Legea numelor mari

 

Constantin M. Popa

 

Cine s-a aflat în apropierea profesorului Ion Pop a sesizat, cu siguranţă, acea tensiune intelectuală ce a întreţinut, de-a lungul întregii sale existenţe creatoare, dimensiunea învăluitoare, deşi atât de discretă, a inflexibilei rigori. Te-ai aştepta, văzând diversitatea preocupărilor şi a experienţelor în care a investit efort şi pasiune, la febrilitatea căutătorului atras de orizontul aventurii. Eroare. Locul lui Ion Pop se află în lumea severităţii academice, iar personalitatea sa se defineşte prin armonia majoră a studiului şi, în egală măsură, prin proiecţia în expresie a traiectoriei gândurilor celor mai intime ale sale.

Istoricul şi criticul literar, poetul şi dascălul solicită o privire integrativă, singura adecvată înţelegerii multiplelor faţete ale unei opere articulate convergent.

Fac parte dintr-o promoţie privilegiată (Vasile Igna, Valentin Taşcu, Nicolae Prelipceanu, Mircea Opriţă), care, la jumătatea anilor ’60 ai secolului trecut, era martora preluării din mers a autenticei tradiţii universitare clujene, prin reţinerea, la catedrele Filologiei, a valorilor noii generaţii. Studenţi în anul iv care ne disputam atunci şansa de a-i avea ca mentori pe Ioana Em. Petrescu şi pe Ion Pop, absolvenţi aureolaţi de prestigii indubitabile, veştejind atributul vocaţiilor inconsistente. Ne atrăgeau inteligenţa, comprehensiunea, deschiderea spre tot ce submina platitudinea convenţională. Eram, desigur, cuprinşi de un sentiment de admiraţie confuză, încă nesocotind esenţialul, în faţa acestor ecluze de lumină.

Momentul în care Ion Pop îşi începea activitatea era dominat de clişeele convenţionale ce slujeau drept icoane oficianţilor falsului cult al realismului socialist. Tânărul asistent evita ravagiile rutinei şi lipsei de discernământ prin ştiinţa de a-şi decora solitudinea formativă cu texte fundamentale. Totodată, descoperea, de la început, substratul dramelor ascunse în adâncul fiinţei.

Nu pot afirma că m-am aflat de prea multe ori în preajma lui Ion Pop, întâlnirile cu Domnia Sa au reprezentat însă clipe de reală bucurie. La conferinţele generale ale Uniunii Scriitorilor, la câteva colocvii ştiinţifice i-am redescoperit arta dialogului, condescendenţa aristocratică, eleganţa gesturilor, generoasa umanitate, însuşiri care mă fac să cred că, dacă n-ar fi ales cariera filologică, s-ar fi împlinit într-una diplomatică: un ambasador desăvârşit al spiritualităţii româneşti. În timp ce în matematică există o lege a numerelor mari, în cazul lui Ion Pop ea se numeşte legea numelor mari. A întâlnit şi s-a dovedit egalul unor faimoşi reprezentanţi ai gândirii teoretice literare europene: Roland Barthes, Georges Poulet, Gérard Genette, Jean Starobinski, Tzvetan Todorov, Jean-Pierre Richard etc.

I-am preţuit şi tenacitatea cu care înfrunta înverşunările obtuze şi ignoranţa prezumţioasă. La Olimpiada Naţională de Literatură Română din anul 1987, de la Botoşani, sesizasem o flagrantă nedreptate făcută unei concurente (Patricia Ciobanu), sancţionată pentru că dăduse, într-un eseu despre Eminescu, citate în franceză, germană şi, se pare, chiar în suedeză! Profesorul Ion Pop, în calitate de vicepreşedinte al comisiei centrale, a parcurs lucrarea şi a convins-o pe prezidenta Zoe Dumitrescu-Buşulenga să-i acorde un binemeritat premiu II.

Apropierea de senectute nu l-a schimbat cu nimic, nici comportamental, nici fizic. Anul trecut, la Simpozionul Internaţional „Marin Sorescu“, de la Craiova, ne-a cucerit (pentru a câta oară?) cu perfecta sa civilitate, cu optimismul său juvenil şi, în primul rând, cu interpretarea surprinzătoare, paradigmatică, a ciclului La Lilieci. Mi-a vorbit, într-o pauză, despre intenţia readucerii în actualitate a misteriosului avangardist craiovean Victor Valeriu Martinescu, proiect ce urmează a fi înfăptuit împreună cu Ion Simuţ.

Încercarea de a discerne ceea ce, structural, înseamnă viziune, vis, asceză intelectuală, elan sau exaltare lirică rămâne o simplă operaţie speculativă atâta timp cât acceptăm că gândirea şi acţiunea omului de litere Ion Pop ating acel grad al intensităţilor ce sincronizează luciditatea şi sensibilitatea. Volumele de versuri, monografiile consacrate avangardei sau marilor poeţi Blaga, Nichita Stănescu, Ilarie Voronca, instituţia Echinoxului sau excelentul Dicţionar analitic vorbesc despre transparenţă, trăire şi reflecţie lucidă sub zodia frumosului. Aş spune, parafrazând o celebră aserţiune, că excelenţa estetică a unei opere – critice ori poetice – e o funcţie a caracterului moral al artistului. Este marea lecţie oferită de profesorul Ion Pop.

 

Constantin M. Popa

Legea numelor mari

» anul XXII, 2011, nr. 2 (249)