ales – pe cercetătorii, români sau străini, ai chestiunii. Resentimentul este un subiect care îngăduie reunirea în jurul lui a vocilor celor mai diverse, unite, eventual, chiar şi numai de convenţia politeţii şi recunoaşterii reciproce a condiţiei cărturăreşti. Păcat că s-a ratat, din acest punct de vedere, ocazia…

Rămâne să ne bucurăm deci numai de contribuţiile lui Mircea Cărtărescu, Mihai Şora, Teodor Baconschi, Sever Voinescu, Iulia Motoc, Sorin Lavric, Cristian Preda, Vlad Mureşan, Marta Petreu, Mihail Neamţu, Ioan Stanomir, Traian Ungureanu, Dragoş Paul Aligică, Bogdan Călinescu, Bogdan Ivaşcu, Cătălin Avramescu, Angelo Mitchievici, Tereza-Brânduşa Palade, Andrei Cornea, Mircea Mihăieş, H.-R. Patapievici, Lavinia Stan, Lucian Turcescu şi, fireşte, Vladimir Tismăneanu însuşi. Lor li se adaugă şi un poem în trei rânduri de Ioan T. Morar, la obiect, dar şi păstrând integral valoarea sa de mostră lirică făcând cercuri ample într-o discuţie savantă.

Nu aş confunda, în lumina celor spuse deja, resentimentul cu o „cultură a urii“, cum pare grăbit să o facă Mircea Cărtărescu, măcar pentru motive… filologice: aclimatizarea vocabulei resentiment nu era necesară în cazul unei sinonimii, al unei interşanjabilităţi a acesteia cu ura. Ştim cu toţii că putem fi resentimentari fără să urâm, putem trăi o adâncă frustrare şi, în acelaşi timp, să rămânem – în virtutea unei filosofii şi a unei etici personale – politicoşi, curtenitori, nonofensivi şi nevindicativi. Exemplul îl oferă, cred, orice om nefericit cu situaţia lui profesională, materială sau civilă care totuşi nu devine nici un Raskolnikov, nici un anarhist sau terorist. Ce să mai spui despre enervarea anumitor organisme statale împotriva unui tulburător de ape precum, să zicem, Julien Assange? Ea traduce un resentiment în diverse tactici şi acţiuni, dar nu are caracterul unei „uri“, sentiment mai degrabă individual, personalizat. (În acelaşi timp, despre o cultură a urii se poate, cred, vorbi mai cu temei în cazurile unor populaţii, precum cea palestiniană în raport cu evreii, sau ale unor comunităţi beligerante în războiul din fosta Iugoslavie, prea învrăjbite pentru a-şi lăsa numai diplomaţii să vorbească.)

Discursul centrat numai pe nivelul persoanei pe care îl probează intervenţia cărtăresciană se regăseşte la mai mulţi contributori (Mihai Şora, Sorin Lavric printre ei). Şi totuşi, resentimentul devine o forţă socială relevantă nu prin însumarea unor cazuri monadice, atomizate şi brownian active, ci acolo unde devine un vector atitudinal constatabil statistic.

Mai atent la dimensiunea transpersonală a resentimentului pare Teodor Baconschi, care jalonează valabil terenul cât timp se menţine în limitele unui comentariu la Nietzsche. Curând însă autorul cade în reprezentări puerile: „Omul resentimentar îşi propune să distrugă orice ierarhie bazată pe merit. Caută complicitatea în mediocritate“ (p. 21). Să fim serioşi, ieşind de sub tutela figurilor malefice caricaturizate, de tipul profesorului Moriarty sau al lui Lex Luthor. Resentimentarul nu e nici eroul anarhist din Germinalul lui Zola, şi nici nu e necesarmente un imbecil care caută slugi stupide. Dacă ar fi astfel, resentimentul şi purtătorii lui nu ar prezenta niciun pericol social, rezumându-se să performeze în arena circului, fardaţi strident, îmbrăcaţi ridicol şi trăgându-şi reciproc şuturi prin părţile bufante ale fiinţei…

Sever Voinescu, Mihail Neamţu, Ioan Stanomir şi Dragoş Paul Aligică perpetuează fascinaţia pentru Epistolarul lui Gabriel Liiceanu, socotind, probabil, că Tismăneanu vrea să copieze reţeta succesului de odinioară. Originali sunt Lavinia Stan şi Lucian Turcescu, cercetători care, invitaţi să iasă din câmpul studiilor lor curente – pe unele le semnează şi editează împreună – pentru a-şi spune opinia la temă, semnează… o singură epistolă comună.

Cu puţine excepţii, la întâlnirea cu resentimentul cam toţi contributorii vorbesc despre ce-i doare pe ei mai tare. Fără a fi dr. Freud, psihanaliza se oferă ca de la sine spre decodarea fundalului textelor. Unii sunt supăraţi pe universitari, alţii au o problemă cu plebea care nu le oferă recunoaştere, în timp ce vreo câţiva se referă la micile şi marile reflexe ale insului prototipal sau la inamici politici cu siluete abia întrezărite.

Dezamăgitor că nici măcar un singur autor nu găseşte interesant să… ia apărarea tipului resentimentar, deşi acesta a inspirat în cultura occidentală nu doar critici, ci şi pagini de analiză şi chiar de filozofie întemeietoare (Nietzsche, Marx & Engels). Deplin recompensant se dovedeşte demersul însuşi, căci el cheamă la reflecţie şi iniţiază o discuţie care ar putea depăşi, şi la noi, stadiul improvizaţiilor, cândva…

 

Ovidiu Pecican

Pe fugă, despre resentiment (Vladimir Tismăneanu: Anatomia resentimentului. Bucureşti: Editura Curtea Veche, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)