Livius Ciocârlie sau despre „fleacuri“, cu faţa la perete

 

Irina Petraş

  

„Spre moarte mă îndrept în acelaşi fel: incompetent“, notează Livius Ciocârlie, într-o definiţie lapidară a fiinţei muritoare. Competenţa absolută şi albă – toată lumea moare – e întâmpinată cu zeci de pagini de şubrezire a absolutului ei implacabil. A şti că mori se relativizează prin experimentarea infinitezimală a lui a şti să mori. Mă miram altădată că Livius Ciocârlie nu înţelege plăcerea din urmă a lui Cioran de a-şi repeta o vorbă veche românească – „morţişoară“. Între timp, i-a descoperit el însuşi farmecul şi desfătările evanescente. Mai mult decât atât, a născocit o specie anume de jurnal cu care să instrumenteze, ca-ntr-un veritabil „proces“, trecerea. O luciditate mucalită („E multă veselie în mine. Mă stric de râs“) îl secondează în scindările pe care le pune la cale pentru a dobândi o autentică şi nuanţată competenţă de muritor. Îşi este sieşi victimă, inculpat, ţine locul judecătorului, al martorilor, al avocatului şi al juraţilor. Îşi activează toate eurile latente, nu doar cele congenitale, ci şi pe cele dobândite într-o viaţă de lecturi, de exersări ale altor perspective despre unul şi acelaşi subiect: viaţa-spre-moarte: „Totul e să mergi în tine până dai de gol“. În forfota alterilor stârniţi la vorbă, golul abia se întrezăreşte.

„Procesul“ a început încă de la Fragmente despre vid. Pentru mine, a fost mai întâi jocul de-a jurnalul (Caietele lui Cioran, 1999) şi bizareria de a scrie despre jurnalul jurnalului unui jurnal, lăsându-te în voia curenţilor. Cucerit de spiritul ludic al lui Cioran – maestru al disperării, verbalizând o viaţă întreagă privilegiul de a fi disperat –, Livius Ciocârlie se joacă, acolo, lectura lui fragmentară fiind cârtitoare, insistentă, oţărâtă. Îl tratează pe Cioran ca martor ostil. Îi pune la îndoială depoziţiile. Treptat însă, săgeţile sunt de catifea, se estompează. Acordul – şi el alintat, un pic atins de superbie – îţi sugerează recunoaşteri şi stranii priviri în oglindă. Textul despre text te înghite, confunzi ici-colo pe Cioran cu „cioranul“ lui Livius Ciocârlie. Cârteşti la rândul tău, pas cu pas. Către final, ca-n poveşti, Livius Ciocârlie se scutură de pre-judecăţi şi scrie: „Exagerez la rândul meu. Nu suferinţa i se poate contesta – n-am cum, de unde pot să ştiu?“ L-a supus pe Cioran unui tratament care se cuvine răzbunat, căci „în jurnalul literar, nu eşti sincer şi nici nu minţi“. Situarea mentală între e singura de atins: între minciună şi adevăr, între viaţă şi moarte, între stări şi traducerea lor în cuvinte, pe un ton dezîncântat, sceptic, pus pe şotii cu bătaie mai lungă decât postata de viaţă din dotare.

Livius Ciocârlie „se joacă“ din nou în Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei (2005). Mottoul din Cioran („Nimic nu ne flatează mai mult decât obsesia morţii; obsesia, nu moartea“) îl scuteşte de găsirea din prima frază a tonului potrivit. Din cea de-a doua însă, îşi intră în mână: „M. are dreptate. Cartea despre bătrâneţe trebuie scrisă până nu eşti prea bătrân. Desigur: şi despre moarte trebuie scris la timp“. Adică, înainte de a tăcea prelung despre ea, cum spuneam cândva apropo de cărţile mele despre moarte (vezi Ştiinţa morţii, 1 şi 2). Un umor fin şi câteodată galben, fără astâmpăr, o privire aţintită asupra semnelor şi semnalelor lumii, textuale ori ba, destăinuiri alunecate ca-ntr-o doară în pagină, dimpreună cu un pluton de martori (Ibsen, Nietzsche, Dostoievski, Lévinas, Pleşu, Liiceanu, Milan Kundera etc., etc.) secondând instrumentarea unui caz de infinită umanitate: muritudinea – sunt instrumente predilecte ale „acestui neliniştit disimulat sub masca unei false seninătăţi“, cum prea bine îl descria Mircea Zaciu. Prins în jocul suprem al descrierii de sine crepusculare, Livius Ciocârlie alcătuieşte (fragmentele nu pot fi scrise decât fiecare în parte, aşezarea lor finală fiind, inevitabil, o alcătuire; ele, fragmentele, „nu aleg, dau peste“, cum bine zice Livius Ciocârlie) cărţi de fleacuri inutile, extrem de eficiente ca relansatori ai meditaţiei liber consimţite despre om şi finitudine. Căci cele mai teribile şi mai grele, în sensul gravităţii şi al gravidităţii lor, deopotrivă, gesturi sunt cele făcute în ciuda definitivului, a sentinţei deja rostite: „N-am înţeles nimic. Nu am ce sfaturi să dau. Nu sunt – şi de aici îmi vine sentimentul de libertate singuratică – un îndrumător“. În fond, drumul e unul singur – un monodrom, o unicale spre moarte –, îl împlinesc toţi, fără mod de întrebuinţare. Comentariile pe marginea lui însă îi dau transparenţă, încropind senzaţia că totuşi lucrurile sunt, oarecum, sub control. „Funcţionar al morţii“, cum îşi spune, este doar într-o oarecare măsură, căci un „funcţionar“ nu gândeşte liber şi eliberat – el respectă, supus şi important, reguli străine. Moartea gândită amănunţit încetează a mai fi străină, iar stăpânirea ei asupră-ne se relativizează. Intravitală, moartea e chestiune strict individuală, iar ca experienţă inevitabil la mâna a doua îngăduie tălmăciri infinite.

Cartea cu fleacuri (Piteşti: Editura Paralela 45, 2010, 256 de pagini) şi Cu faţa la perete (Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2010, 248 de pagini) duc mai departe aceste desfătări în marginea existenţei ameninţate. Am citit şi recitit fragmentele cu plăcere şi cu o doză de enervare. Mărturisită, de altminteri. Când Marius Chivu m-a provocat să-i numesc o carte care m-a enervat de curând, i-am răspuns că există şi cărţi bune enervante! Uite, Cartea cu fleacuri a lui Livius Ciocârlie e o carte îngrozitor de enervantă. Cum gândul morţii îmi e dintre cele mai familiare, iar bibliografia morţii la îndemână, am citit-o cu sentimentul participării la o convorbire privată, gata să intervin cu o completare ori să exclam „aşa e!“, la nenumărate secvenţe pe care le-aş semna eu însămi fără ezitare. Atâtea coincidenţe de gând şi atitudine găsesc la fiecare pagină, încât lectura îmi e vibrantă şi neliniştită. Mai întâi, îmi spun înciudată şi „devalidată“ că exact asta am spus, gândit, scris, simţit şi eu. Apoi, recunosc, cu aceeaşi înciudare, dar oarecum complice şi asumant, că spune, parcă, mai bine decât mine. Îl înscriu, cu o ultimă răbufnire de enervare, în „clubul“ meu secret şi citesc mai departe, într-o lectură mereu paralelă, despre relaţia senin-mucalită cu moartea şi bătrâneţea, despre avariile ridicole ale trupului şi, câteodată, ale minţii, despre vise („Omul are nervii tari dacă poate să se despartă, fără întoarcere, de lumile visate noaptea, de atâtea ori“), despre inaptitudinea pentru transcendenţă şi credinţă faţă în faţă cu „complexitatea funcţională a lumii, dublată de haos“, despre vina supravieţuitorului, despre „libertăţile“ pe care ţi le procură vârsta, despre surzenie şi puţinătatea lucrurilor bune de auzit… „N-ar trebui să ne trăim viaţa ca pe ceva de la sine înţeles“ – pledează pentru o ştiinţă a vieţii în stare de veghe. „De peste şaptezeci de ani mi-e frică de viaţă. A fost destul. A venit vremea să-mi fie frică de reversul ei.“

În Cu faţa la perete, specia „procesului“ canonic (în sens muzical) e dusă un pas mai departe. Un text vechi e reluat şi comentat rând cu rând, jurnalul jurnalului multiplică aiuritor perspectivele, aruncă orice urmă de vanitate în aer, în faţa iminenţei sfârşitului nimic nu rămâne în picioare decât această extraordinară capacitate de a răs-tălmăci fiecare clipă până la ultima. Printre ochiurile dense ale texturii confesive se văd petice din zidul de neocolit. Instrumentarea muritudinii a epuizat toate registrele, sim-fonia e încheiată, nu mai rămâne decât să-i arunci morţii sfidător în faţă, ca Marcel Moreau (de care îl apropie rafinata, cruda, jucăuş-cinica descriere de sine), „ia-mă, sunt desăvârşit!“ Martorul e acum Bernardo Soares: „Când, cu ani în urmă, l-am descoperit pe B. S., nu mi-a spus prea mult. Reîntâlnindu-l, tot pe cale livrescă, mi-am zis: Măi! Omul ăsta îmi aduce aminte de cineva. Căutând bine-bine, am găsit: sunt eu. Nu semănăm noi chiar în toate, dar asta nu schimbă mare lucru. Nici cu mine însumi nu semăn leit“, spune Livius Ciocârlie, avansând şi o încheiere posibilă şi mereu provizorie a jurnalelor sale. Gândul morţii îţi poate furniza înstrăinarea necesară unei pledoarii finale credibile, căci personalizarea lui extremă te readuce pe nesimţite în miezul destinului comunitar. Eu e/sunt un altul. Dacă pot gândi cu atâta detaşare detaliile morţii mele, Caius este cel care moare. Deşi nu pot uita nicio clipă că nu-i decât un pseudonim al meu.

Irina Petraş

Livius Ciocârlie sau despre „fleacuri“, cu faţa la perete (Livius Ciocârlie: Cartea cu fleacuri. Piteşti: Editura Paralela 45, 2010; Cu faţa la perete. Bucureşti: Editura Cartea Românească, 2010)

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)