Irina Nechit

Poem cu mărgăritare   

Acolo vroiam să rămân, în livada de pruni,

să nu mai cobor niciodată la vale,

unde rana tatălui meu creştea şi creştea, adâncă şi largă

în ea prăbuşindu-se toate casele

drumurile desfundate, turmele de oi şi mieii abia fătaţi,

 

mă ghemuisem la rădăcina pomului cu seve circulând spre un soare

atât de limpede încât i se vedeau petele şi crăpăturile

din care ţâşneau furtuni magnetice,

 

adevărate mărgăritare îmi păreau mugurii perfect rotunzi,

iar în punctul cel mai de sus al cerului o ciocârlie scotea ţipete

ce lunecau în jos devenind cântece,

 

nu-mi puteam rupe ochii de la seninul cerului,

îmi venea să împing toţi bolovanii la vale,

să astup rana din care mustea sângele tatălui meu

încă viu, încă privind cu nădejde

mielul adus la patul lui înclinat spre genune,

 

în ziua aceea cu flori de prun deasupra capului

îmi venea să strig

tată, ni se apropie sfârşitul,

şi ţie şi mie şi ciocârliei şi soarelui!

îmi venea să adorm sub copac în poziţie fetală,

nu m-ar fi căutat nimeni,

nu m-ar fi găsit nimeni pe iarba tânără,

unde sufletul meu se întoarce şi azi

să revadă coşmarul cu mărgăritare

 

 

Irina Nechit

Poem cu mărgăritare

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)