Despre halucinogene

 

Ştefan Borbély

  

Ne plângem adesea de inerţiile culturii române, explicabile parţial prin fatalitatea de a scrie şi de a lucra într-o parte osândită de lume, însă uităm extraordinara sa capacitate de recuperare şi de realiniere tematică, datorată, în mod paradoxal, tocmai raţionalizării pe care o induce handicapul asumat al marginalităţii. Să luăm, de pildă, tema culturală a drogurilor şi halucinogenelor, despre care în ceauşism era foarte riscant să scrii: în mai puţin de două decenii, am recuperat integral handicapul de odinioară impus de cenzură, atât ficţiunea halucinogenă (William S. Burroughs, A. Agheev, Jean Cocteau etc.), cât şi exegeza dedicată fenomenului (Antoine & Maurice Porot, Ernst Jünger, Richard Rudgley etc.) îngăduind, azi, abordări autohtone dintre cele mai sofisticate. În anul 2004, revista Secolul 21 a dedicat un număr de pionierat reprezentărilor culturale ale drogurilor, în contextul finalizării unui proiect de anvergură europeană. Tot cam pe atunci, Masteratul de Comparată al Facultăţii de Litere din Cluj-Napoca a iniţiat un curs de cercetare dedicat contraculturii anilor ‘60 (work in progress!), care s-a materializat până acum prin două cărţi publicate de braşoveanca Andrada Fătu-Tutoveanu (Literatură şi extaz artificial, 2005, respectiv Un secol intoxicat: Imaginarul opiaceelor în literatura britanică şi franceză a secolului al xix-lea, 2010) şi un număr (8/2005) al revistei Caietele Echinox, dedicat Şamanismului postmodern, în special lui Carlos Castaneda. S-ar mai putea adăuga cartea lui Adi Dohotaru (Anii ’60: mişcări contestatare în sua, 2008), deşi se ocupă doar tangenţial de halucinogene, sau multitudinea de traduceri recuperative din contraculturali, ultimul volum de referinţă, antologia Howl a lui Allen Ginsberg, fiind publicat anul trecut (2010).

Ar fi de menţionat însă şi un aspect catalitic, care nuanţează chestiunea interdicţiei absolute: chiar dacă, până în decembrie 1989, textele despre halucinogene cădeau invariabil la examenul grotesc al cenzurii, interesul cultural pentru temă n-a încetat să existe, fiind mai viu decât oricând, cauţionarea de prestigiu venind atât pe linia studiilor despre mătrăgună ale lui Mircea Eliade, cât şi pe aceea a Etnobotanicei lui Valeriu Butură sau a studiilor despre extaz şi „călătorii în lumea de dincolo“ ale lui Culianu. Pe acest fond cultural favorabil, Andrei Oişteanu a propus în 2008 revistei 22 o rubrică intermitentă intitulată Scriitorii români şi narcoticele, care s-a bucurat de un imens succes, având şi darul de a deschide pentru mainstream „cutia Pandorei“ şi de a lăsa duhurile eterate să circule în voie. Iată că, acum, savantul bucureştean îşi finalizează cercetările prin editarea unui volum fundamental (Narcotice în cultura română: Istorie, religie, cultură, Iaşi: Ed. Polirom, 2010), despre care primul lucru care se poate spune este că se înscrie în seria cărţilor de excepţie ale culturii române, fiind indispensabil atât pentru fiecare om cultivat, cât şi pentru orice bibliotecă. Structural, Oişteanu e un savant: nu există carte pe care să n-o fi citit, de la, de pildă, tomuri medievale de referinţă la volumul despre apocalipsă al lui Andrei Simuţ, nu există detaliu pe care să nu-l fi verificat, fie că e vorba de repere istorice şi de mentalitate – ca de pildă aceea că prima cahvenea din Bucureşti se deschide în 1667, numele generic al stabilimentului, care ulterior se va impune, venind din turcescul kahve-khané = „casa cafelei“ – sau de cine ştie de detaliu pitoresc, găsit într-un manuscris aproape intruvabil păstrat la Biblioteca Academiei. Sub acest aspect, probitatea ştiinţifică şi intelectuală a volumului e impecabilă, egalând-o pe aceea a lui Eliade şi Culianu (singurele cu care se poate măsura la noi). Un mic detaliu de redactare îl prejudiciază, totuşi: colaţionând texte şi demonstraţii elaborate de-a lungul mai multor ani, sunt foarte multe redundanţe în carte, care, la o ediţie definitivă, ar trebui eliminate, pentru ca organicitatea structurii şi fluiditatea demonstraţiei diacronice să nu sufere.

În rest, superlativele nu au de ce să fie trecute sub obroc: Oişteanu lucrează exemplar, ca un campion al culturii de construcţie, pe cărţi şi teme memorabile, fiind totodată o persoană publică foarte activă şi un interlocutor agreabil, din ale cărui spuse ai ce învăţa. Aş mai releva, sub acest aspect, spectacularitatea senzorială unică a volumului, pe care Oişteanu l-a scris – se vede asta de la o poştă... – cu infinită savoare şi cu un imperceptibil simţ al umorului, mai ales atunci când ajungem la detalii. Nu simţi la el încrâncenare, crispare de savant autosuficient sau volute infinite de orgoliu. Mai mult, Narcotice în cultura română... e o carte foarte vie, atât în sensul intelectual, cât şi în cel existenţial al termenului. Glosând savuros despre ciubuce şi narghilele, autorul dă o fugă până la muzeul din Arad, pentru a verifica detaliile unui tablou; căutarea lui Eliade îl poartă spre Calcutta, unde fotografiază pensiunea din Ripon Street; investigând extazele controlate ale lui Mircea Cărtărescu din Orbitor, ajunge în mod inevitabil la psihedelismele din tinereţe ale acestuia, din dialogul cu el ieşind şi un text autobiografic superb scris (Epoca nesului), pe care Cărtărescu acceptă să îl publice în Addendă. În alte locuri, detalii descoperite în bibliografie sunt elucidate prin viu grai sau prin intermediul telefonului, cartea devenind, în acest fel, un foarte atractiv şi fascinant laborator de lucru, în care nu ştii ce să admiri mai mult: capacitatea, absolut extraordinară, a lui Andrei Oişteanu de a nu lăsa idei fără răspuns sau spectacolul foarte stenic al intelectualului pasionat de arhive, muzee sau problematici, prins în frenezia descoperirii fericite a tuturor detaliilor.

Câteva dintre ele? Sunt cu nemiluita! Vă întrebaţi ce sunt „pilulele de pervitină“ pe care le iau protagoniştii din Oameni şi pietre de Mircea Eliade? Deschideţi cartea la pag. 350. În alte locuri sunt detalii despre „eterul meu cotidian şi praful săptămânal“ despre care scrie Ion Barbu, despre experimentele cu mescalină ale doctorului Gheorghe Marinescu (la care participă, printre alţii, pictorul Corneliu Michăilescu sau mult mai cunoscutul Petru Comarnescu) sau despre poemul Influenţa ţigaretii asupra mea, compus de C. A. Rosetti în 1847 şi republicat de Andrei Oişteanu la p. 154-155, pentru a suplini carenţa altor surse. Ştiaţi de unde vine pomada?: „în Evul Mediu, alifiile aromatice (parfumurile solide), care conţineau obligatoriu ambră, erau păstrate de femei în vase mici de aur sau argint sub formă de măr“ (p. 191). După orgiile sexuale nocturne, vestitul Pirgu – scrie Mateiu I. Caragiale în Craii... – „se ducea «la moaşă» «să-l tragă cu oţet de trandafiri şi cu opedeldoc»“. „Opedeldocul – precizează Oişteanu – este o alifie imaginată în secolul al xvi-lea de alchimistul Paracelsus“, fiind făcută din „săpun dizolvat în alcool şi amestecat cu uleiuri de diferite plante aromate: camfor, rozmarin, măghiran etc.“ (p. 192).

Cheful vine din kif (kiphos), numele oriental al haşişului; numele grecesc al neghinei este zizania, ceea ce explică efectul. „Românii nu cunosc [...] – scrie Mircea Eliade în Cultul mătrăgunei în România – ritul colesului [mătrăgunei] cu ajutorul unui câine“, aşa cum apare în iconografia universală. Ba da! – explică prin similitudine Oişteanu, dând exemplul plantei somnifere din Munţii Apuseni, care se culege cu lapte „de gudă“ (căţea), sau al mutătoarei, care se culege tot cu ajutorul unui câine. Altfel spus, nu există autoritate pe care Oişteanu să nu o verifice; pe de altă parte, excelenta sa pregătire în folclorul şi etnografia românească (vizibilă încă din volumul de debut, Grădina de dincolo, 1980) nuanţează oportun multe incorectitudini, inclusiv aceea a „umblătorilor prin fum“, asociaţi kapnobatailor traci de care vorbea Strabon. Unica – absolut unica... – scăpare pe care am găsit-o este la pag. 38: Psyché de Erwin Rohde nu apare „la începutul secolului xx“, ci în 1894 (de unde contenciosul tacit şi respectuos cu Nietzsche...)

Miza mare a volumului este aceea de a investiga prezenţa culturală românească a halucinogenelor de la origini până în prezent într-o ordonare diacronică (adică din cultura populară până la Vakulovski sau Andrei Codrescu), ceea ce conferă cărţii
un aer de exhaustivitate exemplară. Mizele parţiale – şi ele, impecabil caligrafiate, cu har – sunt multe. Dintre ele: „descoperirea“ opioterapeutului Martin Honigberger (personajul lui Eliade) în interstiţiile multor demonstraţii – autorul chiar face un drum la Braşov pentru a identifica locul în care se afla spiţeria –, interpretarea în cheie psihotropă a Rigii Crypto... a lui Ion Barbu (memorabilă, sper să fie preluată...) sau identificarea Henriettei Yvonne Stahl ca fiind „singurul scriitor român care a abordat narcomania ca subiect central“ de roman (p. 210: e vorba de Între zi şi noapte). Iese în evidenţă, din nou, personalitatea complexă a lui Odobescu, al cărui profil psihic de profunzime ar merita o analiză separată (o făcea, la un moment dat, Geo Şerban).

Pentru ceea ce a întreprins în Narcotice..., Andrei Oişteanu merită, în primul rând, admiraţie şi respect. N-aş încheia însă fără să citez o nestemată, reprodusă la pag. 85. Vă impresionează fotografiile macabre de pe cutiile de ţigări de azi şi avertismentul că „fumatul ucide“? Ce spuneţi atunci de Discursul împotriva tutunului, scris de domnitorul Nicolae Mavrocordat (1680-1730)?:

 

În timp ce alte [plante] vatămă numai trupurile, asta nimiceşte şi mintea nu mai puţin decât trupul. Arde corpul, şi prăpădind umezeala proporţionată, face trupul să se usuce şi, precum un tiran crunt, îl coseşte din viaţa înainte de vreme. Iar gândul pentru cele frumoase şi bune îl face lipsit de vlagă. Trupul îl suge şi îl înghite ca o lipitoare, în timp ce mintea o animalizează. Înnegreşte inima ca pe un horn, umple plămânii cu funingine, face corpul să miroasă urât, iar dinţii îi face mai negri decât smoala.

  

Ştefan Borbély

Despre halucinogene (Andrei Oişteanu. Narcotice în cultura română: Istorie, religie, cultură. Iaşi: Editura Polirom, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)