Medgidia, mon amour...

 

Gelu Ionescu

  

Romanul lui Cristian Teodorescu are un titlu simbolic: Medgidia, oraşul de apoi ar vrea să însemne oraşul de dincolo de moarte, oraşul etern; în fapt, oraşul pierdut, mort, ucis de vremuri, oraş pe care romancierul îl scoate din uitare. Îl face „etern“ prin evocarea lui – mai ales a oamenilor lui, care formează o galerie tipologică ce ţine atenţia vie, cititor mai mult decît încîntat să-i urmărească destinul şi felul, nu o dată virtuos, al autorului de a ni-l înfăţişa. Nu văd deci în această intitulare un simplu joc, un simplu efect, ci un fel asumat de a smulge din uitarea care devoră lumea „veche“ (într-un ritm descurajant care se datorează şi „voinţei de uitare“ a românilor) ceva din viaţa urbei în care a trăit familia mamei scriitorului. Căci bunicii lui Cristian Teodorescu, cu nume şi biografie, sînt printre personajele cele mai importante ale cărţii. Chiar şi autorul, tot cu numele său, este anunţat la p. 256 ca venind în curînd pe lume. Cu această specificare stabilim şi anii în care se desfăşoară acţiunea – sau istoria măruntă a oraşului –, şi anume sfîrşitul anilor ’30 şi mijlocul anilor ’50.

Toate astea despre timp şi epocă. Locul: oraş de provincie (aici: dunăreană) – adică un spaţiu care are o frumoasă (dar cam bleagă) tradiţie în literatura română: romane, novele, amintiri, jurnale – şi tot ce se mai poate, de cînd s-au născut literele române. (Mă gîndesc cu duioşie că toţi cei care au mai scris despre carte au invocat toate acestea...) Oraş dunărean – „balcan-peninsular“. (Iarăşi, duioşie pentru inevitabila citaţie a lui Ion Barbu.) Ar mai fi de amintit (iertare!) că toate literaturile lumii au pagini extraordinare, de cea mai exigentă antologie, inspirate din viaţa de provincie (Flaubert? Cehov? – nu ajunge?).

Aşadar: citim cele peste o sută de fragmente care sînt de sine strătătoare observînd, pe măsură ce înaintăm, că ele fac un roman şi ies astfel din registrul minor al pitorescului în care ar rămîne dacă ar fi citite separat sau pe sărite (chiar la recomandarea nu prea inspirată a autorului: e precizarea lui din prefaţă, în care citesc un semn de timiditate). Chiar dacă autorul le-a(r fi) publicat mai întîi astfel, sub o formă de „rubrică“ de nostalgii învelite în zîmbete. Vocaţia epică e mai... tare – şi asta pentru că autorul dă prioritate gestului şi mişcării, faptei, şi nu descripţiei şi reflecţiei – ambele, punctuale. (Din nou, şi tot cu duioşie, mă gîndesc de cîte ori va fi fost folosit de către comentatori cuvîntul puzzle pentru a caracteriza, de altfel corect, alcătuirea Medgidiei: cînd prea mulţi comentatori fac aceleaşi observaţii privitoare la un „obiect“, începi să te îndoieşti de justeţea lor – sau de realitatea obiectului...) Aduni, apoi, ca în orice roman, o serie de personaje, de identităţi, de destine, fără a-ţi preciza neapărat şi fizionomia lor: nu e timp pentru divagaţii, concizia presează ideea despre literatură a lui Cristian Teodorescu. Destinele se conturează însă şi rămîn, le recunoşti fiecare apariţie, aştepţi numai să vezi cum ele confirmă: o aşteptare care nu e decît aceea a romanului, în accepţiunea lui cea mai clasică (şi mai nedemodabilă – ceea ce nu înseamnă că singura şi nici că ea reprezintă pentru mine condiţia perfecţiunii). Memorezi o serie de personaje recurente – nici nu mă gîndesc să le numesc aici, sînt multe –, în jurul lor o sumedenie de „trecători“ care, deşi au o singură apariţie, o reţii: acesta e pitorescul. Există o mare presiune a anecdocticului, care face lectura foarte atractivă – şi aici vedem cealaltă faţă a vocaţiei lui Cristian Teodorescu: scrie scurt, definind definitiv – un mod sigur de a interesa cît mai mulţi ascultători (cititori), servindu-le şi un final (de scenă) care să-i mulţumească, deschizîndu-le totodată apetitul pentru continuare. Dialogul, cît e, aparţine firescului, fără să ne-o arate apăsat. Această tactică narativă, pe care am descris-o acum destul de greoi, e veche de milenii literare, ea a existat cu bravură şi în secolul 19 românesc (mă gîndesc la „fiziologia provinţialului“ şi altele asemeni ale lui Costache Negruzzi; mă gîndesc şi pentru că autorul a scris, acum peste 20 de ani, un roman intitulat Tainele inimei, titlu luat din Kogălniceanu: am vorbit atunci despre el şi regret şi acum că romanul a rămas neterminat. Să vedem oare aici o preţuire a literaţilor paşoptişti, complet acoperiţi de uitare la alţii?). Mai rămînînd la personaje, este uimitor cum (ne precizează autorul), păstrîndu-le numele pe care le purtau, în realitatea amintirilor, prototipii, adică cei ce au devenit personaje, aceste nume par predestinate literaturii – ca în secolele trecute, cînd numele era o parte esenţială a caracterului (vezi iarăşi paşoptiştii). Exemplul cel mai viu: unealta locală a regimului comunist în curs de afirmare se numeşte... Mînjină. Cum spuneam, autorul ne avertizează asupra acestui efect; nu facem decît să-i dăm dreptate, pagină cu pagină. Vedeţi, aşa devine realitatea literatură...

Aşadar: Medgidia şi oamenii ei (ca întreaga ţară, de altfel) trec prin evenimente istorice importante: ascensiunea şi apoi rebeliunea legionară (crimă şi operetă), plecarea la război, întoarcerea şi 23 August, căderea Mareşalului, invazia ruşilor şi a partidului – cu detestabilii lui reprezentanţi –, comunizarea urbei, din ce în ce mai veştejită. Cristian Teodorescu a avut o ureche extrem de fină şi o memorie selectivă remarcabilă: documentarea lui nu se face din cărţi, ci din amintirile celor – cred că nu puţini – pe care i-a ascultat; sînt amănunte dramatice sau folclor local – cît de bogat este acesta la români!... De pildă, el „ştie“ că ruşii invadatori fumau ţigări lungi cu carton, cum arătau chiştoacele lor, cum erau spectacolele lui Tănase (şi eu l-am văzut, îmi amintesc, în anii războiului; şi după; circula pe buzele tuturor cupletul său „greu a fost cu der, die, das/ dar mai greu cu davai ceas!“); sau descrie cum se umpleau, altădată, sifoanele (o altă... mişcare pe care am trăit-o de sute de ori). Apoi este tot atît de exactă descrierea naivităţii generale în faţa pericolului aşezării comunismului, exactă şi pentru mine intens evocatoare. Am trăit-o şi în familia mea – vremile descrise de roman şi cadrul unui tîrg de provincie le cunosc din copilăria mea; e un motiv, nu mic, de a aprecia, în romanul lui Cristian Teodorescu, latura lui „istorică“ deosebită – latură pe care cei numai cu cinci ani mai tineri decît mine nu o mai pot verifica prin proprie experienţă. Cum oare văd faptele şi tipurile prezentate aici cei mai tineri dintre... voi?

Aproape toate episoadele au nerv, intuiţia psihologică e excepţională. Poate că cea mai mare calitate a prozei din Medgidia este găsirea unui ton care domină epicul: o strîns stăpînită emotivitate, relatarea numai pare gazetărească, pentru că indiferenţa, în fond, lipseşte, zîmbetul se ghiceşte, unele personaje iau pe seama lor împărtăşirea unei drame. Nu e melo-melancolie, nici paseism, nu e caricatură, nici sarcasm. Sentimental (de fapt) este autorul numai în prefaţă. Episoade memorabile sînt multe – nu voi menţiona decît două: sinuciderea din amor a chelnerului Ionică, ieşirea din puşcărie şi sosirea acasă a lui Fănică Theodorescu, bunicul autorului. Multe extravaganţe ridicol-provinciale, multe tipuri pitoreşti (toate urbele le cultivau), viaţa tihnită a tîrgului muribund, cu toate prejudecăţile şi şarmurile lui, e vie. Temă bună, dar – totuşi! – de plan secund...

Paradoxul lui Cristian Teodorescu este că gîndeşte ca un romancier şi scrie proză scurtă. Prima parte îl obligă, a doua îl mulţumeşte cotidian. Nu are decît o singură soluţie...

 

Gelu Ionescu

Medgidia, mon amour... (Cristian Teodorescu. Medgidia, oraşul de apoi. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2009)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)